Nelu BARBU: George Ţărnea – omul şi poetul eternului feminin

Mă număr printre cei care l-au cunoscut pe George Ţărnea din anii de liceu. Era un elev foarte inteligent. Excela în mod deosebit la geologie – geografie, biologie şi la materiile predate de mentorul liceului, profesor Mircea Vrânceanu, fratele lui Dragoş Vrânceanu (filozofie, psihologie şi literatura română neinclusă în programa şcolară). Coleg foarte devotat, lua asupra sa ,,pedepsele” propuse clasei pentru a nu fi deconspiraţi autorii. Pus pe şotii, anunţa clasa prin sitagma ,,şase-şase” după care se aşeza în bancă şi părea cel mai cuminte elev. Multe pedepse a primit de la profesoara noastră de limba şi literatura română, doamna Silvia Duşceac şi uneori note mici pentru aceste şicane pe care le făcea unora. Frenetică adolescență a avut.

Ca Om, George Ţărnea era un tânăr rebel, frumos, cu faţa unui Hidalgo, cu pletele-n vânt, înalt şi slăbuţ, spontan până-n ultimul fir de păr şi care, pe deasupra avea din toate câte ceva: o dimensiune frenetică, una buimacă şi, mai ales, pe cea a trăirii vieţii, a primatului acesteia asupra raţiunii. În ceea ce priveşte exteriorizarea, era un reticent, pentru că trăirea la el presupunea o dimensiune interioară, un proces sufletesc care ţinea de inefabilul poetic.

Eternul feminin era pasiunea lui, şi probabil că această pornire sau ,,experienţă” frenetică din tinereţe va fi fost transfigurată mai târziu în poezia de dragoste, pentru că la el acea nuanţă de teribilism n-a dispărut niciodată. Este ceea ce am putea numi dimensiunea iubirilor secrete, urmare a stării lui de buimăceală, cu copii din mai multe generaţii, cu mai multe soţii, una mai frumoasă decât alta, de preferinţă unguroaice şi, curios, din mai multe zone ,,geografice”.

Pentru mine, George Ţărnea rămâne însă tânărul licean, veşnic îndrăgostit, impetuos şi pornit să-ţi destăinuie cât mai multe din proiectele sale literare, care se bazau pe un optimism numai de el perceput, iar în momentul în care scriu aceste rânduri, el este poetul atemporal care îmi aminteşte de ,,Oraşul cu salcâmi” de Mihail Sebastian şi de aleea de salcâmi din partea de sud a liceului care astăzi îi poartă numele, pe unde se plimba cu prietenii şi colegii săi de clasă. Din păcate, această alee nu mai există, pe locul acela s-au construit blocuri.

Ca poet, George Ţărnea reprezintă o lacrimă din marele fluviu al poeziei, care străbate istoria literaturii române, oprindu-se o clipă la Cotul Soarelui, adică la Râmnicu-Vâlcea, la Băbeni şi la Şirineasa, după care îşi continua drumul în Marea Eternitate.

Posibil ca dramatismul vieţii boeme şi spontane, intelectuale şi graţioase, pe care a tranzitat-o acest poet orfic să-l fi făcut să nu uite drumul înapoi, devenind, în timp, unul dintre poeţii şi oamenii de cultură cei mai ataşaţi de Râmnicu-Vâlcea, de Băbeni şi de Şirineasa, locul său natal. Era o apariţie pitorească la orice eveniment cultural din orice colț al României, de la Bucureşti la ,,Marea cea mare şi amară”, de la Arad la Iaşi, de la Cluj la Râmnicu-Vâlcea sau Craiova şi, nu în ultimul rând, din nou, la Băbeni, unde devenea ad-hoc un moderator de excepţie.

Nu exista eveniment la care colegul nostru de liceu să nu fi participat cu sufletul deschis, mai ales la Colocviile Festivalului ,,La Izvorul fermecat” desfăşurate la ,,Casa de sub pădure” Dragoş Vrânceanu. De altfel, chiar în ultima sa apariţie în public la Băbeni, ultima duminică din august 2002, a fost alături de mine moderator – coprezentator în Parcul Tineretului Băbeni al formaţiilor şi capetelor de afiş la festival. Cei 4500-5000 de spectator erau atraşi ca de un magnet spre scena teatrului de vară unde Maestrul se autodefinea ca fiind ultimul trubadur romantic al mileniului al doilea.

George Ţărnea rămâne pentru posteritate un poet de talent, fondator al Cenaclului ,,Casa de sub pădure” Băbeni, patronat de Dragoş Vrânceanu, cu o evoluţie poetică ascendentă, de la poemul şi balada lirică a începuturilor, traversând cu brio poezia erotică autentică, până la meditaţia filozofică şi sonetul maturităţii. Opera sa este una rotundă, susţinută de trei piloni: un poet original, un ziarist de excepţie şi un eseist avizat.

Ilie Purcaru, prietenul şi confratele său l-a denumit metaforic Trudaburul stelelor:

Cine a fost George Tărnea? A fost un liric al stelelor, un trubadur al nemărginirilor cosmice, un ştiutor al marelui secret, al înălţărilor şi al prăbuşirilor: ,,Să dormi o noapte-n în ciocârlie, / să cazi din ea spre cer apoi”.

