Şi n-ai cum să nu ştii…

 

copilul meu, ţi-aş spune să-nveţi cu migală
cum doare prin oameni să treci alergând.
ţi-aş spune cum sapă-nlăuntru tranşee
tăişul aspru de-l pui în cuvânt.
ţi-aş spune să poţi în sunet de flaut
iubirea s-o cânţi lumii-ntregi când o simţi.
pe umerii bolnavi ai durerilor lumii
poveri să nu pui, să nu furi, să nu minţi!
când gându-ţi se-neacă în deşertăciune
în tine să ştii să îţi cauţi puteri.
e-acolo-o lumină, un cântec şi-o vrajă –
găseşte-le-n suflet – n-ai cui să le ceri!
şi-n vuietul lumii când tot se destramă
tu poţi să le ţeşi înapoi cu iubire.
din ploaie, din soare, din verile vremii
te lasă să simţi bucurii în neştire!
ţi-aş spune în taină să laşi să te doară
trăirea-n risipă de tine arzând.
ca şi firul ierbii călcat în picioare
să-nveţi să renaşti înc-o dată,oricând.
dar ochii tăi blânzi par să ştie acestea.
din mine curgând ce-alt temei poţi avea?
născut eşti din viscol de dor şi iubire
şi n-ai cum să nu ştii! şi n-ai cum uita …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

18 august, 2018

Cântec de uitare

 

îţi scriu cu gânduri ultimul răvaş.
miroase-a smalţuri noaptea şi-a uitare –
în ceas pentru iertări care n-au fost
nu vreau răspuns la nicio întrebare.
mă scutur doar de tine şi te şterg
din toate hărţile geografiei mele –
îmi dau deoparte măştile durerii
şi mângâierea ta, mi-o scot din piele.
cioburi de glas îmi mai rănesc auzul,
mirosul ţi-l mai ştiu în respirare,
dar în bătaia inimii nu-ncapi –
e-o pace tristă-n clipa de iertare.
neliniştile-mi despletite-adorm
pe-un colţ de viscol tandru ce-a durut.
marginea mea de lume-ai fost o vreme
şi-acum într-o uitare-ai încăput.

 

Răstoarnă clepsidra

 

răstoarnă clepsidra şi-ntoarce-mi iubirea
din urmele tale de ducă şi dor –
alungă pustiul ce-mi creşte sub pleoapă,
topeşte îngheţul din gând călător,
închide-mă iar între somn şi trezire
şi scutură-mi nopţile toate de tine,
să-mi fie lin somnul sub tâmplele nude,
strămută-ţi inima din depărtări, în mine.
nu stinge lumina ce-mi cade-n cuvinte
când ochiul de lună pătrunde prin geam!
cu ele-am să-ți scriu povestea aceasta
despre-un vifor stelar în care visam.
răstoarnă clepsidra şi-acoperă-mi ochii,
sub ei să îngrop bruma trecerii tale –
să uit şi lumină să-ţi cadă pe urme,
să iert şi lumină să-mi fii înainte pe cale…

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

14 august, 2018

Târziu de iubire

 

privighetorile şi-au luat cântecul înapoi,
iubirea s-a făcut deznădejde în noi,
ochiul meu, de tine prea plin,
a adormit într-o veghe străină puţin,
umbra ta ce mi-a fost aşternut
s-a ridicat să plece şi-a durut.
viaţa mea, împletită într-un descântec,
nu ştie cum să-ţi mai fie ţie cântec,
nici trecere spre malul celălalt,
nici aripă din dor de prea înalt
şi despuiaţi de noi, e-atât de frig!
dar mie tot nu-mi vine să te strig –
că de n-auzi tăcerea-mi ronţăind
atâtea nopţi cu colţii de argint,
atâta plâns cât curge peste trup
urlând fără de lacrimi, ca un lup –
cum să mai cred că limba mea vei şti?
cum să mai cred c-ai să mă poţi opri
încercuindu-mă cu viaţa ta în zori,
când mie-mi cad pe gând privighetori
ce şi-au luat cântecu-napoi şi tac.
tăcerea lor nu ştiu s-o mai desfac
şi nici să-ţi vindec deznădejdea nu mai ştiu …
te du, iubitul meu – e prea târziu!

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

13 august, 2018

Singurul cântec

 

claviatura verii nu mai cântă.
a ruginit-o toamna dintr-o joacă
şi-acum, ca-ntr-un poem neterminat,
a învăţat definitiv să tacă.
ecoul zborului cocorilor din vară
s-a scurs şi el cu ploaia pe pământ.
sub pleoapa clipei ne pândeşte toamna
şi nu mai ştiu de-ţi mai încap în gând
sau dacă peste-mine-o să-ncolţească
uitări cu ochii orbi de-atât nimic.
cu-o torturant de rece-nfrigurare
de sub rugina toamnei te mai strig
şi tu m-atingi cu degete de soare
pe inimă când vorba ţi-o rosteşti:
claviatura verii nu mai cântă.
singurul cântec ce-l aud, tu eşti!

