Irina AIRINEI: „CUVINTE ȘI SEMNE” – INTERVIU CU NICOLAE GEORGESCU

Irina AIRINEI: Pe marginea impresionantului volum referitor la edițiile Maiorescu ale poeziilor lui Eminescu, volum cu același titlu, CUVINTE ȘI SEMNE, apărut la Editura Academiei Române în 2018, aș dori să vă rog să descrieți structura, concepția cărții…

Nicolae GEORGESCU: Cartea are două secțiuni, e împărțită în două părți: 1. Ce spun documentele istorice despre ediția princeps Eminescu și 2. : Ce spun textele.

Irina AIRINEI: Este, așadar, o parte de istorie literară și o parte de filologie.

Nicolae GEORGESCU: Partea de istorie literară se bazează pe edițiile Maiorescu, toate cele 11 cum au fost printate și comentate – și, mai ales, cum nu s-a observat: faptul că Titu Maiorescu schimbă, de la o ediție la alta, și textele și punctuația.

Irina AIRINEI: Ce ați urmărit să puneți în lumină prin acest studiu comparat?

Nicolae GEORGESCU: Am făcut analiza celor 11 ediții Maiorescu și am stabilit diferențele. Edițiile Maiorescu nu au fost niciodată, până acum, strânse la un loc și comparate. Șerban Cioculescu, în anii cât a fost director la Biblioteca Academiei, prin 1977-’ 78 a inițiat, printre anticarii lui, campania de strângere la un loc a tuturor edițiilor Maiorescu. Abia prin anii ’80 au fost adunate la Biblioteca Academiei; acestea, nefiind la un loc până atunci, nu au putut fi studiate comparativ. Fiecare editor de după Maiorescu a preluat una dintre edițiile lui Maiorescu, pe care a avut-o la îndemână. Ediția I fiind foarte rară, a șasea a fost mai cunoscută. Așa se face că edițiile de după Maiorescu diferă între ele, deși toți editorii spun că se bazează pe Maiorescu dar nu spun pe care ediție din cele 11.

Irina AIRINEI: Ați încercat să descâlciți acest nod gordian pentru a ajunge la varianta finală a viziunii poetului?

Nicolae GEORGESCU: Editorii ulteriori nu spun pe care anume ediție Maiorescu se bazează fiecare în parte; or, descâlcirea acestui nod foarte încurcat a dus la concluzia că, de fapt, Maiorescu are în față un model reprezentat de primele tipărituri eminesciene, cele din „Convorbiri literare”, un model cu care e mereu în polemică. Fuge de el, revine la el, se desparte de el, îl îndreaptă, îl completează. Și, atunci, a trebuit să fac și comparația cu textul din „Convorbiri literare”. Cum se începe orice ediție critică, canonică, de autor? Se pornește de la primul text tipărit. De la prima atestare tipărită a textului încep și problemele de istorie a cărții: confruntând ediția întâi Maiorescu din 1883 cu textele apărute în „Convorbiri literare” între 1870 și 1881 se constată polemica criticului cu revista. Culmea este că, de cele mai multe ori, revista are dreptate. Revista are logică și revista are întemeiere în manuscrise. Manuscrisele ultimei variante a poeziilor eminesciene nu există. Sunt doar două sau trei cazuri în care se spune că ar exista, că s-au găsit la Botman (zețarul de la „Convorbiri literare” de la Iași care a vândut manuscrisele în perioada interbelică) însă, studiind manuscrisele cu atenție și Perpessicius și eu am ajuns la concluzia că nu sunt ultimele variante. Sunt cazuri când Eminescu îndreaptă un text și în șpalt, după turnarea în plumb a manuscrisului. Oricum, ultimul text al său a rămas în tipografie. A rămas, a devenit text de consum și s-a aruncat. În ceea ce privește manuscrisele eminesciene, nu vom găsi, în nici un caz, ultimul manuscris cu ultima variantă a poeziilor. Manuscrisele sunt dovezi ale formelor evolutive ale scrisului eminescian până către faza finală. Dar, de multe ori, revine, adică nu e o evoluție continuă. La unele din manuscrise, poetul revine, inovează, iar revine, iar inovează. Calea asta nu poate fi urmărită, așa că nu ai termen de comparație.

Irina AIRINEI: De ce detectarea greșelilor de tipar are importanță în stabilirea intenției auctoriale?

Nicolae GEORGESCU: Apare, într-adevăr, acest fenomen: Convorbirile literare au unele greșeli. Convorbirile literare au greșeli de tipar. De pildă, în cazul poemului „Împărat și proletar”, femeile comunei din Paris poartă „cumșe frigiene” și nu (corect) cușme…Această greșeală de tipar apare și în ediția princeps.

