Nimeni nu știa de unde venise ori care îi era numele adevărat. Nici ce vârstă avea. Se treziseră cu el peste noapte, într-o casă părăginită aparținând unei familii de romi mutați în altă localitate. Proprietarii nu doar că nu îi ceruseră chirie dar se bucuraseră că stătea cineva în casa de la care începuseră să dispară uși și geamuri… Se prezentase scurt ,,Guță” și promisese că le va da un porc de crăciun. Într-adevăr, după o săptămână cumpără 15 purcei pe care îi adăposti în grajdul stând să cadă. Nici măcar temutul Pușcău, milițianul satului care îl vizită a treia zi nu reuși să afle ceva. Omul declara că suferise un șoc în urma căruia își pierduse memoria. Nu avea buletin, nu își amintea (zicea el) numele de familie… Răspundea blând la amenințările milițianului, repetând într-una: ,, Faci cum știi mata că este mai bine, dom’ șef!”
Cu ,,dom’ șef” muiase inima înfumuratului Pușcău, care plecă bodogănind cu motocicleta lui cu ataș.
– Ești cel mai mare prost pe care l-am întâlnit, îi strigă acesta ambalând motorul ca să impresioneze mulțimea de puradei strânși ciorchine lângă gardul mai mult lipsă. Acesta a fost ,,botezul” lui. Toți îl numiră din ziua aceea ,,Prostu’ „.
Nu o spuneau cu răutate, o spuneau chiar cu pioșenie, ca o aliniere la spusele slujbașului statului. Un pat vechi, o masă ce părea bunica patului, doi butuci pe post de scaune și câteva cuie ruginite bătute în pereții coșcoviți îi erau tot mobilierul. Pe masă însă avea un radio cum nu mai văzuse nimeni și pe care chiar milițianul îl cercetase atent… Ba mai mult, îi sigilase una dintre clape, cea de unde scurte, să nu cumva să asculte ,,Europa liberã”, lucru interzis pe acea vreme.
Dar numele îi rămase așa cum îl numise Pușcău: Prostu’.
Faptul că nu se supăra ba chiar zâmbea blând și uneori scotea din buzunarele soioase ale mantalei militare ce o purta când era frig bomboane ce le oferea fără deosebire copiilor, îl făcură curând să fie nu doar acceptat ci și îndrăgit de cei din jur.
Își meșterise un căruț încăpător în care aducea de la tomberoanele de gunoi dintre blocurile cenușii ale orașului la marginea căruia era satul, resturi de mâncare ce le dădea purceilor.
Zilele îi erau trase la indigo… Cu oamenii vorbea puțin, păstrând cuvintele pentru animalele ce îi erau atât de dragi și pentru câinele bătrân, ciolănos pripășit în curtea lui după vreo lună. Din când în când, făcea câte o ,,minune” ce imediat făcea, din gură în gură, ocolul satului. Prima fusese când unul dintre puradeii plecați la scăldat în Bârzava, râul ce șerpuia domol în imediata vecinătate, nu mai ieși la suprafață din ,,ștrand”, o groapă adâncă de doi metri, făcută cu excavatorul în albia râului contra a două sticle de coniac. Romii țipau ca din gură de șarpe, femeile se băteau cu pumnii în piept și își smulgeau părul din cap…. Singurul care își păstră mintea limpede fu Prostu’. Cu o agerime pe care nimeni nu i-o bănuia alergă spre râu si trăgând în piept jumătate din bolta senină a cerului, plonjă în locul spre care arătau toți îngroziți. Celor de pe mal li se păru o veșnicie până când îl văzură ieșind la suprafață din apa murdară de la devărsările din Combinatul Siderurgic. În brațele sale lungi era puiul de om ce părea mort. Tăcerii încordate ce se așternuse după scufundarea lui îi urmă un vacarm de nedescris. Toți dădură buluc însă se retraseră la țipătul lui puternic.
