„După tot ce-a fost rămâne Artistul,

fir de nisip cernut cu grijă și lăsat acolo,

pe plaja pustie printre scoici și alge pentru a fi găsit,

poate anul viitor, poate altădată, poate niciodată…”

Cine este artistul român?

Un cetățean al României, trăitor în spațiul carpato-dunărean, cu drepturi și obligații ca oricare alt cetățean, plătitor de taxe și impozite, dar căruia soarta i-a hărăzit ceva ce le lipsește celorlați, făcându-l astfel diferit semenilor săi.

Argument

Am stat mult pe gânduri dacă să-mi expun câteva idei legate de soarta breslei noastre în momentul de față, cel al crizei Corona virusului. Mă voi referi la toți artiștii al căror loc este pe scenă. Actorilor le spun: Aveți grijă de voi, de Teatrul vostru, de personajele voastre. Muzicienilor le spun: Aveți grijă de voi, de Instrumentele voastre. Tuturor vă spun: Aveți grijă! Ceea ce faceți voi e mai presus de toate urâțeniile ce ne înconjoară, pentru că sunetul magic al celor trei gonguri vă preschimbă mereu și astfel vă transformați în nemuritori. Voi sunteți minunea pe care vin s-o vadă spectatorii voștri. Ei sunt cei care vă înconjoară cu iubire și vă sunt alături mereu, tocmai pentru că nu pot fi ca voi. Aveți grijă de ei, nu-i dezamăgiți, revărsați asupra lor cu generozitate tot respectul și dragostea de care sunteți în stare. Rămâneți demni, puternici, uniți, rămâneți voi înșivă și nu uitați: Spectacolul e viu, la fel de viu ca voi. Arta nu se poate se face decât cu voi pe scenă și cu spectatori în sală, nicidecum altcumva. Învingeți răul ce s-a abătut asupra voastră și asupra noastră cu puterile de care vă știu în stare și reveniți acolo unde vă e locul, pe scenă.

I.

O radiografie a artistului sub coronavirus.

În cele ce urmează voi încerca o analiză cât se poate de obiectivă asupra situației în care se află breasla artistilor din România în acest moment al crizei Covid 19. Este o experiență extrem de traumatizantă pentru noi toți, mai ales că ne-ntâlnim cu-așa ceva pentru prima dată în această viață. Din păcate, nu întrevăd prea curând o ieșire din această criză, pentru simplul motiv că vom fi printre ultimii, dacă nu chiar ultimii, relaxați. Nu sunt nici pesimist, nici alarmist și nici nu am intenția de-a semăna panică. Îmi doresc doar un singur lucru. Să vă lămuresc, să mă lămuresc, că mai avem mult timp de așteptat până când totul va intra în normal. Și nici nu știu cum va arăta normalitatea în viitorul apropiat.

De ce? Pentru că:

Prin natura meseriei noastre, relația cu publicul este una indinspensabilă. Actul artistic al oricăruia dintre noi își poate atinge scopul doar în clipa în care ceea ce facem creează acel flux, acel schimb de vibrații emoționale între cei aflați pe scenă și cei din sală. Sunt convins că niciunuia dintre noi nu i-ar plăcea să cânte într-o sală goală sau și mai rău, să mutăm întreaga noastră activitate în spațiul on-line. Să cântăm sau să jucăm un spectacol de teatru în fața unui ecran?

Admițând faptul că la mijlocul lunii mai ar putea începe relaxarea anumitor categorii profesionale, pentru noi, cei care slujim pe scenă, care suntem dependenți de public, în grupări mai mult sau mai puțin numeroase, accesul în săli de genul celor de teatru, case de cultură, cluburi, restaurante, baruri este puțin probabil. Deci singurul spațiu în care se vor putea desfășura manifestările aristice va fi probabil cel în aer liber, iar perioada cred că ar putea fi începând cu 15 iulie până în 15 septembrie în cel mai fericit caz.

Rezultă că în astfel de spații și în perioada pe care am amintit-o, sunt șanse să se desfășoare câteva din concertele mari, unele programate din timp, altele reprogramate.

Care vor fi acestea?

• Concertele cu artiști internaționali, organizate de marile companii de impresariat din România și/sau din altă parte.
• Concertele și/sau turneele unor artiști români în vogă, puțini la număr, care beneficiază de suportul financiar al unor mari firme producătoare românești sau al unor sponsori importanți.
• Câteva concerte din cadrul unor programe sau proiecte culturale ce au fost agreate, aprobate și bugetate încă de anul trecut.
• Trupele de cover-uri, cele de folclor și mai ales DJ-ii, pentru nunți. Toți aceștia vor avea la dispoziție 11 zile în iunie, 21 zile în iulie, 11 zile în august și 17 zile în septembrie. Voi explica mai târziu de ce am luat în calcul doar aceste zile oprindu-mă la luna septembrie.
• În rest, cu puțin noroc, vom putea întâlni restul de artiși pop, rock, jazz, folk, folclor, pop-dance, în diverse spectacole ocazionale, organizate în aer liber. Întrebarea de bun simț este: Cine va finanța aceste spectacole? Primăriile? Acestea sunt secătuite financiar anul acesta, cât a mai rămas din el, astfel încât vor uita de festivaluri, de zilele orașelor și comunelor din lipsă de bugete.
• Cu puțin noroc, vom mai întâlni la mare și la munte pe terasele unor hoteluri-restaurant câteva mici trupe de cover-uri sau formula cea mai economică (un el la clape și o ea cu vocea), asta numai dacă proprietarii hotelurilor și/sau restaurantelor își vor permite luxul financiar de-a avea muzică live în locațiile lor. Să nu uităm cât de afectată a fost HORECA de această criză și cât de mulți artiști depind de acest sector.

