Simfonia chemării

Privind pieptul munților
caut locul unde pasărea nevăzută
doineşte pe o ramură tremurul inimii tale.
Pleoapa dimineţii îmi fură gândul,
plimbându-l pe cărări întortocheate, şerpuite,
printre ramuri de mesteceni,
acolo unde totul pare mereu la fel…
De undeva, apare umbra timpului pierdut aiurea
și-mi fură iluzia fericirii…
Gândul îmi pleacă, rătăcind pe poteca
învăluită în fum a amintirilor,
oscilează între cât a fost real ori fantasmă
și, se întreabă retoric:
există un portativ al dorului(!?)
Doar acesta ar putea aduna
sub şalul cuvintelor calde, sincere,
brodat de mine, de noi…
una câte una notele iubirii
unindu-le, ar recompune
– Simfonia chemării -.
Printre crengi de mesteceni
lumină lină atinge gând obosit,
topindu-i lacrimă-nghețată
pe piatra de-ncercare a timpului…
Din depărtări, parcă tot mai aproape,
străbate glasul păsării nevăzute
cântând o arie din Simfonia chemării,
un rondó însuflețit de tremurul inimilor reunite.

———————————–

Olguța LUNCAȘU TRIFAN

5 mai 2019

Rondel pentru tine, copile…

Copil frumos cu genele de rouă
Și scânteieri de soare în priviri
Te minunezi privind la cartea nouă
Din care vei citi vechi amintiri.

Când lumea ta-ți vei împărți in două,
În cea reală și cea din povestiri,
Copil frumos cu genele de rouă
Și scânteieri de soare în priviri,

Să-nveți la fel de mult din amândouă,
Ca să-ți clădești a tale împliniri
Și lumii să-i cunoști nemărginiri,
Să poți iubi când e senin ori plouă…

Copil frumos cu genele de rouă.

———————————–

Olguța LUNCAȘU TRIFAN

14 aprilie 2019

Rondel pentru armonie

Zămislind tăceri peste fruntea vieții,
N-ai să poți nicicând să te smulgi furiei,
Nici nu ai să vezi zorii dimineții,
N-ai să mai atingi cerul bucuriei.

Dacă nu ridici voalul gros al ceții
Și vrei să rămâi pradă agoniei,
Zămislind tăceri peste fruntea vieții,
N-ai să poți nicicând să te smulgi furiei.

Sfânta lacrimă-ți inunde pomeții,
Privind către cer, ruga armoniei
Înalț-o la EL, iar gândul mâniei
Se va risipi prin duhul blândeții!

Nu lăsa tăceri peste fruntea vieții!

———————————–

Olguța LUNCAȘU TRIFAN

2 aprilie 2019

Înalț rugă murmurată
Și-mi cobor lacrima-n suflet
Către Tine-al nostru Tată,
Să ai grijă de-al meu umblet!

Să nu rătăcesc pe cale,
Iar de-i prea întortocheată,
S-o răzbat cu mers agale
Știind că Domnul m-așteaptă…

Prin răscrucile de drumuri
Voi trece punți de-ncercare,
Cuvinte de slavă-n valuri,
Pas cu pas, zidind altare.

Când poteca se-ngustează
N-am să cad, Tu mă ții bine.
Păstrând conștiința trează
Rămâi pururea cu mine.

Ia-mi din cale mărăcinii!
De mi-i lași, Tu dă-mi putere
Să le-ndepărtez toți spinii
Și să facă a Ta vrere!

Nu mi-o fi foame, nici teamă,
Nici de cald nu mă voi plânge,
Cuvânt din Duh Sfânt mă cheamă,
Hrană-i trupul și-al Tău sânge.

…………………………………

Când, în fine, oboseală
Va cuprinde al meu suflet,
Îți cer, Doamne, cu sfială
Să-mi veghezi ultimul umblet!

———————————–

Olguța LUNCAȘU TRIFAN

15 martie 2019

Nu vreau aur, nici palate,
Nu vreau luna de pe cer…
Vreau să fii aici bărbate
Și, privindu-te, să sper!

Tainice repere
                                        (după Psalmul 50 al lui David)

Mare să îți fie mila Ta, Doamne,
Cât de multe sunt ale mele greșale!
Păcatul meu la picioarele Tale,
Lacrimi vărsate pun azi să-l condamne.

Rondel în doi

Pășind pe calea vieții amândoi,
Sub soare arzător sau cer cu nori,
Ca două frunze vom dormi-n zăvoi
Să ne trezim iubindu-ne în zori.

Ne vom spăla cu apa de la ploi
Ori doar cu roua nopții de la flori.
Pășind pe calea vieții amândoi,
Sub soare arzător sau cer cu nori.

Uitând de griji, de tristele nevoi,
Vom zămisli în suflete comori,
Iubirea îmbrăcând-o în culori,
În verde crud și în cuvinte noi…

Pășind pe calea vieții amândoi.

———————————–

Olguța LUNCAȘU TRIFAN

22 februarie 2019

Rondelul Iertării

Am învățat să iert cuvântul
Născut să mă lovească-n plin,
Așa cum pom primește vântul,
Iertându-l, că-i un dar divin.

Lacrimi și frunze în pământul
De sub genunchiul ce-l înclin,
C-am învățat să iert cuvântul
Născut să mă lovească-n plin.

Maica-mi trimite-n suflet cântul,
Orice durere să alin,
Vrăjmașul să nu-mi fac destin,
Să nu-mi întunece mormântul.

Am învățat să iert cuvântul.

———————————–

Olguța LUNCAȘU TRIFAN

6 februarie 2019

Păcat blestemat

Zboară pui de vânt,
în zări depărtate,
risipind pe pământ
cele şapte păcate,
în trup de mormânt,
cu frunze numărate,
sub tălpi tânguind
în zile brumate,
pe frunte de munte
lovindu-se toate!
La amiază,
când caii nechează,
Soarele arză!
La apus,
când vântul s-a dus
către asfinţit,
păcatul smerit,
ultimul păcat,
singurul scăpat,
stă să mi se roage
să-i mai las fecioare
măcar pentr-o noapte
că le vrea pe toate.
Apare Luna,
mândră cununa,
lacul când priveşte
apa străluceşte.
Chip de fecioară
oglindeşte,
bietul păcat
mi-l ameţeşte.
Lacom, sărmanul,
nu mai gândeşte.
Păcat nespălat
Sare, despuiat,
în apă de lac,
unde a crăpat.
Lumea a scăpat
de acel păcat
ce-i mult criticat
şi cu greu iertat.

Păcat de iubire,
profundă trăire,
ce vine în tine,
om drag,
cu plăcere,
îţi pleacă,
din braţe,
lăsând
doar durere.

———————————–

Olguța LUNCAȘU TRIFAN

28 ianuarie 2019