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

10 august, 2018

Neuitare

 

îmi amintesc de tine.
încă ştiu cum îţi ascultam tăcerile înfrigurată
şi cum îmi căutam umbra printre feliile lor nestatornice încercând să descopăr dacă mă curgi în ele
de parcă fără tine n-aş fi existat niciodată.
îmi amintesc de tine.
de parcă nu te-ai fi rătăcit pe drumuri neterminate,
de parcă te-ai fi lipit de retina sufletului
şi te regăsesc când privesc pe ascuns în haosul din mine
ca pe-o lumină curgând printre pereţi decojiţi şi ferestre crăpate.
îmi amintesc de tine.
germinată sub semnul absenţei,
vremea uimirii de tine o tot retrăiesc
şi scriu mereu pe nisipurile ţărmurilor din sufletul meu
cu bătăi sublime de inimă şi ochii larg închişi:
îmi amintesc.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

3 august, 2018

Pas-de-deux

 

domol te aud cu urechea luminii,
te simt lin curgând cu-a izvorului undă,
te văd răsărind într-un ceas de albastru
iscat din linişte şi voluptate blândă,
te-adun mereu cu veşnică migală,
învăţ să mor, învăţ şi să trăiesc,
cu tine-n suflet şi în gând aievea
rigoarea clipei nu mi-o mai găsesc.
îmi sprijin umbra pe un colţ de cer
sperând să treci tu peste ea odată
şi să-ţi muşc urma inventând religii
care să nu mă scoată vinovată.
opreşte-mă să cânt, fii bun şi-mi spune
în ce iluzie subţire mă îmbrac,
bătaia pleoapei fă să mă trezească
şi pune-mi lacat inimii să tac!

zâmbeşti şi vârful degetelor tale
îmi desenează aurore boreale …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

29 iulie, 2018

Toate trec …

 

vara pleacă, eu plec,
şi tu treci, toate trec,
şi mă vindec de mine rătăcită prin noi,
clipa curge şi nimeni nu ne-o dă înapoi.
ca-ntr-o gară din care niciun tren nu mai pleacă
pe peronul pustiu ceaţa cade buimacă,
spaima-mi biciuie gândul când mă duc şi mă pierd
pe sub gârbove-atingeri nu mai ştiu să dezmierd,
nu mai ştiu din surâsuri curcubeie să-ţi fac
şi mă simt sărăcită când te las mai sărac,
nu găsesc desluşire, nu găsesc niciun sens,
trenul verii plecând de pe mine te-a şters,
de pe tine m-a şters ca pe-un strigăt uitat
gâfâind dinspre ieri pe-un tărâm îngheţat
iar în urmă rămân urme pline de scrum
și o lume de vrajă risipită pe drum.

 

Și te uit …

 

anotimpul ăsta aprinzând duminici
peste respiraţii bete de culori,
face toţi copacii ameţiţi de vrajă
să recite-n taină versuri despre flori.
trecerea luminii printre umbre tulburi
face să îmi curgă sângele-ntr-un dor
dezlegând şuviţe de senin din ceruri,
îngeresc de-albastru zboară un cocor.
curge o lumină sfârâind de viaţă
peste răni ce urlă-n mine ca un lup,
strânse-n tâmpla vremii, visele de-a valma
fremătând speranţe, din neant erup
şi-mi dezleagă parcă depărtări uitate,
îţi mai şterge urma-n care am tot rămas –
anotimpul ăsta asta cu-ale lui duminici
despleteşte verde fiecare ceas
şi te uit – mireasma asta călătoare
dincolo de tine ţipă a poem.
printre ierburi ‘nalte mângâie lumina
clipa cursă-n rană când nu te mai chem

 

Mi-e dor de tine, mamă!

 

mi-e dor de tine, mamă, ca de-o ploaie
când arse-n secetă câmpiile se zbat,
ca de-o lumină albă-n noaptea tristă
în care îngeri arşi în iarbă cad.
mi-e dor etern, mi-e dor amar, mi-e doru-ntreg
prin gândul care dăltuie-ntre noi
conturul gol al chipului tău blând
curgând prin rana vremii înapoi.
cu toată vina lumii strânsă-n lacrimi
mi-e dor să-ţi plâng în braţe la apus
printre tăceri cu capete plecate
să nu mai ştiu prea blândo, că te-ai dus!
ce nezvântat ţi-e pasu-n mine, mamă,
prin amintirea asta colţuroasă!
când mă trezesc pe marginile lumii
mi-e dor de tine aspru … ca de-acasă!

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

23 iulie, 2018