În ediția Maiorescu, la „Rugăciunea unui dac” apare textul „Să cer a tale daruri, genunchi și frunte plec.” Corect este, de fapt, „Genunchi și frunte nu plec”, lipsește negația. Aceeași greșeală apare și în „Convorbiri literare”. Așa este în ediția întâi: „Genunchi și frunte plec”, greșeală care, în ediția a doua trece neobservată, de abia în ediția a treia Maiorescu își dă seama că este greșeală și corectează. Sunt grupe întregi de litere care lipsesc; sunt, în total, 15 asemenea greșeli de tipar depistate de mine, aceleași în revistă ca și în ediția I. Sunt, apoi, enorm de multe diferențe în punctuație. Unde Convorbirile pun așa, Maiorescu pune invers. Unde e o virgulă în Convorbiri, el o scoate. Modificări de ordinul sutelor. Deci este o altă punctuație. Asta este nebunia, să restitui textul genuin. Să respecți voința auctorială, cât de cât. Intenția autorului. Sensul adevărat al poeziei.

Irina AIRINEI: Ați spus că aceste greșeli comune de tipar vă conduc la teoria că, de fapt, ediția princeps a fost culeasă după Convorbirile literare…

Nicolae GEORGESCU: Inițial am crezut că Eminescu își făcuse tăieturi din tipăriturile lui, puse apoi teanc și teancul dus la tipografie. Discutând această ipoteză cu George Munteanu (secretarul lui Perpessicius un timp, mare eminescolog, a lucrat la Institutul „George Călinescu”), el mi-a spus așa: „eu l-am auzit pe Perpessicius zicând că este foarte ciudată această problemă. El a studiat problema greșelilor de tipar identice, nu a elaborat nici un text pe marginea lor, dar concluzia lui a fost că Eminescu a pus semne în tomurile din Convorbiri literare și a trimis la tipografie volumele cu semnele puse de el, cu ordinea (numerotarea) făcută de el, cu intercalarea ineditelor între aceste semne..” S-a găsit o scrisoare a lui Eminescu către Veronica Micle din 1881 care spune cam așa: „Titus îmi cere să scot un volum de poezii”, asta prin 1881,„… m-am dus la el și am luat Convorbirile din ’66- ’67.” Deci Eminescu nu avea nici măcar Convorbirile la el și este foarte plauzibil că a pus semne de unde să culeagă poeziile și ordinea în care să se facă volumul. În 1882 el nu a publicat nici o poezie, nicăieri, ultimele poezii ale lui Eminescu sunt Scrisoarea IV în „Convorbiri literare” apărută în septembrie 1881. Din septembrie 1881 el nu a mai publicat în „Convorbiri literare” nimic. Abia după ’83 se reiau texte mai vechi iar în aprilie ’83 trimite la Almanahul „România jună” „Luceafărul” și atunci este de la sine înțeles (face parte din elaborarea teoriei mele) că, în această perioadă de un an și jumătate- 2 ani, Eminescu a lucrat intens la elaborarea volumului său. Din această perioadă datează cele mai multe postume eminesciene. Postume, deci poezii nepublicate în „Convorbiri literare” și care completează ediția Titu Maiorescu din ’83 (are 32 de poezii publicate de Eminescu și vreo 36 de poezii noi, nepublicate, deci el le elabora și le intercala printre cele care erau publicate și își construia propriul volum.)

Irina AIRINEI: Dar despre ordinea poeziilor în ediția princeps ce ne puteți spune?

Nicolae GEORGESCU: Demonstrez, în finalul cărții mele, că ordinea poeziilor în volumul Maiorescu reprezintă ordinea dorită de autor, de Eminescu, construcția volumului are arhitectura pe care el și-o dorește: cu intercalări între antume și postume și cu trecerea ideii dintr-un registru într-altul. Îl consider UN VOLUM INIȚIATIC.

Irina AIRINEI: Puteți detalia această idee?

Nicolae GEORGESCU: Această teorie implică următorul corolar: poemele lui Eminescu au o anumită valoare, luat fiecare în parte, și o altă valoare, luate în context. Scrisorile, cele patru scrisori, de pildă. Scrisoarea III, luată separat, este poemul eroismului, este poemul luptei pentru apărare față de lupta de circ actuală. Văzută în contextul celor patru scrisori, este a treia treaptă de degradare a umanității. Umanitatea se degradează mai întâi prin pozitivism, dascălul care inventează boaba de spumă, soarta oarbă și o pune în locul lui Dumnezeu în Creație. Dascălul care îl scoate pe Dumnezeu din Creație.

„Fù prăpastie? genune? Fù noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întunerec ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.”

E o ironie întreagă tot textul. Trebuie citit prin lentila ironiei eminesciene, prin care el citează teorii posibile. Accentul pe -u este obligatoriu (prezent în „Convorbiri literare” și în manuscrise), nu e marcă de perfect simplu: Eminescu are, de pildă, în „Mortua est!”: „Au moartea ta înger de ce fu să fie?”, indicație clară de accent în rostire / recitare pe ce, etc. Urmează teoria savantului, acel „să vă spun eu ce-a fost, căci nimeni nu s-a priceput până acum” al său:

„Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

De-atunci negura eternă se desface în fâşii,

De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…”

Irina AIRINEI: Care este structura scrisorilor în volum?