Cam așa văd eu activitatea artistică din acest an. Deci, fără a pune la socoteală artiștii internaționali ce vor concerta în România anului 2020, show bizz-ul autohton va fi reprezentat de 3 mari case de producție cu maximum 10-15 artiști și trupe de top, incluzând aici și artiștii din Republica Moldova care și-au făcut nume în România. În realitate cred că numărul artiștilor va fi și mai mic.

Multă lume se va întreba de ce am luat în calcul activitatea doar până-n luna septembrie. Pentru simplul motiv că parșivul Covid, conform opiniei specialiștilor, se va întoarce. După cum știți, există un prost, dar vechi obicei. Toamna și iarna încep răcelile, gripa, virozele. Cum mai mult ca sigur până în acest final de an nu vom beneficia de vaccinul anti Covid, vă imaginați că virusul nu va fi foarte prietenos cu noi, chiar dacă autoritățile ne pun în vedere că ar trebui să învățăm să conviețuim cu el. Dată fiind această situație, cred că din toamnă – iarnă, ne vom suspenda iarăși activitatea și vom retrăi, împotriva voinței noastre, acest film prost. Nu mai pun la socoteală primăvara anului viitor. De asta am calculat reluarea a activității noastre doar până în luna septembrie. Probabil că mă veți urî, însă nu e vina mea. O spun specialiștii. Septembrie 2020 – aprilie 2021, probabil că se vor restricționa din nou activitățile culturale. Eu nu fac decât să bănui cam care va fi soarta noastră. Deci, cu puțin noroc, în mai 2021 ne-am putea întoarce pe scenă. Apoi va fi vara 2021 cu ceva activitate sporită după care, sper că ne vom vaccina. Mă rog la Dumnezeu să greșesc și să nu fie așa.

Spun toate acestea, pentru că sunt conștient că ne va fi nu greu, ci foarte greu. O pauză de activitate atât de mare în viața unui artist face ca revenirea să fie extrem de dificilă. Am trăit-o pe propria-mi piele în 1997, cînd, în urma unui accident, am fost privat de activitate timp de peste 10 luni, iar revenirea a durat cam un an și jumătate, cu un volum uriaș de muncă. Apoi, când ne vom întoarce la normalul pe care ni-l dorim, după ce vom fi vaccinați, vom fi puși în fața unor mari transformări social-economice, financiare, mutații de comportament, transformări de mentalitate, asistând la alte priorități ale societății. Criza economică va fi una profundă și va afecta grav, mult mai grav decât actuala criză din sănătate, atât economia țării, cât și buzunarele românilor. Prin urmare, producțiile noastre, indiferent că ele vor fi concerte, turnee, albume, videoclipuri etc., vor fi afectate. În fond, produsul prestației artistice e unul comercial. Cine va mai cheltui bani pe un bilet de spectacol, indiferent de gen, cine va mai cumpăra un disc, un DVD, un vinyl? Din ce în ce mai puțină lume.

În plan național, multe activități se vor muta total sau parțial on-line, relațiile umane se vor vedea altfel, iar multe din activitățile de care ne lovim curent vor căpăta o cu totul altă față și vom fi puși în fața unor noi provocări. Nu cred că vom mai reveni la ceea ce am fost în decembrie 2019. Nu știu dacă ne vom relua viața de unde am întrerupt-o sau vom începe una nouă. Singurul lucru în care cred e că arta care s-a născut și a trăit pe scenă, cu public în sală, nu poate fi altfel. Sau cine știe? Probabil că anumite producții artistice se vor muta în spațiul virtual, așa cum vizualul și vânzările au și făcut-o de câțiva ani buni. Cei care vor încerca să mă convingă că se poate câștiga din vânzările on-line, le spun că românul nu e obișnuit să cumpere un produs pentru simplul motiv că poate să-l descarce gratuit. Ține de mentalitate. De ce să plătească când poate să descarce gratis un album, de ce să cumpere un bilet când îl poate vedea gratis pe artist, fie la zilele orașului, fie la nu știu ce festival local.