– Înapoi… Trăiește încă…
Așeză copilul pe o parte, apoi pe spate resuscitându-l. Toți priveau mirați și îngroziți uitând parcă să respire, doar scâncind printre sughițuri, așteptând minunea… Și ea se produse după câteva minute… Copilul dădu afară o parte din apă și începu să tușească deschizând ochii. Din momentul acela nu încercă să îi mai oprească (nici nu ar mai fi putut). Îl ciufuli pe micuț zâmbind, dojenindu-l:
– M-ai speriat, Pardailene! Să nu mai faci asta.
Plecă încet înspre casă cu apa șiroindu-i pe barba în care înflorise migdalul…
O altă minune ce puse în uimire nu doar ,,țigănimea” cum era numit colțul de sat unde stătea Prostu’ se întâmplă avându-l ca beneficiar pe Pușcău, omul pe care nimeni nu reușise vreodată să îl mulțumească. Milițianul era spaima satului, și avea pretenția de a le știi pe toate mai bine decât oricine.
În urma a vreo trei reclamații de furt de găini de prin cotețele bogaților câlniceni, venise pentru a face ,,investigații”.
Era un fel de a zice investigații, de fapt erau răzbunări împotriva celor care nu îl salutaseră destul de adânc ori aveau gura mare si îl înjurau la birt. Crâșma se numea ,,La Ana”, după numele cârciumăresei, o femeie pe care toți o suspectau a fi amanta milițeanului. Bărbatu-su era un molâu pirpiriu ce nu îndrăznea să îi spună ceva de teama lui Puscău care bătea peste suta de kilograme, mulțumindu-se să fure din sertar câte o ,,albastră”, bancnotă de o sută de lei.
Investigațiile erau deci bătăi în toată regula, administrate în grajdul bietului om ajuns cumva pe lista neagră…
– Țigane, ia hai în grajd să îți văd caii! Îi zicea gazdei ce devenea dintr-o dată alb. Îl bătea cu pulanul, cu pumnii ori cu biciul dacă era uitat pe acolo. Timpul cât dura ,,investigația”, uneori sub ochii îngroziți ai copiilor ce priveau printre crăpăturile pereților, dura în funcție de rezistența acuzatului, de cele mai multe ori terminându-se cu declarația ,,vinovatului” a făptuirii furtului. Nu le întocmea însă dosar, doar îi amenda. De data aceasta Se nimerise că împricinatul își sărbătorea ziua, era chef în bătătură cu neamuri venite din Bocșa, iar Bubă nu dădu de loc invitației de a-l urma pe milițean în grajd, ba mai mult, beat fiind, îl luă peste picior sugerându-i să caute caii la dinți să îi spună cât ani au. Pușcău turba, dar furca rezemată de nucul sub care era masa îl făcu să amâne răfuiala mulțumindu-se doar să îl înjure pe adversar de mamă si jumătate din sfinții trecuți cu rosu în calendar. Cum drumul în partea aceea de sat era noroios, în fața casei unde locuia Prostu’ se împotmoli. Încercă zadarnic să scoată motocicleta și se alese doar cu cedarea motorului. Coborî furios și bătu la poarta de vizavi pentru a cere ajutor dar nimeni nu răspundea.
Bătu în geamul mic de la casa coscovită…
-Iesi afară nenorocitule si scoate motocicleta din imală că zob te fac!
Prostu’ iesi zâmbind, cu mânecile cămășii suflecate.
– Nu te necăji dom’ sef, nu poate avea mare lucru.
Milițeanul rămase cu gura căscată. Hotărât lucru, astăzi nu era ziua lui bună. Cu o înjurătură încremenită pe buze rosti scurt:
-Dacă nu o scoți, te înham!
Dar omului din fața lui doar îi tresării puțin barba căruntă. Cu același zâmbet imperturbabil intră în baltă, meșteri ceva scurt la motor apoi apăsă scurt pe pedală… Nimic. Vru să îl înjure, dar Prostu’ repetă mișcarea si motorul porni.