Nicolae GEORGESCU: Ele alcătuiesc o arhitectură poetică. Aceasta este prima treaptă de degradare a omului religios, a credinței: scoaterea lui Dumnezeu din Creație și punerea mecanismului, ca atare, în locul lui, a primului movens. Numai că, odată cu această teorie pozitivistă, lumea este dominată de „soarta oarbă” și de lupta tuturora împotriva tuturor („de asupra tuturora se ridică cine poate” ; masculinul și femininul sunt deopotrivă implicați în această luptă). A doua treaptă de decădere o reprezintă degradarea Logosului, cuvântul, acel cântec universal continuu prin care a fost creată lumea. Creatorul uman (poetul) impune cuvântul realității imediate, preponderent politice. A treia treaptă de degradare o reprezintă conducătorul. Este o formă de încercare de a uni lumea în cupluri de contrarii. Voievodul Mircea, ca mare preot, organizează contrariile, râul, ramul „Tot ce mișcă în țara asta mi-e prieten numai mie” – adevărată adjudecare pentru sine a arborelui totemic din genealogia sultanului („Și din inima lui simte un copac cum că răsare, care crește peste veacuri, peste lume se lățește…). Limitele arborelui simbolic al imperiului definesc soarta, scrisa lui: „Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele…” Limita este tocmai Dunărea: „Pân’ în Dunăre ajunse…” Aici, Mircea va cere „Ce e scris și pentru noi”, invocă soarta sa. Dincolo de Dunăre, toate semnele sultanului se întorc împotriva lui însuși. Prieteniile și adversitățile urmează semnele: să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. Semnul întors… Mircea este un fel de mag. Principiul creator este magul. Scrisoarea III este realizată pe antiteze, totul se întâmplă între Mircea și Baiazid, toate atributele lui Baiazid sunt preluate de către Mircea. Până la Fulger. „Fulger lung încremenit mărginește munții țării”. Este o luptă pentru blazon. „Am jurat ca peste dânșii să trec falnic fără păs” – zice Baiazid, iar Mircea îi neagă statutul, mai întâi ironizându-l: „Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej…”, apoi atributul este atribuit domnitorului însuși: „…unul dintre fii falnicului domn”. În finalul părții eroice a poemului apar semnele sorții lui Baiazid, în formă inversă: „Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una…”, iar fiul domnitorului „scrie” însuși carte (scrisoare) de mulțumire unei sfinte locale. În variantele poemului, poetul este mai explicit: „Carte-n patru colțurele / scrise cu lacrimi de-a mele / Pe de laturi cu bănaturi / La mijloc pară de foc”: aceasta este definiția Bibliei în folclor. Fiul domnitorului ține, așadar, o slujbă de mulțumire pentru că cerul i-a arătat soarta bună („Ce e scris și pentru noi”). Pe scurt: toate atributele cuceritorului sunt preluate de către cel care se apără, e o lume în oglindă, o luptă pentru blazon. Asta este valoarea Scrisorii III în context. Este condiția magului, cel care are atribuții limitate în aceste EON, în această lume – atribuții constând în organizarea contrariilor, prin care organizare se iese, totuși, din imperiul sorții oarbe, lumea se împarte la doi, ca să zicem așa. Scrisoarea IV este scrisoarea unui Maestro (scria astfel în manuscris, maestru e nebun în „Convorbiri literare”, maestrul în ediții). Când spune: „Ah, organele-s sfărmate și maestrul e nebun” Eminescu are în vedere șeful de orchestră (Maestro / maestru) și instrumentele orchestrei (organele). Acest șef de orchestră al universului este „Demiurg”, un administrator al creației, „Das Weltgeist”, (se poate spune „spiritul secolului”) și s-a întinat în omenesc peste măsură, a făcut din iubire doar joc de perpetuare a speciei umane, instinct, iar din oameni, „teatru de păpușă”. În aceste condiții, vechiul cântec, Logosul universal, suferă o dublă degradare: și Maestro dirijează fals – dar și instrumentele orchestrei sunt stricate. După cele 4 scrisori urmează „Luceafărul” care reprezintă exact împăcarea lumilor. Care oprește, care stopează acest amestec al divinului cu omenescul. Îl stopează din inițiativă divină. Luceafărul refuză, de bună voie, să se mai întineze. Și astfel se păstrează luminile, în separație, Eminescu le separă ca să le curețe categorial. Și astfel lumea omenească este redată religiei, iubirii, credinței. Deci e o ordine. În toate acestei poezii este o ordine…

Irina AIRINEI: Cum se include în această ordine poemul „Mai am un singur dor”?