Din acest motiv susțin și subliniez cu tărie că această disperare de concerte on-line din această perioadă, făcute din bucătărie, sufragerie, baie, debara, verandă sau nu știu ce colț al acasei, poate crea un precedent extrem de periculos. Înțeleg dorința artiștilor de-a avea un contact cu fanii lor în spațiul virtual, pentru ca aceștia să nu-i uite, să afle că există, că sunt activi. Una e să transmiți un mesaj fanilor tăi, să fii solidar cu ei, să le amintești că ți-e dor de ei, că abia aștepți să-i reîntâlnești și alta e să dai concerte de-acasă, în condiții tehnice precare. Aceste întâmplări nu numai că nu aduc vreun câștig financiar, ci dimpotrivă, îți fac un mare deserviciu prin saturarea interesului admiratorilor, minimalizând astfel emoția reîntâlnirii. Pentru că se pune întrebarea: Ce vei face când vei reveni, mai devreme sau mai târziu la viața normală?… Nu distrugeți, vă rog, ceea ce ați clădit cu greu o viață, e păcat, zău!

II.

Artele spectacolului

„Orice spectacol are un sens pentru visători.

Ochii văd, spiritul cercetează, comentează, traduce.”

(Victor Hugo)

„Artele spectacolului denumesc generic acele arte, ale căror opere sunt caracterizate de o reprezentare efemeră, limitată în timp. Ele presupun prezența unor interpreți sau actori (în sensul general al termenului) și a unui public spectator.

Ele se deosebesc de artele plastice (sau artele vizuale) prin faptul că se bazează pe o acțiune de interpretare în timp (arta se produce în momentul prezentării ei) și nu pe expunerea unor opere de artă realizate în prealabil. Esența artelor spectacolului constă deci în orientarea lor către arta ca proces, în locul lucrării de artă ca obiect palpabil. Chiar dacă spectacolul, ca proces efemer (termen clasic, „arte efemere”, din grecescul „ephemeros”), poate fi înregistrat (video, audio, etc.), producerea lui inițială rămâne una de tip procesual și nu obiectual. Aceste arte presupun deci mai degrabă o „punere în scenă”, un „spectacol” și mai puțin o „creație de obiecte de artă”.

Artele spectacolului cuprind numeroase moduri de expresie artistică. Între ele se numără atât arte considerate „clasice”, cât și arte moderne și contemporane, sau arte aflate la confluența mai multor genuri, cum ar fi:

• Teatru, respectiv actorie, filarmonici, operă, operetă, musical, teatru de păpuși, cabaret, vodevil, comedie, scamatorie, varieteu, circ, recitare (lectură publică), arta povestirii, pantomimă.
• Dans, respectiv balet, dans modern, dans contemporan, euritmie.
• Arte media, arta cinematografică, teatru radiofonic, arte video.
• Arte conceptuale, happening, fluxus, performance.

(citat Wikipedia)

Am început acest capitol cu o definiție tehnică tocmai pentru a avea o imagine cât mai clară a artelor spectacolului la care mă voi referi în cele ce urmează, pentru că acestea sunt legate organic prin relația artist – public. Artiștii care performează în domeniul artelor spectacolului pot fi împărțiți din punct de vedere social în două mari categorii: ANGAJAȚI și LIBER PROFESIONIȘTI.

• ARTIȘTII ANGAJAȚI sunt toți aceia care au contract de muncă pe o perioadă determinată sau nedeterminată cu o instituție artistică, beneficiind de CAS – Contribuții pentru asigurări sociale (pensie), CASS – Contribuții pentru asigurări sociale și de sănătate, CFS – Contribuții

la fondul de somaj, implicit vechime. Marea majoritate a acestora au studii de specialitate medii sau superioare. În această categorie intră cei angajați la: teatrele dramatice, operă, operetă, musical, filarmonici, ansambluri populare, teatru de păpuși, circ, dans, respectiv balet, dans modern, dans contemporan.

• ARTIȘTII LIBER PROFESIONIȘTI sunt acei artiști care nu au un agajament permanent cu contract de muncă. Ei sunt angajați ocazional pe baza unui contract de drepturi de autor, nu beneficiază de CAS (pensie), CASS, CFS, își plătesc taxele și impozitele la stat și recurg la pensii private.

În această categorie intră cei ce pot colabora cu: baruri, restaurante, cluburi, teatre private și de stat (actorie, operă, operetă, musical, cabaret, vodevil, comedie, scamatorie, varieteu), companii private de circ, recitare (lectură publică), arta povestirii, pantomimă, dans, respectiv balet, dans modern, dans contemporan, euritmie, arte media, arta cinematografică, teatru radiofonic, arte video, arte conceptuale, happening, fluxus, performance. În categoria liber profesioniștilor cei mai numeroși sunt instrumentiștii, soliștii vocali, folclor, actori.

Foarte multă lume folosește în prezent pentru ARTIȘTII LIBER PROFESIONIȘTI o denumire total eronată, respectiv ARTIȘTI INDEPENDENȚI. Această denumire nu există în niciun text de lege sau nomenclator, deci nu are nicio bază legală!!!

