Lena a lui Dănilă
,,Mai stăm si noi la zbor!”
răspundea tușa Lena a lui Dănilă…
Avea o bucată… zece ari si de milă
un vecin îi arase si îi semănase porumb.
De cum erau firele de un lat de palmă
lua în zori sapa pe umăr
si pleca la prășit.
,,Să nu îți plângă lucrul în mâini” zicea…
Îl săpa si de trei ori pe săptămână
și vorbea cu ea însăși pe când da cu sapa,
ori cu fetele ce îi muriseră de mici
când îi arsese casa de la o lumânare.
Bărbatul era la pădure si ea
plecase să pună boabele în coș, la moară…
Pusese lumânarea pe dulap;
când s-a întors, casa bătrână, de bârne,
era toată vâlvătăi.
,,Noroc că nu avea vecini” ziceau unii, că ardea jumătate de sat.
,,Auzi…noroc!” o căinau alții…
Si de atunci ceva în mintea ei s-a stins.
Bărbatul
văzând că zi de zi e mai ,,dusă”, a lăsat-o,
a plecat la alta într-un sat vecin.
Acum ea săpa bucata aceea cu porumb
Si când termina o lua de la capăt
si vorbea mereu, adică ,,stătea la zbor”
cu sufletul ei părăsit, ori poate cu Dumnezeu,
care se pare că uitase de ea.
Avea vreo șaptezeci, dar era sprintenă;
,,Iaca, mai stăm și noi la zbor”
și fărâmița vrednică pământul
pe care nu era țipenie de buruiană.
Un cânt al lui Orfeu
Tu nu-nțelegi că fărã tine, eu
Sunt zilnic condamnatul la galeră
Ce ne-mpăcat cu soarta lui mizeră
Inculpă permanent pe Dumnezeu?
Că sunt numai un câine de pripas
Ce pâinii i-a uitat de mult culoarea,
Mușcând în jur cu toată disperarea
Celui ce doar mușcatul i-a rămas?
Tu nu-nțelegi că fără tine nu-s
Decât un vultur cu aripa frântă
Ce se lua cu fulgerul la trântă,
Trăind, ireversibilu-i apus?
Orfeu cântând la ușa ta mereu
Sper să-nțelegi că fără tine eu…