Nicolae GEORGESCU: Și în „Mai am un singur dor” este o ordine pentru că nu e un cântec de moarte, e un cântec de renaștere. În „Mai am un singur dor” oceanul nu este un ocean oarecare, este apa cea mare din bocete: „Vine marea mare /vine-n tulburare/ Tot mălini, călin/ brazi din rădăcini …//brade, brade/ să fim frate/ întinde-mi întinde / trupinele tele/ să trec peste ele/”. Sufletul, după ce moare, trebuie să treacă râul acesta, niște vămi, și o vamă importantă, prima, este oceanul care înconjoară lumea. Ori îngroparea înainte de mare în „Mai am un singur dor” este o luptă puternică între mare și uscat, între stâncă și valuri…Oceanul se aruncă violent, „turbat”, să smulgă omenescul, mormântul, dar nu poate, „Ci eu voi fi pământ”, eul rămâne dincoace de undele uitării… „Mai am un singur dor” unde marea este refuzată, („Ci eu voi fi pământ/În singurătate-mi”) ne amintește de „Epigonii”: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine”. Deci asta este marea: este căderea ideii în omenesc a lui Hegel, căderea în istorie, este o naștere, o renaștere în istorie. Eminescu avea nevoie de „Mai am un singur dor” acum în 1883, dar „Epigonii” fusese publicată în 1872, cu 11 ani înainte și, ca să pună înaintea Epigonilor ideea că e vorba de coborâre, i-au trebuit aceste patru ipostaze ale morții imposibile, ale morții nemuritoare. Deci e vorba de o construcție.

Continue reading „Irina AIRINEI: „CUVINTE ȘI SEMNE” – INTERVIU CU NICOLAE GEORGESCU” →

Nicolae GEORGESCU: „Omul nou” și interculturalitatea

De la prolifica eseistă basarabeană Galina Martea mai rețin (după cartea În dialog cu creația umană, despre care am scris) volumul „Universul umanității – evoluție și involuție” (publicistică, eseuri, Editura Anamarol, București, 2017), o culegere de studii și articole, majoritatea publicate în reviste literare din stânga dar și din dreapta Prutului, cu toatele răspândite mult pe Internet unde „fanii” autoarei le consultă și comentează de regulă silabic-imagistic („Da”, urmat de un număr oarecare de stele), dar uneori și mai consistent. Autoarea este foarte atentă la fenomenele sociale, culturale și politice din Republica Moldova, dar și din România, analizându-le din două puncte de vedere oarecum fixe: acela al educației și al pedagogiei de grup. Galina Martea este convinsă că lumea se va schimba prin educație – și insistă ca aceasta să se desfășoare în siajul umanismului european.

Delimitările sunt, desigur, importante. În fond, perioadele istorice de dinaintea noastră au avut, mai toate, modele proprii de edificare a omului social. Să ne amintim doar de obsesia omului nou, din perioada interbelică, când opunea lui homo sovieticus construit cu vorba și pistolul de lumea lui Stalin – omul italian de sub semnul fasciilor, ori cel german al lui Hitler; a fost o dispută europeană la care a luat parte și cultura română, prin Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu (în mare parte, prin reprezentanții generației Criterion, la care s-au raliat intelectuali de vază precum Constantin Rădulescu-Motru cu teoria sa despre „românism”, dar și alți filosofi și sociologi ce discutau specificul național în genere). Acea dezbatere definea diferitele tipuri (imagini) culturale, pentru a se putea reconstitui un om nou european din cât mai multe modele subiacente – iar cultura română a simțit nevoia să participe la ea atât din sentimentul egalității cu celelalte culturi sincrone, cât și pentru că știa că are ce să arate, că „omul românesc” este o sinteză europeană demnă de luat în seamă. A fost, repet, o obsesie a secolului, aceea că se poate construi un om nou dincolo de granițele politice, culturale, lingvistice chiar. Să ne amintim, însă, că după război modelele au fost puse în conflict, homo sovieticus fiind exaltat – iar în paralel revoluția culturală chineză creând un model nou, iar democrațiile populare din umbra împărăției de la răsărit încercând, cu timpul, să se delimiteze, să se individualizeze. S-au făcut, și la noi, congrese, s-au elaborat studii pe tema eticii și echității socialiste, a culturii și educației socialiste, etc. Fiecare epocă pune adjectivul ei lângă termenii de cultură și educație, iar acesta, al nostru de dinainte de 1989, era, desigur, la fel de paradoxal ca celelalte, pentru că dorea să împace un sistem global, socialismul, cu unul local, specificul național. În general, imperiile mizează pe construirea unui om nou, indiferent față de nația din care provine, de limbă chiar.

Galina Martea discută, în articolele și conferințele sale, despre „evoluție și involuție” în preluarea și prelucrarea modelelor, și ne atrage, tocmai de aceea, atenția că orice nou sistem educațional trebuie să țină cont de cuceririle mari, necontestate, ale umanismului european, de teoriile filosofice care și-au dovedit viabilitatea în timpul lung. Există, desigur, calități umane care se pot transporta dintr-un popor într-altul, mai ales în zona civilizației, dar mai departe de atât nu se poate vorbi de un „om global” – și în acest sens strădaniile eseistei mi se par, ele însele, pedagogice: știe că nu se poate și întinde plasa argumentației numai cât se poate. Ca să fim încă mai tranșanți, am putea să-l recitim pe inflexibilul, tonicul Eminescu vorbind, de pildă, despre o sinteză imposibilă, cea grecoromână: „ Expresia greco-român e atât de improprie, ca și afirmația că iedul e fiul zimbrului. Nu există greco-român precum nu există greco-spaniol ori greco-englez.(…) Ori cineva e grec, ori e român; una din două: amândouă deodată nu poate fi nimeni.” Raționamentul se poate repeta la relația ruso-român, din Basarabia, și ne dăm seama de ce este sfâșietoare drama basarabenilor când o privim cu ochi eminescian: în stânga Prutului nu poți fi „amândouă deodată”, ori ești român – ori rus. Autoarea nu abordează subiectul atât de tranșant, dânsa se sprijină în științele noi ale secolului, cum ar fi comunicarea interculturală, atât de profitabilă social pentru spații mari ca cele americane (și nu numai), știință în care s-ar încadra mai lejer această carte. Vreau să spun că Galina Martea îndeamnă la „să facem ceva”, să nu lăsăm lucrurile așa, să încercăm o comunicare după coduri moderne, europene, după formula umanismului (în care să reintegrăm divinitatea).