Pavel Sebastian-Raul și George Robescu semnează o analiză foarte interesantă în articolul „Ce este un artist independent” publicat în Dilema veche, nr. 465, 10-16 ianuarie 2013. Iată câteva fragmente din acest articol: «Artistul indie, prescurtarea de la independent, nu înseamnă „artist liber“. Independenţa sa nu este echivalentă cu libertatea, ci se reflectă strict asupra cîmpului în care noţiunea de artist este funcţională (şi asupra constrîngerilor sale), avînd astfel sensul de separaţie, distincţie şi anti-scenariu. Un artist poate fi independent de valorile dominante promovate de către piaţa de artă sau establishment-ul politic, dar dependent de legitimarea sa ca artist. Artistul indie este dependent de contextul prefigurat în semnificaţia culturală a noţiunii de „independent“ şi a distincţiilor pe care aceasta le poate crea. […] Independenţa nu este niciodată totală, ci fragmentară. […]

Independența nu are o dimensiune unilaterală. Poate însemna independenţa de stat şi capital, poate însemna un act artistic solitar, social sau conformist. Libertatea sa constă mai degrabă în dexteritatea poziţionărilor sale multiple – ideologice, politice, sociale, critice, artistice – şi în selecţia modalităţilor de acţiune. Într-un context precar instituţional, cu mecanisme de piaţă neracordate decît formal la scena internaţională, operînd cu instrumente apropriate doar teoretic în discursul autohton, artistul indie este deseori structural obligat să-şi găsească un patron/sponsor. […] Independenţa artistului se reflectă în mijloacele de exprimare pe care le foloseşte şi în mesajele pe care le emite. […] Produsul său artistic ar fi secundar în raport cu valorile pe care le promovează. Independenţa sa nu s-ar măsura în libertatea faţă de constrîngerile sociale pe care şi le asumă, ci în libera sa alegere a acestor valori ca reprezentative.»

Și-atunci vin și vă întreb: Este oare artistul independent? Răspunsul este á la Radio Erevan. Unii zic că da, ații zic că nu!… Mie-mi pare a fi mai mult dependent. Indiferent că este pe plajă, la un foc de tabără, la o nuntă, la un restaurant, apare invariabil cineva care îi comandă ceva. Plătit sau nu, ascultă glasul angajatorului indiferent că-i este prieten, fan, șef, producător, editor, sponsor. Se supune, respectând comanda. O vorbă veche spune că „cine plătește comandă!”. Și-atunci, unde-i independența artistului? Doar în mintea lui naivă. În epoca modernă, ideea de „artist independent” este mult mai ambiguă. Nu poți fi independent atâta vreme cât trebuie să respecți anumite reguli trasate de mersul pieței, al showbiz-ului. Simpla aliniere la trend, modă, curent, spuneți-i cum vreți, te pune în poziția de sluj. De ce? Pentru că vrei să fii în cărți, să exiști pe piață, să joci în echipa câștigătoare. E un fel de compromis acceptat, e un fel de acceptare tacită a dependenței față de anumite entități.

Artistul e dependent de public, de cei ce-i cumpără produsele, de cei care-i finanțează productiile, de cei ce-l promovează. Și nu în ultimul rând este dependent de talentul său, de opera sa, de comportamentul cu sine însuși, ori cu cei cu care lucrează și mai ales cu cei pentru care lucrează. În concluzie, artistul e doar APARENT independent.

În consecință, părerea mea este că sintagma „Artist Independent” nu este corectă!

III.

Artistul de ieri până azi

„Arta este generatoare de civilizație,

așa cum floarea răspândește parfum.”

(Victor Hugo)

M-am născut și mi-am petrecut o parte a copilăriei în REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ, cealaltă parte a copilăriei, adolescența și tinerețea în REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA, m-am maturizat și îmbătrânesc în ROMÂNIA de azi. Aș vrea să profit de parcursul pe care l-am avut prin această viață, pentru a face o scurtă trecere în revistă a felului în care au fost văzuți și tratați artiștii și fenomenul artistic în trecut și în prezent. Sunt destule voci care consideră că tot ce-a fost în trecut trebuie șters, uitat, îndepărtat. Eu cred că ar trebui să păstrăm ce-a fost cu adevărat bun, să fie reparat sau adaptat ceea ce merită luat în seamă, și eliminat doar ce-a fost cu-adevărat malign. Să nu pornim în a construi ceva just cu idei preconcepute.