– Acum scoate-o de acolo, țărane, scuipă el vorbele umilit.
Și toți gură cască picați parcă din cer, văzură cum Prostu’ se urcă foarte calm pe motocicleta milițeanului și întorcând ghidonul în stânga, accelerând foarte ușor, ieși din lutul cleios.
– Motocicleta este ca femeia, rosti zâmbind. Doar dacă te porți cu ea gingaș te ascultă.
Te pricepi și la muieri! Zise batjocoritor milițeanul.. De parcă ai fi avut vreodată!
– Poate am avut…dar nu îmi mai aduc aminte.
Apoi se îndreptă fără a-l saluta măcar spre curtea ce nu avea poartă, în aplauzele tuturor.
Așa trecură trei ani, fără ca cineva să își pună întrebarea cine era de fapt omul veșnic bărbos, zâmbind mereu, căutând alături de câinele acum puternic în containerele orasului. Eram în clasa a opta și profesorii diriginți ne instruiseră temeinic în ce privește însemnătatea zilei de 1 Decembrie. Urma ca în satul unde eram elev să vină un general, la monumentul eroilor,să depună o coroană de flori, apoi să țină o cuvântare la Căminul Cultural.
Noi urma să prezentăm un program artistic. Eram atât de emoționat… Un general, un fost luptător în al doilea război mondial, ni se spusese. Un erou în carne și oase. Oare cum o fi arătând un erou?
Se pornise un vânt subțire în dimineața aceea. Noi eram încolonați, tremurând în uniformele subțiri. Din prima clipă, generalul Vișan ne-a făcut tuturor o impresie deosebită. Avea o voce caldă dar în același timp puternică, bărbătească. Ne captase atenția povestindu-ne crâmpeie de amintiri din timpul luptelor. Am observat cu mirare că nu vorbea niciodată despre sine… Își elogia foștii camarazi. Cuvintele lui deveneau în mintea noastră imagini… Fusese aviator. Luptase în România, apoi pentru eliberarea Cehoslovaciei. Fusese doborât, își rupsese un picior la catapultare, dar îl salvase un camarad alături de care se ascunsese în munții Tatra, apoi merseră două sute de kilometri pe jos. Îmi părea un uriaș omul acela proaspăt bărbierit, cu ochii albaștri precum cerul pe bolta căruia dusese atâtea bătălii.
Vorbea atât de captivant încât până și Pușcău se făcuse parcă mai mic, înfumurarea ce o afișase la venire accelerând motorul faimoasei lui motociclete cu ataș transformându-se treptat într-o stare de inferioritate afișată pe chipul său rotund…
Într-adevăr, cine s-ar fi putut compara cu eroul din fața noastră? Prins de aceste gânduri nici nu am observat când o umbră a pătruns în sala supraaglomerată a căminului cultural. O manta militară ponosită, o barbă neîngrijită străjuită de un zâmbet pe care noi îl consideram tâmp…. Era Prostu’ care se așezase pe ultimul rând ascultând cu atenție… Apoi, din cauza șușotelilor celor de lângă el înaintă sfios până pe la mijlocul sălii, cu un rând în spatele meu. Îl invidiam pentru mantaua lui soioasă, noi trebuind să răbdăm frigul din sala neîncălzită. Și totuși, deși în marginea rândului, prezența lui acolo părea nelalocul ei. Dar… Nu putea crede… Prostu’ plângea! La început își ștergea ochii și barba… Apoi scâncea înfundat. Directoarea școlii care era lângă el, ofuscată de prezența lui făcu un semn înspre milițian. Acesta captivat la rândul său, observă greu, dar imediat ce înțelese se ridică și cu o sclipire în ochi se apropie de omul căruia umerii îi tresăltau în timp ce își ținea capul în mâini. Îl bătu pe umăr, dar nu fu băgat în seamă. Tot sângele îi năvăli în obraji. Sosise ceasul răzbunării? Îi purta sâmbetele din ziua când motocicleta se defectase în balta cleioasă… Îl vizitase de câteva ori, dar nu îi putuse găsi vreo vină. Încercă un șiretlic rupând sigiliul pus pe radio. Dar îl așteptă o umilire mai crudă. Prostu’ observându-l probabil, până el alergă în casa vecină să aducă doi martori, făcu radioul nefuncționabil. Nu îl putea acuza că asculta Europa Liberă la un radio stricat. Îl înfășcă de umăr și îl târî după el. Dar se întâmplă ceva la care nimeni nu se aștepta. Generalul se opri din discurs, si strigă din răsputeri înghețând întreaga adunare:
– Stop! Aprindeți toate luminile în sală!