Cartea este scrisă cu patos feminin aș zice, se citește cu încântare ca țesătură de raționamente, cuvântul Galinei Martea este cel al unui poet implicat în treburile mari ale cetății, găsind mai des frumosul din oameni; cum se spune, dânsa laudă cu două guri ce e de lăudat, și ceartă cu jumătate de gură ce nu (-i) place. Convențiile pe care le propune sunt mai degrabă protocolare, un fel de cod social-deontologic, dacă pot spune așa, iar pedagogia și educația ca puncte de pornire implică protocolul în vârstă, conștientizează copilul încă de la devenirea ca om că trebuie să fie el însuși în interior, în suflet, iar când iese în public trebuie să aibă comportament public, să-și uniformizeze, să-și standardizeze reacțiile. O experiență de viață profitabilă, în fond – cu condiția să fie respectată și de către celălalt – iar autoarea se adresează cu imperativul moral mai ales către celălalt.

Rezumând esențialul despre cartea „Universul umanității – evoluție și involuție”, de Galina Martea, aș reafirma (așa cum au remarcat și alți scriitori și oameni de știință în prefața cărții – Virgil Mândâcanu, Valentin Tomuleț, Nicolae Dabija, Iurie Colesnic, etc.) că aceasta este o lucrare de natură socială şi educaţională, cu eseuri jurnalistice de valoare, care reprezintă fenomenele existențiale ale omului și societății acestuia în epoca contemporană. Prin formula „identitatea universului uman” autoarea evidențiază elementele principale ce definesc relația dintre identitatea societăţii şi cea a omului, cu toate componentele sale. Cu referire la cele menționate, Virgil Mândâcanu (dr.hab., prof.univ., scriitor) se pronunță astfel: „Pe lângă descrierile realizate într-un stil destul de clar și minuțios, Galina Martea ne prezintă din plin noţiuni cu caracter filozofic prin care ne mobilizează să medităm asupra faptului care este esenţa existentei umane în sistemul valorilor/ în sistemul social şi, corespunzător, prin aspectele ce definesc rolul și importanța omului în societate, cu toate necazurile și nedreptățile vieții cotidiane. De o valoare aparte sunt ideile autoarei cu privire la rolul clasei dominante într-o societate și despre efectele guvernării statale în dezvoltarea omului și comunității, componente ce produc evoluția sau/și involuția dezvoltării factorului uman”. În continuare Virgil Mândâcanu spune: „Galina Martea vorbeşte şi descrie cu demnitate şi claritate despre legătura reciprocă dintre om şi societate, dintre evoluţie și involuție, marcându-le ca prioritare în dezvoltarea umană şi socială. Aceste lucruri ea le vede prin prisma procesului evolutiv al existenţei umane. Prin complexitatea ideilor filozofice prezente în această lucrare îşi găseşte teren și termenul de valoare, ca expresie prioritară a existenţei umane. Prin conţinutul valorii autoarea sincronizează omul, societatea, sistemul de învăţământ, întreaga complexitate a sistemelor/ subsistemelor din societate, viaţa şi existenţa umană. Ea conturează cuvântul şi ideea conceptului de creare a frumosului prin bunuri şi valori spirituale, intelectuale şi culturale pentru fiinţa umană şi societatea acesteia. Galina Martea, mereu preocupată de problemele sociale şi educaţionale, prin propria creaţie încearcă să deschidă calea acelor schimbări evolutive care să producă cu adevărat bunăstare în viaţa omului şi în dezvoltarea prosperă a sistemelor din societate. Cu această dorinţă, autoarea scrie şi meditează în cel mai inteligent mod, astfel redând ideea printr-o formă filozofică şi ştiinţifică prin care ne sugerează acceptarea schimbărilor de rigoare în relaţia şi atitudinea statului faţă de om, față de întreaga societate, nemijlocit, spunându-ne: „Aspectele birocratice trebuiesc eliminate integral din fenomenul mentalităţii şi al acţiunilor realizate de către om, fenomene care nu mai reprezintă nici o valoare pentru nimeni la ziua de azi, ci din contra sunt elemente ale trecutului şi nu a prezentului din lumea modernă…”. Iar Iurie Colesnic (scriitor, cercetător, istoric literar) scrie: „Scriitorul, pedagogul și filozoful Galina Martea este cea mai în drept să scrie despre marile noastre probleme. Autoarea îşi conturează sintezele nu din surse împrumutate, nu dintr-o lume imaginară creată special ca spaţiu ori platformă pentru meditaţie. Experiența proprie a facut-o să cunoască problema identităţii şi pe cea a autoexilării”.