• Astfel în R.P.R., cel mai ascultat era radioul unde se difuzau muzică simfonică, corală, ușoară, jazz, romanțe, folclor, emisiuni de teatru radiofonic, povești pentru copii și emisiuni educative. Radioul avea propriile orchestre. Simfonică, Estradă, Muzică Populară, Corul Radio și sală proprie de concerte. Televiziunea a început încet-încet să intre în casele oamenilor. Casa de Discuri Electrecord, cu studioul de înregistrări, fabrica de vinyl-uri și orchestra proprie contribuia cu brio la arhiva muzicală românească și nu numai. Toate aceste instituții produceau și difuzau preponderent creație românească, dar și internațională. Toate emisiunile de radio și TV erau live, importanți artiști internaționali ne călcau pragul. Cea mai mare sală de concerte din România acelor ani era Sala Floreasca din București. Apare Legea Dreptului de Autor (1956) care stabilea drepturile numai pentru autori, în timp ce artiștii interpreți sau executanți, deși nu erau incluși în lege li se recunoștea statutul. În paralel, fenomenul teatral beneficiază de un generos suport din partea autorităților, înființându-se noi teatre în mai toate colțurile țării. Substratul propagandistic al tuturor acestor instituții era unul moderat. Școlile de artă, învățământul superior capătă din ce în ce mai mare notorietate prin valoarea deosebit de ridicată a corpurilor didactice. Politicienii, indiferent de rang, acordau atenție culturii. Gurile rele spun că Gheorghe Gheorghiu Dej era un mare admirator al Mariei Tănase și un mare iubitor de muzică și film. Fiica sa, Lica Gheorghiu era actriță și se pare că pentru ea a fost înființat în 1956 Studioul Cinematografic Buftea, dotat cu tehnologia de ultimă oră a acelor ani și cu propria Orchestră Simfonică. Marii artiști de teatru și muzică primesc, după modelul sovietic, distincții importante pentru activitatea și creațiile lor, precum „artist al poporului”, „maestru emerit al artei”, „artist emerit”, „colectiv artistic emerit”. Multitudinea acestor „titluri” aveau ca formă de recunoaştere exterioară nişte insigne care se purtau la rever. Bineînţeles că fiecare din ele aduceau, mai ales în deceniile 5 şi 6, o serie de avantaje materiale şi sociale.

Din tabloul schițat mai sus se poate reține numărul mare de locuri de muncă, precum și o serie întreagă de facilități, toate acestea ducând la stimularea și susținerea mișcarii artistice și a fenomenului cultural românesc.

• După moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej în 1965 și adoptarea noii constituții, numele țării a fost schimbat în Republica Socialistă România (R.S.R.), iar conducerea a fost preluată de Nicolae Ceaușescu. Acesta reușește, folosindu-se de o conjunctură favorabilă (Primăvara de la Praga, 1968) să atingă un punct culminant al popularității sale, chiar și în rândul intelectualilor. Din păcate, speranța cum că România pornea pe un drum just avea să dureze foarte puțin. Tezele de la Neptun din iulie 1971, lansate de Ceaușescu la întoarcerea acestuia din China și mai apoi din prima vizită în Coreea de Nord, aveau să demonstreze, încetul cu încetul, adevărata lui față. Declinul social și cultural în România începe în anul 1978 după cea de-a doua vizită a lui Ceaușescu în Coreea de Nord. Cultul personalității, propaganda ideologică comunistă din ce în ce mai agresivă, controlul absolut, monitorizarea discuțiilor cu străinii, cenzura, îngrădirea libertății de exprimare, reducerea orelor de difuzare ale programelor de televiziune, lichidarea unor instituții culturale, introducerea în repertoriul teatrelor, operelor și teatrelor de varietăți obligativitatea punerii accentulului „pe promovarea producțiilor naționale cu un caracter militant revoluționar”, îndepărtarea și izolarea valorilor din toate domeniile, plecarea din țară a unor importanți oameni de artă și cultură, degradarea accentuată a nivelului de trai, toate aceste au dus la îndepărtarea soților Ceaușescu prin pedeapsa capitală în decembrie 1989.

În toată această perioadă au apărut:

– ATM (Asociația Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale);

– ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic);

– UCMR (Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România) în cadrul căreia funcționa o secție care gestiona drepturile de autor ale compozitorilor;

– Atestatele de Artist Liber Profesionist, eliberate de Consiliul Culturii și Educației Socialiste (CCES) prin care artiștilor care prestau în toate artele spectacolului li se recunoștea statutul de „Artist” și le erau reglementate retribuțiile în funcție de categoriile atribuite în urma unor examene;

– Ansamblul Artistic UTC;

– Ansamblul Doina al Armatei;

– Ansamblul Ciocârlia al Ministerului de Interne, și Casa de cultură a Ministerului de Interne;

– Cenaclul Flacăra;

– Cenaclul Serbările Scânteii Tineretului (creat ca alternativă la Cenaclul Flacăra).

Din 1976 Festivalul Național „Cântarea României” a adunat sub aripile sale mii de oameni ai muncii, fenomen care a generat o nouă categorie artistică – Artiștii Amatori. O parte dintre cei lansați de Cântarea României s-au pierdut pe drum, alții s-au afirmat și au rămas în branșă, mărind astfel considerabil numărul artiștilor liber profesioniști.

