Poem de vară

 

cearcăne străvezii, planetă de vară,
vântul leagănă macii la drum de seară,
în lanuri strălucesc duminici cu pleoape de rouă,
iubirea veche se îmbracă-ntr-o rochie nouă
şi-i scapără ochii, se simte atât de frumoasă
cu aerul ei fragil din fum şi mătasă!
se rostogolesc tristeţi vechi şi se duc departe,
amiezile se despletesc în amurguri şi-n şoapte,
în zâmbetul tău plutesc irizări astrale –
eu ameţesc amestecându-mi toate punctele cardinale
şi-ţi mângâi tâmplele obosite de drumuri şi dor …
ascultă! în palme-mi pulsează inima, iubitul meu călător!

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

20 iulie, 2018

Timp fără tine

 

se zbat sub pleoape aşteptări de tine,
îmi dezveleşte noaptea nu ştiu cine
şi nu ştiu cum te tot respir în gând
iar „mai târziu” e fructul lui „curând”,
fruct când amar de tot şi când divin
şi plâng cu el şi-apoi la el mă-nchin,
îmi moţăie şi stelele pe drum,
nesomnu-mi te visează nu ştiu cum
şi ochii lui deschişi ca un răsfăţ
nasc ochii tăi de care mă agăţ
şi-aşa trăiesc murind fără să ştiu,
plutind între „curând” şi „prea târziu”,
iar pe-acest drum şi trudnic şi păgân
nici mie însămi nu îmi mai rămân
că mă duci tu cu tine şi nu ştii
ce freamăt creşte-n drumuri când nu vii,
cum cade timpul ăsta fără tine
buimac şi-nfometat s-ajungă „mâine”,
cum smulg din sânge chipul tău plecând,
scrâşnind din ore cercul unui gând
în care-nchid târziul şi te-aştept –
şi-n loc de inimă, doar tu îmi baţi în piept
şi înc-o seară-mi cade-n dor pe drum,
tu-mi baţi în piept dar n-am cui să o spun,
iar pe sub pietre-nmuguresc făclii
să nu te rătăceşti de-o fi să vii …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

19 iulie, 2018

Ne vindecăm…

 

ne vindecăm încet, ca dup-o boală …
miercuri plecăm de tot, ne-ntoarcem joi,
un zbucium ca o rană arde-n sânge
şi-un zbor incert se stinge lent în noi.
tu nu mai ştii s-auzi, nici eu să-ţi spun –
nu-mi mai cuprinzi înaltul de lumină,
pe-un drum pustiu când stele-ţi mai aprind
la ele doar singurătatea mea se-nchină.
mă dori cum doare moartea-n rana vieţii,
am obosit să mă-ndoiesc că ştiu –
cu sufletele aburind de doruri
n-am înțeles că s-a făcut târziu
și-ncă nu ştim ce frig stă să se-ntâmple
sub zidul de regrete dintre noi
şi câtă noapte ne înghite ţărmul
spre care-am rătăcit drumu-napoi…

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

18 iulie, 2018

Femeie …

 

ţi se-aprinde pe coapsă harta cerului,
femeie frumoasă!
privirea ta despleteşte timpul în unduiri
de mătasă.
nepieptănate, sub tăceri stau miresmele
enigmelor tale,
din degete-ţi curg flămânde mângâieri
candid-abisale.
gura ta e-o cupă plină cu miere
sau poate cucută,
celui înlănţuit oricum nu-i mai pasă de otrava-ţi
pe buze-o sărută.
ţi se-aprinde pe coapsă harta cerului,
femeie străină!
în mers, tandru împătureşti stelele
într-o desăvârşire divină.

––––––––––

Nina TĂRCHILĂ

14 iulie, 2018

Cuvintele cu care n-am iubit

 

scrisoare veche ce-ai dormit în mine
printre cuvinte-ncremenite fără glas,
cu sunet orb de dincolo de vreme
când toate mor, eşti tot ce-a mai rămas.
prin paşii nezvântaţi ai amintirii,
cu ochi de mugur încă ne-nflorit
în care zace-un plâns neplâns de nimeni,
mă mai priveşti să ştiu că te-am trăit
şi nerostit te-ai scris încet pe ziduri,
pe cerul nopţilor cu insomnii la mal,
în inima-mi te-ai scris pe veşnicie
într-o tăcere fără de final
şi ca o taină te-ai topit în mine,
contur amar pe care l-am zâmbit
când mă dureau ca marginile morţii
cuvintele cu care n-am iubit.
de ce te-aş mai rosti acum în ceasul
când şi de mine însămi mă dezbrac?
mi-e bine-aşa – cu tine stând de veghe
lângă-al meu suflet c-o iubire mai sărac.