———————————————-

Nicolae GEORGESCU

4 iunie , 2019

Nicolae GEORGESCU: „Ce e patria română?”

Galina Martea este, între multe altele, membră a Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română, o asociație nouă, puțin cunoscută, a cărei titulatură invită la reflecții teoretice. Desigur, ne vine în minte Nichita Stănescu și definiția sa de suflet: „Limba română e patria mea” – pe care, desigur iarăși, și-a însușit-o cu multă însuflețire și D-na Galina Martea (dr., prof., savant, scriitoare).

Nu cunosc statutul și activitatea acestei uniuni de creație, dar despre crezul nichitian am mai scris (vezi seria mea întitulată „Ce e patria română”, în Bucovina Literară, 2003, iulie-octombrie), și cred că sunt dator să reiau ideea. În vâltoarea anului 1848 s-a iscat, la Blaj, printre numeroasele și importantele teme de discuție națională ale momentului, și aceasta a relației dintre patria română și limba română. Pretextul a fost o poezie a lui Ioan Cavaler de Pușcariu (1826-1911), întitulată „Ce e patria română”, și pe care o redau fragmentar: „Ce e Patria Română? / Au e România până / Unde Nistru cu Carpații / Dau mâna cu frații? // Ba nu, nu, măi frățioare, / Pentru că românul are / Patrie mai mare.”.

Primul vers se repetă, și urmează „Au Moldova cea bătrână / cu fiicele ei vecine / De sub mâni străine?” Vine iarăși negația, iarăși întrebarea cu răspunsul: „Au Ardealul, o fântână / Care varsă minerale / Din brațele sale?” Nici asta nu e de ajuns, și se continuă: „Au pe unde Tisa mână / Murmurul său preste Murăș / De la Maramurăș?” Seria următoare: „Au e țara unde-amână / Frații ce-i avem / De-ncolo de Em? Altă serie: „Spune-mi, patria n-ascunde!/ Doar Italia, de unde / Părăsind Capitolinul / Ni se trage cinul?” – și finalul: „Ba nu-i, alta-i frățioare / Patria română care / O numesc eu mare,// Până unde mai răsună / Limba dulce și străbună / Limba care să trăiască / Limba românească / Până-acolo-i frățioare / Patria română care / O numesc eu mare”. Poezia n-a avut ecoul scontat; probabil este un loc comun de epocă, și literaturile altor popoare făcând asemenea relații (zic „probabil”, deși n-am găsit încă modelul german sau francez al lui Ioan Pușcariu – dar prietenul Ion Filipciuc mă asigură că acest model există). Textul este reluat, însă, în Lepturariul lui Aron Pumnul din 1864 (Tom 4, Partea a II-a, p. 272-274) – iar mai târziu, spre 1880, autorul însuși îl trimite Academiei Române spre știință și arhivare. (Prin statutele sale, Societatea Academică Română și-a propus încă de la începuturi să aibă printre membri ei intelectuali români din toate provinciile locuite de români). Oricum ar fi, îmi vine greu să înțeleg de ce un asemenea text n-a intrat în metabolismul culturii române: el enunță conceptul de România Mare, prin care-i înțelege și pe românii din dreapta Dunării, și numește râurile-limită din „Doină” de M. Eminescu (poetul cunoștea bine Lepturariul lui Pumnul, dar nu-l citează nicăieri pe Ioan Pușcariu).

Într-o formă asemănătoare ideea este redescoperită de I. E. Torouțiu în anii 40 ai secolului al XX-lea, când vorbește despre „imperialismul limbii române”, cerând un „imperialism cultural” pe măsură: anume, zice I. E. Torouțiu, regionalismele din limbă nu trebuie în nici un caz izgonite / regularizate, ele marchează / punctează maximul de extensiune a ei în spațiul geografic, sunt urme de românism, umbre ale patriei în alt spațiu. Acest tip de imperialism, accentuează Torouțiu, nu este unul cuceritor, nu lezează pe alții, constată doar prezențe, atestă realități trecute și puncte de atracție virtuală a vorbitorilor de limba română. Este, în fond, o idee pașoptistă care a fost reluată peste un secol – și apoi formalizată, peste alte câteva decenii, în versul memorabil al lui Nichita Stănescu „Limba română e patria mea” – pentru ca în zilele noastre, iată, să se instituționalizeze într-o uniune de creație: redescoperită ca și din nimic, fără conștiința preexistenței și creșterii ei (noi putând să fim convinși că există și alte momente ale acestei creșteri în afara celor câteva peste care am dat mai mult din întâmplare în căutările bibliografice), merită atenția lucrurilor care se repetă în istorie.