Ca un paradox, în ciuda degradării vieții sociale și a restricțiilor impuse, viața artistică funcționa intens. Motivele principale ale acestui fenomen au fost diminuarea orelor de emisie ale televiziunii la două ore pe zi, programul din ce în ce mai politizat al radioului și starea din ce în ce mai deprimată a populației. Oamenii au găsit alternativa și s-au refugiat în sălile de teatru și muzică, dar și în carte. Se citea mult. A fost perioada în care s-au editat intens carte, ziare și reviste. Cu toate că cenzura devenea din ce în ce mai aspră, creatorii au reușit să găsească întotdeauna subterfugii. Slalomul în creație a devenit sport național. La spectacolele muzicale trebuiau prezentate spre aprobare textele cântecelor. Fiecare artist adăuga în repertoriul său două-trei texte cu „probleme”. Comitetul de Cultură le tăia din repertoriu și astfel se obținea aprobarea. În spectacolele de teatru se introduceau intenționat câteva scene cu „probleme” care cădeau automat la vizionare iar spectacolul primea avizul să se joace. Teatrele scoteau un număr mare de premiere pe stagiune, jucau zilnic cu sala plină, iar duminica aveau, de cele mai multe ori, două reprezentații. S-a introdus sistemul autofinanțării instituțiilor de cultură. Din acest motiv, în paralel cu repertoriul de la sediu, teatrele organizau turnee cu câte o distribuție de divertisment. În perioada estivală activitatea se mutau pe litoral. Concertele muzicale erau prezente în toată țara. Turneele erau lungi de 10-15 zile, uneori chiar și mai lungi, sălile de concert deveneau neîncăpătoare, cu câte două reprezentații pe zi, iar duminica două, uneori chiar trei reprezentații. Restaurantele și barurile aveau angajate propriile trupe pentru asigurarea programului de divertisment. În perioada vacanței, „Teatrele de Vară” din toate stațiunile de pe litoral aveau spectacole zilnic, la capacitate maximă, pe toată perioada sezonului.

În concluzie, cu bune și rele, putem spune că a fost o perioadă prolifică pentru mișcarea artistică.

• Cu această moștenire am pășit în 1990 în România post revoluționară. Primii 2-3 ani după ’90 au fost extrem de dificili pentru mișcarea artistică românească indiferent de gen. Entuziasmul generat de eliberarea de comunism, contactul cu libertatea, cu noile valori democratice la care visasem atât de mult au început să devină realități, însă au creat și o stare de confuzie generală. Am fost puși în fața unui „nou” străin nouă, pe care nu-l înțelegeam întru totul și de care ne și temeam într-un fel. Cum va fi, ce se va întâmpla, încotro ne vom îndrepta, erau întrebările frecvente ce ne frământau. Mișcările politico-sociale și televiziunile în mod special au direcționat atenția oamenilor către spectacolul cotidian care se derula cu repeziciune și propunea experiențe nemaiîntâlnite până atunci. Spectacolul s-a mutat în stradă și la televizor. Explozia informațională, internetul, televiziunile, radiourile, concertele cu artiști valoroși internaționali au adus modificări în gustul publicului. Pretențiile acestuia au crescut, artiștii autohtoni au fost supuși brusc unor noi și mari provocări. A trebuit să treacă un timp până când să se instaleze acea saturație firească față de spectacolul cotidian. Oamenii au reînceput să vină la teatru și în sălile de concerte. Unii artiști din vechea generație s-au adaptat, au rămas pe piață, alții s-au pierdut pe drum.

Prin excelență, profesia de artist a fost, este și va rămâne una liberală, ceea ce i-a avantajat pe unii artiști în a se adapta mai ușor la economia de piață ce se instala și în viața artistică. Vidul legislativ a încurajat pirateria, importul și comercializarea diverselor produse culturale. Unele instituții a căror existență era asociată cu „perioada de tristă amintire” s-au desființat, câteva și-au schimbat numele, iar altele noi au apărut ca necesitate a reprezentării și protejării noilor valori democratice. Un teren propice și neexploatat, audiovizualul românesc suferă schimbări evidente și de amploare după evenimentele din 1989. De la începutul anului 1992, anul apariției Legii Audiovizualului și a Consiliului Național al Audiovizualului (CNA) s-au acordat mii de licențe TV și radio. Radioul Național și Televiziunea Română se reorganizează. Începând cu anul 1996 , odată cu apariția Legii nr. 8 (Legea nr. 8 privind dreptul de autor și drepturile conexe; în care sunt introduși și artiștii interpreți sau executanți), apare ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor).

Asistăm la apariția unor organisme de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe pentru toate domeniile artistice. Asistăm la o explozie în lanț în urma căreia se înmulțesc casele de producție artistică, casele de filme, firmele de publicitate, studiourile de înregistrări, editurile, presa scrisă (ziare, reviste); apar uniunile de creație care adună pe bresle categoriile de artiști, unele dintre acestea asimilând portofoliile organizațiilor ce funcționau încă din anii ’70. În această periodă începe să se dezvolte industria scenotehnică. Apar firmele mari, câteva la număr ce-i drept, dar care vin cu un istoric în domeniu legat de logistica unor trupe rock ale anilor ’70 – ’80.

