Târziu de iubire
privighetorile şi-au luat cântecul înapoi,
iubirea s-a făcut deznădejde în noi,
ochiul meu, de tine prea plin,
a adormit într-o veghe străină puţin,
umbra ta ce mi-a fost aşternut
s-a ridicat să plece şi-a durut.
viaţa mea, împletită într-un descântec,
nu ştie cum să-ţi mai fie ţie cântec,
nici trecere spre malul celălalt,
nici aripă din dor de prea înalt
şi despuiaţi de noi, e-atât de frig!
dar mie tot nu-mi vine să te strig –
că de n-auzi tăcerea-mi ronţăind
atâtea nopţi cu colţii de argint,
atâta plâns cât curge peste trup
urlând fără de lacrimi, ca un lup –
cum să mai cred că limba mea vei şti?
cum să mai cred c-ai să mă poţi opri
încercuindu-mă cu viaţa ta în zori,
când mie-mi cad pe gând privighetori
ce şi-au luat cântecu-napoi şi tac.
tăcerea lor nu ştiu s-o mai desfac
şi nici să-ţi vindec deznădejdea nu mai ştiu …
te du, iubitul meu – e prea târziu!
——————————
Nina TĂRCHILĂ
Timișoara
13 august, 2018