Revin la cartea recentă a Galinei Martea „În dialog cu creația umană” (Eseu critic, Ed. Bestelmijnboek, Haga, 2018, 192 pagini). Este, cum spune și titlul, un dialog între culturi, centre și grupări literare din Europa care se exprimă în limba română, despre probleme ale limbii și literaturii române. Autoarea se plasează undeva în centrul Europei, în Olanda, și de aici înregistrează activitatea scriitoricească de sorginte română din Europa (în mod prioritar, din România și Basarabia), dar și din SUA ori Australia, altele: spațiile s-au lărgit mult și se vor cuprinse cu toate în acest „catalog”. Nu este o istorie a exilului românesc, de felul celor cu care ne-au obișnuit istoricii literari de la noi; demersul Galinei Martea este acela de a consemna, de a inventaria urmele – dar mi se pare foarte interesant, pentru că în felul acesta exilul poate deveni diasporă, adică va câștiga sentimentul unității în jurul centrului, nu va mai sta în limbă doar din nostalgie, nu va mai trăi prin izolarea creatorilor ci vor câștiga cu toții sentimentul că prelungesc ceva care există sau se apropie cu existența lor spirituală de ceva care există. Desigur, „Ziua limbii române” (la Chișinău și la București) este un liant al acestor scriitori, Eminescu, orice despre opera și viața lui, îi apropie, costumul popular, obiceiurile, sărbătorile: cele comune se revarsă și cuceresc sufletele.

Basarabia și România, apoi, ocupă un loc privilegiat în preocupările autoarei, care se arată a fi o româncă aprigă în valorificarea culturii și idealurilor supreme românești, de felul unei Sofia Vicoveanca, pentru a zice așa, care-i îndeamnă pe toți la joc.

Ceea ce este cu adevărat interesant în acest eseu de culturologie pe viu, este că lumea aceasta aproape nesfârșită de nume, care ar dubla și tripla volumul unei istorii literare actuale, se înțelege pe ea însăși, se comunică, simte că se află într-un iureș creativ. Vreau să spun că nu sunt „vârfuri” printre poeții și prozatorii prezentați de Galina Martea, impresia pe care mi-o lasă este acea a unei „clase de mijloc” a culturii ce se regăsește liniștită și mulțumită în climatul cultural românesc de parcă de când lumea ar fi trăit în el: este o regăsire spontană, fără ierarhii, fără mari diferențieri. Totodată, aș menționa că acești poeți și prozatori ai limbii române redau pe viu, cu multă noblețe sufletească, conținuturi literare care impresionează prin vigoarea și inteligența cuvântului, astfel fiind puse în lumină opere ce merită a fi apreciate cu multă atenție. Iar printre atâția poeți și prozatori ai neamului românesc, din loc în loc autoarea pune portrete de mari oameni de cultură (Nicolae Dabija, Iurie Colesnic, Rodica Elena Lupu, Galina Furdui), savanți contemporani de mare notorietate (Ruxandra Vidu, Valentin Tomuleț, Virgil Mândâcanu, Alexandru Moșanu, Nicolae Bucun) care vor să ia cuvântul pentru a-și defini crezul, a-și descrie pe scurt teoriile ori a-și prezenta cărțile. Galina Martea realizează un discurs analitic-literar prin intermediul căruia ne prezintă creațiile scriitorilor români contemporani de pretutindeni, respectiv, punând în valoare și activitatea profesională ale acestora. Cu toată probitatea științifică sunt redate titluri de lucrări, cu anii lor de apariție și editurile respective, în acest sens cartea Galinei Martea servind, în mod onorabil, și ca fișier de bibliotecă.

O carte scrisă cu entuziasm, care te cucerește prin crezul autoarei; volumele și autorii lor, edițiile, revistele, sărbătorile, dezbaterile – cu toții și cu toatele sunt ca niște personaje neliniștite în căutare de joc ordonat – și lasă impresia unei ordini interioare, pe care îți zici că doar din neatenție n-ai sesizat-o până acum.

–––––––––––––––-

Nicolae GEORGESCU

31 august, 2018

Victor RONCEA: Eminescologii Nae Georgescu, Theodor Codreanu, Dan Dulciu și publiciștii Fabian Anton și Victor Roncea, Membri de Onoare ai Centrului Cultural Spiritual Văratec închinat lui Mihai Eminescu

În urmă cu o lună a avut loc la Centrul Cultural Spiritual Văratec ctitorit de distinsul român Dianu Sfrijan și aflat sub oblăduirea Sfintei Mănăstiri Văratec aniversarea de Un an sub semnul lui Eminescu.

“Pentru fireasca istorie a locului, iată-ne astăzi 28 iulie 2018, alături de distinși invitați, cunoscători și cercetători ai fenomenului Eminescu, la o primă manifestare închinată geniului poeziei românești, care și-a plimbat pașii și gândurile și pe la Varatic, pentru a semnala lumii academice existența acestui lăcaș de cultură și înnobilarea lui pe harta culturală a țării, așa cum se cuvine poetului nostru național”, a spus doamna Emilia Țuțuianu, scriitoare, redactor-șef al Revistei Melidonium, editor al Editurii Mușatinia și coordonatoarea Centrului, alături de Maica Stareță Iosefina Giosanu, în deschiderea Simpozionului.