Tot în această perioadă se dezvoltă industria organizării de spectacole axată mai mult pe importul artiștilor străini. Astfel apar câteva companii românești care pun monopol pe piața autohtonă a organizărilor de mari evenimente. Interesant ar fi de remarcat faptul că începând cu 2015 aceste companii își mută activitatea din București către vestul țării, constituind astfel în acea zonă un punct terminus al turneelor internaționale. Ar fi câteva explicații: lipsa infrastructurii, construcția unor săli mari de concerte în orașele mari din vest și, nu în ultimul rând, mutarea grosului de capital financiar din capitală către centrul și vestul țării. Toate aceste mișcări strategice ale evenimentelor artistice vor acționa în detrimentul artiștilor români. Întâmplările desfășurate cu atâta repeziciune între 1996 și 1998, dar și pe parcursul următorilor ani, au creionat imaginea unor abile construcții de influență și oportunități financiare ale unor grupări de interese ce au drept țintă dominarea showbiz-ul românesc. Cele mai vizate sunt piața de publicitate și cea de producție artistică care generează drepturi de autor, adică mulți bani.

Un alt an important a fost 2007 când, la 1 ianuarie, România a devenit stat membru al Uniunii Europene. Apar noi oportunități, mai ales financiare, pentru cei ce își doreau impunerea pe piața artistică românească. Acesta a fost momentul în care între diversele organizații și societăți de gestiune și case de producție au început luptele pentru supremație. Influențele politice au început să-și spună cuvântul și astfel după 2010 asistăm la instalarea unor ierarhii pe mai toată piața artistică. Puține bastioane au mai rămas de cucerit în acest război al intereselor.

Teatrul rămâne singurul domeniu care stă, cât de cât, departe de aceste mișcări de interese. În ultimii 30 de ani au apărut doar trei teatre noi. Teatrele „Excelsior” și „Masca” înființate de Ministerul Culturii în 1990, ministru Andrei Pleșu, care au fost trecute ulterior la Primăria Capitalei și Teatrul „Metropolis” primul teatru de proiecte, înființat de Primăria București în 2007, primar Adriean Videanu. Două teatre (Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova și Teatrul „Radu Stanca” Sibiu) reușesc afirmarea pe plan internațional, ambele fiind clădite pe personalitatea regizorului Silviu Purcărete; se reîntorc câțiva dintre regizorii români care au părăsit România în perioada comunistă, însă producțiile semnate de ei în mare parte nu s-au mai ridicat la nivelul așteptat (probabil din cauza vârstei și a uzurii profesionale la care au fost supuși în toată această perioadă); se înmulțește numărul festivalurilor de profil, câteva dintre ele reușind să capete un prestigios renume internațional. Începând cu anii 2000, se reduc bugetele alocate teatrelor în întreaga țară și se demarează o campanie de restructurarea a teatrelor de provincie mai ales, prin unirea sub o singură pălărie, acolo unde sunt mai multe instituții. Multe teatre intră în reamenajare, ceea ce a adus la distrugerea capacităților tehnice ale sălilor și la micșorarea numărului de locuri. Apar o multitudine de teatre particulare, underground, marea lor majoritate funcționând în spații mici, neconvenționale, amestecând consumația tipică barurilor cu consumația artistică. Repertoriile acestora sunt în mare majoritate de o calitate discutabilă, iar artiștii jucători sunt studenți sau absolvenți ai institutelor de artă particulare. Apare fenomenul „stand up comedy” care câștigă tot mai mult public, proliferând un fals act artistic, subcultural, bazat pe un umor facil, primar, senzorial, predominant vulgar.

Industria cinematografică este una cu un traseu interesant, ascendent, în România de după 1990. Apar multe case de producție particulare, iar filmele, mai ales de după 2000, pătrund pe piețele marilor festivaluri internaționale, câștigând premii importante, ceea ce contribuie la o imagine foarte bună asupra cinematografiei românești. Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj Napoca, capătă într-un timp foarte scurt o puternică notorietate națională și internațională.

Mi-aș fi dorit ca analiza celor întâmpalte după 1990 să fie mult mai amplă și să vizeze în amănunt toate artele spectacolului, însă materialul ar deveni mult prea stufos și, sincer, nici nu cred că sunt persoana cea mai autorizată să fac așa ceva. Mi-e greu să fac o paralelă între ce-a fost înainte de ’90 și ce e acum, să trag o concluzie. Greu de pus în balanță, foarte greu. Judecând însă la rece cele întâmplate, cred că perioada post-revoluționară atârnă mai mult în balanță față de tot ce-a fost înainte în comunism. Libertatea de exprimare a artiștilor, condițiile tehnologice de ultimă oră, bagajul informațional, libera competiție, alinierea la conceptele internaționale sunt un mare câștig. Întotdeauna am crezut cu convingere că arta trebuie să fie vie, să trăiască azi. Ce cred că s-a pierdut, din cauza dorinței de-a ne alinia noilor directive europene trasate în arta modernă, e faptul că ne-am îndepărtat de propia personalitate, ne-am îndepărtat de identitatea națională și ne-am rătăcit într-un labirint în care ne tot căutăm și mereu găsim pe altcineva. După opinia mea, n-am fost și nu vom fi niciodată artiști europeni. Doar prin localizarea geografică și nicidecum prin identitate culturală. Suntem mult prea tributari spațiului carpato-dunărean și limbii române. Gândim și ne exprimăm românește. Orice încercare de-a fi altcumva e sortită eșecului. Brâncuși a fost mare și apreciat în spațiul european tocmai pentru că nu s-a dezbărat niciodată de gorjeanul din el. Identitatea și valoarea culturală sunt parte din ființa fiecărui creator.