Ordinul lui fu ascultat. Pușcău se întoarse, alb ca varul… Prostu’, scăpat din strânsoare dădu să părăsească sala dar vocea tremurândă a generalului ce se apropia îl opri.
– O clipă, camarade!
Era prea mult… Toți se ridicară în picioare iar noi, copiii urcarăm pe scaune pentru a putea vedea.
– Te rog să te întorci, prietene, urmă bătrânul soldat gâtuit de emoție.
Nu fu nevoie decât să se întoarcă pe jumătate și Prostu’ fu luat în brațe de general…
– Alexandrescule! Alexandrescule, repetă plângând generalul de parcă era o mamă ce își găsise după ani de zile copilul pierdut…
Îl săruta pe obrajii nebărbieriți repetând mereu.
– Salvatorul meu! Viteazul meu camarad!
Îl luă pe după umeri si îl urcă pe scenă alături de el.
– Tovarăși, el este Alexandrescu despre care vă vorbeam. Cel mai bun și viteaz aviator pe care l-am cunoscut. Omul care m-a cărat în spate după ce ne-am catapultat, loviți fiind de piloții germani. De fapt el putea pleca liniștit, eu fusesem cel încolțit. Îi ordonasem să plece, nu aveam nici o șansă. Eram doi iar avioanele inamice erau cinci…
– Fugi Alexandrescule, s-a terminat, îi strigasem.
– Cred că am uitat cum se fuge, prietene… Dar știu cum se poate muri împreună. Ia altitudine apoi cazi în vrie…
– Nuuuu! am apucat să urlu… Dar în același moment el întorsese si venea ca o rândunică împotriva unui uliu…
– Te sinucizi, am apucat să strig trăgând de manșă.
Am fost atins, nu mai puteam intra în vrie… Am urcat privind pentru întâia oară imposibilul. Venea direct înspre inamici. Mai erau trei, două avioane slobozind un fuior de fum încercau să aterizeze la timp. Cel din mijloc, lovit în plin explodă ceea ce îi orbi pe ceilalți doi piloți care îl ratară, deși erau atât de aproape… Dar nu… Și aparatul lui era lovit. Nu înțeleg nici acum prin ce metodă reușise să facă o buclă atât de scurtă încât imediat fu în spatele inamicilor… Ei încercară să fugă însă doar unul reuși. Celălalt izbit din plin scoase fum din amândouă motoarele si în câteva secunde explodă. A urmat catapultarea noastră asupra pădurii. Eu mi-am frânt piciorul drept… Îl rugam să se salveze, știam că nemții sunt aproape… Și mai știam că nu mai luau prizonieri. Din lei deveniseră câini, știau că pierduseră.
O noapte m-a cărat în spate, de două ori căzând sub povara mea pe povârnișurile munților. Apoi am leșinat, dar el nu m-a părăsit. Dragi copii… El este eroul!
Sala întreagă vuia, aplaudând… Și spre mirarea bătrânului general, din toate piepturile, mai puțin a lui Pușcău care părăsise sala, era scandat un nume:
-Prostu’! Prostu’!…
El zâmbea, ca de obicei, ștergându-și lacrimile…
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
18 noiembrie, 2018