Eminescu spunea că ,,Biserica a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.” , așadar ridicarea Centrul în lumina Bisericii a venit de la sine. ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic” a fost ridicat în imediata apropiere a Sfântei Mănăstiri și este o construcție elegantă, în spiritul locului. La demisol, descoperim Salonul Safta Brâncoveanu – un muzeu etnografic, care prezintă obiecte tradiționale din zonă; la parter se află un Salon literar – dedicat celor care au iubit Văratecul şi au creat aici, celor care şi-au purtat paşii şi şi-au plecat genunchii, în faţa icoanelor, personalităţi de prim rang ale lumii literare precum: Mihai Eminescu şi Veronica Micle, Emil Gârleanu, Ion Alexandru, Gheorghe Brătianu, Gala Galaction, Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, IPS Bartolomeu Anania şi mulți alţii care au lăsat posterității mărturii literare, despre locuri, oameni şi întâmplări. Mansarda muzeului adăpostește Biblioteca Mihai Eminescu – unde cei dornici de studiu și lectură pot consulta un vast material de arhivă. Tot la mansardă este organizat un Salon de Artă, care poate prezenta expoziții de pictură, ne informa scriitoarea Mariana Gurza.

“În numele Colegiului Director al Asociației Centrul Cultural Spiritual Varatic, au fost invitați IPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, profesorul Theodor Codreanu, profesorul Nicolae Georgescu, profesorul Dan Toma Dulciu, scriitoarea Veronica Balaj, poetul Petruş Andrei, scriitorul Gheorghe Simon, publicistul Anton Fabian şi jurnalistul Victor Roncea, care au acceptat să devină membri de onoare ai Centrului Cultural Spiritual Varatic, întru binele culturii și activităților viitoare ale acestui așezământ de cultură și spiritualitate.

Înainte de a începe conferința dedicată poetului Mihai Eminescu, s-au acordat Diploma de excelență și Medalia jubiliară membrilor onorifici. Distinșii invitați, prezenți la manifestarea de la Centrul Cultural Spiritual Varatic, sunt împătimiți eminescologi, trăiesc și simt eminescian”, a spus doamna Emilia Țuțuianu în deschiderea manifestării, care s-a bucurat și de prezența specială a Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului.

În cadrul conferinței s-au prezentat lucrările:

,,Creştinismul eminescian” – Prof. dr. Theodor Codreanu:

,,Varatec, locul de naștere al basmului fantastic românesc” – Prof. dr. Nae Georgescu

,,Mihai Eminescu Nevropatii atipice – Aspecte de patologie informațională” – Prof. dr. Dan Toma Dulciu

,,Eminescu la Timişoara” – Veronica Balaj

Evenimentul s-a încheiat cu lansarea de carte: ,,Maica Benedicta – Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga. Chipuri de lumină la mănăstirea Văratec – Convorbiri cu Fabian Anton” și vizionarea filmului documentar: “Maica Benedicta – Dependența de Cer”

“Despre Eminescu, Nicolae Iorga spunea: ,,Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.” Născut pe acest pământ românesc, rupt cu grijă din raiul lui Dumnezeu, poetul nostru nepereche a cultivat și evocat în opera sa iubirea, natura, geniul, moartea, dragostea de țară și perfecțiunea absolută a spațiului cosmic, căruia i-a oferit un univers aparte. Eminescu a asociat spațiului cosmic doar omul de geniu, despre care spunea: ,,Cugetătorii gândesc spiritul lumii. Ei nu pot fi văzuți și înțeleși decât de cei care pot să urce o clipă până la dânșii.” O personalitate complexă care n-a putut fi egalată, o valoare universală, Mihai Eminescu rămâne păstorul dragostei eterne și cetate a creației sublime”, ne aduce aminte doamna Emilia Țuțuianu.

Nota mea, VR: Mulțumesc în mod deosebit Centrului Cultural Spiritual Văratic , doamnei Emilia Țuțuianu și Maicii Starețe Iosefina Giosanu, pentru medalia jubiliară și diploma aniversară conferite în anul Centenarului Marii Uniri împreună cu statutul cu totul special de Membru de Onoare al Centrului, alături de colegul Fabian Anton și mari nume ale eminescologiei, ca profesorii Nae Georgescu, Theodor Codreanu și Dan Dulciu. După cum am spus, este o imensă onoare! Vă mulțumesc și vă felicit pentru activitatea dusă alături de Sfânta Mănăstire Văratic, sub semnul lui Mihai Eminescu – Românul Absolut!

Voi reveni cu noi relatări și ecouri ale manifestării de suflet de la Văratec. Doamne, ajută!

Câteva fotografii de la eveniment:

Materialul integral, AICI:

Eminescologii Nae Georgescu, Theodor Codreanu, Dan Dulciu și publiciștii Fabian Anton și Victor Roncea, Membri de Onoare ai Centrului Cultural Spiritual Văratec închinat lui Mihai Eminescu