Cam în această situație destul de ambiguă, cu multe întrebări și puține răspunsuri, am început anul 2020. Trăiam într-o inerție din care greu ne imaginam că ne-ar putea scoate ceva. Și totuși s-a-ntâmplat la sfârșitul lunii februarie. Timpul s-a oprit în loc într-un stop-cadru uriaș. Dintr-o dată am devenit niște nimeni, îndepărtați de tot ce-am iubit, ne-am transformat din artiști, vedete, corifei, stăpânii scenelor în niște simpli civili închiși în case, bântuiți de temeri și întrebări, căutând soluții de-a rezista uman, artistic, financiar, privind cu disperare spre un mâine din ce în ce mai încețoșat. Cum va fi acest mâine, ce va fi, cine va mai avea nevoie de noi? Dumnezeu știe, vom vedea!

IV.

Întrebări, întrebări și iarăși întrebări…

„Omul incult urăşte atât cuvintele,

cât şi arta sunetelor”

(Platon)

Nu mi-am imaginat niciodată că un ceva atât de mic poate face un rău atât de mare. N-am crezut că răul ăsta se poate transforma de la zi de zi într-un tsunami atât de greu de stăvilit. Nu-mi vine să cred în ce stare deplorabilă de singurătate și nesiguranță se găsesc Artiștii în această perioadă. În astfel de momente cel mai simplu lucru e să arăți cu degetul spre cineva, să găsești vinovați, să împarți acuze în sânga și-n dreapta. Nu asta doresc să fac în cele ce urmează, nu. Vreau doar să găsesc câteva explicații la ce-a fost și ce-ar fi putut fi, dacă Artistul n-ar fi fost atât de descoperit, de neprotejat, fără mijloace de apărare, fără soluții de ieșire din această situație. Așa cum spuneam, nu voi recurge la acuzații, ci voi încerca doar să atrag atenția unor persoane și instituții că dacă ar fi tratat cu mai multă seriozitate și considerație această breaslă, probabil că prezentul pe care-l trăim ar fi arătat altfel. Voi insista asupra aspectului general, chiar dacă există și excepții, iar acestea, după cum bine știm confirmă regula, nu-i așa?

Iată cum văd eu lucrurile. Politicienii, instituțiile statului, legislatia, media, consider că nu au procedat tocmai corect în toți acești 30 de ani. Ar fi putut să așeze într-o poziție de normalitate Artistul. Întrebarea care se pune este, de ce nu s-a întâmplat acest lucru? Indiferență, neglijență, ignorare? N-am idee dacă voi emite răspunsuri, dar sigur voi naște și mai multe întrebări.

• POLITICIENII, indiferent de culoare politică. Fac această afirmație plecând de la o declarație făcută în spațiul public de un înalt demnitar care pe mine m-a lăsat fără aer. Întrebat fiind de jurnaliști ce se va întâmpla cu artiștii, cu drepturile lor de autor în această perioadă de izolare, a răspuns senin, citez din memorie: „artiștii o duc bine, am văzut chiar niște lucruri foarte frumoase făcute de ei on-line.” Mi-aș fi dorit să fiu acolo și să-i spun că, nu, domnule politician, artiștii n-o duc deloc bine, ci dimpotrivă…, dar îmi dau seama că mi-aș fi bătut gura de pomană. Concluzia pe care o trag și nu de ieri, de azi, e că politicienii nu iubesc artiștii, pentru că dacă i-ar iubi, nu și-ar apleca privirea asupra lor doar o dată la 4 ani când îi transformă în niste unelte electorale și-atât. Dacă i-ar iubi cu-adevărat, i-ar trata ca pe o categorie socială importantă, care alături de toți ceilalți slujitori ai artelor pun umărul la consolidarea culturii naționale. Astfel artiștii ar primi aprecierea cuvenită, le-ar fi respectate cu-adevărat drepturile, ar benficia de salarii din care să trăiască demn, nu ar fi umiliți cu pensii derizorii, ar fi recompensați cu titluri prin care să le fie apreciată munca. Artiștii trebuie recompensați pentru activitatea lor când sunt în viață pentru simplul motiv că acest lucru îi motivează, le dă un sentiment în plus de utilitate. Aprecierile post-mortem sunt doar simple vorbe și fapte care nu mai încălzesc pe nimeni.

„De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde. […] De aceea, cu un zîmbet plin de amărăciune, Romînul numeşte ţara lui patria bacşişului şi hatîrului. Cu aşa parlamente se fac legi peste legi – cu aşa administraţie se aplică.” Continue reading „Nicu ALIFANTIS: Ca nisipul artiștii sunt….” →