–––––––––

Nina TĂRCHILĂ

12 iulie, 2018

Autoportret

 

miros a soare când într-un freamăt te-aştept
şi-a nor căruia i se văd lacrimile, când mă doare…
mi-aş cumpăra un kilometru de cer doar al meu
sub care să pot fi mereu jumătate femeie
şi jumătate, pasăre cântătoare.
uneori mi-aş îndesa în gură atâtea tăceri
încât ţi-ar asurzi inima cu viscolul lor
şi mi-aş păstra ascunse doar două vorbe şi-o şoaptă
cu care să ţes aripi ecoului trimis către tine
să-ţi spună aiurite poveşti despre dor.
tu n-ai să-l auzi dar eu tot o să miros a soare când te aştept
şi-a nor căruia i se văd lacrimile, când mă doare –
că şi fără tine şi fără un petec de cer doar al meu,
eu tot am să fiu mereu jumătate femeie
şi jumătate, pasăre cântătoare…

––––––––––-

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

6 iulie, 2018

Mai spune-mi

mai spune-mi de tine, mai spune-mi de noi,
de sunetul ploii colindându-ţi tristeţea,
mai spune-mi, iubite, de nopţile-n care
o şoapă rănită mă tot cheamă-napoi.
şi uită de ziduri o clipă, un ceas!
ninsoarea s-acopere praful uitării …
mai spune-mi de tine … e tot mai târziu
să-mi şterg despărţirea strivită sub pas.
iar dacă mă afli prin liniştea beată
mâhnită-n pustiuri cernute în gând,
cu ochii adânc deschişi spre-nlăuntru
mai spune-mi povestea frumoasă o dată!
când dorul se scutură-n toate nebun
şi parcă ne doare-nrobirea-n destin,
mai spune-mi, mai spune-mi, mai spune-mi de tine!
să-mi fie mătasea cuvântului tău, rămas bun.

––––––––––-

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

5 iulie, 2018 Bottom of Form

 

Mai bine plec…

 

mai bine plec acum cât încă-i seară
și lupii după pradă n-au pornit
că vezi, mă tem de urletul de fiară-al lumii
în care-atâta ură-a-mbătrânit.
mă tem de toate câte se-ntâmplară
cu mine fără tine, fără noi.
mai bine plec acum în ceasul serii
cât mai găsim senin prin amândoi
și n-am pierdut de tot căldura verii
în care ne-am iubit atât de mult …
mai bine plec, iubitul meu, departe
cu tine-ascuns la piept într-un tumult
din care s-a născut magia noastră –
superbă taină-a sângelui ce-i viu.
mai bine plec acum cât încă-i ziuă
şi cerul încă nu e pământiu.
ai obosit și ochii tăi devoră
atât de implacabil despărțiri!
mai bine plec-nainte de-a fi noapte
să nu simt gustul imposibilei iubiri.
aud cu inima cum lupi flămânzi de moarte
spre mine şi-nspre tine s-au pornit
adulmecând destinul lumii noastre
în care-atâta ură-a-mbătrânit.

dar spaime mor când dorm pe braţul tău
şi mă întreb: fără de tine, ce-i mai rău?

–––––––––––––

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

28 iunie, 2018

 

Despre-o lumină

 

de parcă te-ai născut ca să mă-nvii,
aşa firesc ştii să respiri în mine!
de parcă rătăcind printre nelinişti,
te tot trăiesc – şi nu mi-e rău, nici bine,
ci doar aşa cum trebuie să fie –
o linişte-a neliniştii că-mi eşti,
o spovedanie închisă-ntr-o scrisoare
pe care poate nici n-ai s-o citeşti.
ca două libertăţi într-o-ncleştare
neobosind singurătăţi să toace,
suntem o contopire născând viaţă
peste o moarte ce ne tot desface.
suntem un cântec din bătăi de inimi,
un tren ce n-are şine şi nici gări,
în partitura fără de răspunsuri
ne suntem unul altuia-ntrebări.
lumina mea de-absint şi miere caldă
amestecată-n sânge ca un drog,
prin anotimpuri de-ndoieli şi frică,
să nu te stingi, să nu mă pierzi, te rog!

––––––––––––-

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

25 iunie, 2018

Nu mă iubi

 

nu mă iubi – că n-am să-ţi pot promite
din zgură să mă smulg, să nu te-afund.
mi-s pleoapele de mine obosite
şi ochiul de odihnă mi-e flămând
iar în oglinda trupului se zbat
atâtea riduri ce strivesc lumina
ce ţi-aş luci-o-n ochii de bărbat
de n-aş fi vreasc ce-şi pierde rădăcina,
de n-aş fi gând amar cu cerul gol
căzut peste dureri ne-nchipuite
si inima-i cenuşă şi pârjol…
ce să-ţi mai dau? nu mă iubi, iubite!
avut-am coşul plin de înflorire
şi îmi creşteau năuce flori în păr,
privighetori sădeam într-o iubire
şi răsărea lumină şi-adevăr.
a curs otrava deznădejdii din tristeţe
şi m-am surpat sub zgura fără leac.
vezi, dintr-un lan întreg de frumuseţe
nimic nu am – mi-e sufletul sărac
dar te iubesc cu-o sărăcie-amară
mai mult decât pe mine m-aş iubi.
nu mă iubi – că nu vreau să te doară
de n-ai să mă mai poti desţeleni…

––––––––––

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

(Din volumul ,,Alchimia iubirii” – 2016)