A fost un mare poet al românilor, căci poezia lui ca toată marea poezie a lumii, a avut o patrie, România. Ţara cea urgisită, cea uitată de mulţi, cea desculţă, cea împilată, cea umilită, ţara pe care nu noi o iubim, nu noi o chemăm – cum ar trebui şi s-ar cuveni. Ţara care ea ne iubeşte, ea ne cheamă, ea vine spre noi: ,,Mai vine ţara pe la noi / într-un vagon cu saci cu turtă / chiar dacă unii dintre noi / am mai făcut puțină burtă // Şi ne mai lasă porţi / scrisori de lapte şi colastră / chiar dacă viţa celor morţi / am fi dorit-o mai albastră”, exclamă el într-o antologică poemă, una din antologicele sale poeme.

Cine a mai fost George Ţărnea? A fost un tânăr – tânăr s-a păstrat până la sfârşit – frumos, zvelt, cu oase de pasăre, fermecător şi cuceritor ca un dandy, elegant şi paradoxal ca un dandy. Totdeauna în proaspete haine albe, curat la trup şi la suflet ca un Făt din poveste.

Cine a fost George Ţărnea? A fost un Om. Ce greu ne e să spunem despre el: a fost! (Ilie Purcaru, Curierul de Vâlcea, Miercuri 5 Mai 2004)

Poet cu suflet mare, a avut mai mult talent decât tărie morală, lăsându-ne moștenire ,,Testamentele înțeleptului” și ,,Scrisori de fiecare zi”, două dintre cele treizeci de volume de versuri reprezentative.

Modernitatea poeziei lui George Țărnea constă în linia melodică a simplității interferenței romanței și elegiei, baladei și colindului, specii literare cântate de Ștefan Hrușcă (Balade speciale: Trecerii prin spini, Celei fără asemănare, Celui care sunt, Dăruirii, Iubirii pierdute, Ultimului cuvânt, Poetului tăcut etc și romanțele: Fuga din Rai, Fostele iubiri, Un tren de seară, un întreg album dedicat poetului: ,,În iulie 2002, împreună cu George Ţărnea, m-am retras o săptămână la o cabană din Neagra Şarului, lângă Vatra Dornei, la un prieten, unde eu am venit cu un CD cu muzică creată de-a lungul mai multor ani, iar prietenul meu, poetul George Ţărnea, a scris versurile, seara, târziu…. Aşa s-a născut acest album”, ne spune artistul Ștefan Hruşcă).

Și Vasile Șeicaru i-a pus pe muzică versurile (Tango retoric, Fără tine, Dimineți cu ferestre deschise, compusă împreună cu Ștefan Hrușcă).

Muzica pe versurile poetului continuă cu: Tudor Gheorghe (Ludmila), Nicu Alifantis (Balada blondelor iubiri), Mircea Baniciu (Scrisoare de bun rămas), Ducu Bertzi (Balada firului de iarbă) și alții.

Despre ,,șarmanta oralitate, ironia blândă, spontaneitatea, și mai presus de toate, grația romanței unui poet al iubirii sublime, dând naștere limbajului sexual românesc frustrat, cu excepționale abilități artistice și inventivități prozodice neobișnuite” ne amintește Eugen Negrici.

Poezia lui George Țărnea aduce parfumul rozelor de odinioară, cântate de Macedonski, visul frumos al altor vremuri, reveria lui Alecsandri și Eminescu. Ineditul poet merge pe urmele lui Arghezi, transfigurându-se în ,,tălmăcitorul de comori/desprins dintr-o stelară vatră” (Grâul de piatră), metafora tălmăcitorului de cuvinte și al neamului românesc, simbolul vechiului proverb: ,,Apa trece, pietrele rămân”, ,,neamu(lui) de piatră seacă,/când e vorba pentru vatră”, după menestrelul Tudor Gheorghe, artistul care i-a pus pe muzică și versurile artelor sale poetice.

Prof. Nelu Barbu

Nelu BARBU: Unirea reflectată în literatura română

Ideea de unire, de unitate de teritoriu, de limbă, de neam şi de credinţă, de religie apare încă de la strămoșii noştri traco-geto-daci şi se continuă ca un fir roşu până în zilele noastre. Aşadar, ideea de unire este ancestrală.

Epoca veche, literatura religioasă în limba română, secolele al XVI – XVII-lea sau literatura de ev mediu întârziat au avut un rol fundamental în lanţul continuităţii conceptului de unire la români. Recuperând hiaturile epocilor anterioare, perioadele amintite coincid cu începuturile scrierii în limba română.

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpululg către Hans Benker, judele Braşovului (1521) este unul dintre cele mai îndreptăţite argumente privind procesul de unificare, de unitate a limbii şi de unire a teritoriilor locuite de români. Scrisă într-o limbă inteligibilă, clară, cursivă, dovadă că şi mai înainte s-a scris în româneşte, iar de vorbit, s-a vorbit din totdeauna, cu precizarea că, în perioada de bilingvism, se foloseau concomitent cu limbile băştinaşe (geto-dacă) şi latină, până la impunerea definitivă a cele din urmă şi transformarea ei în română comună, la începutul secolului a VII-lea (602), odată cu pătrunderea slavilor pe teritoriile locuite de români.

Cercetările actuale numesc această perioadă a limbii daco-române..

Rolul factorilor interni:

– necesitatea înţelegerii între românii din teritoriile locuite de aceştia, condiţia sine qua non a dezvoltării relaţiilor comercoale, sociale şi culturale, de bună vecinătate şi de producţie, a fost stimulat şi de către factorii externi:

– Reforma (Luther, Calvin, Hus) şi de începuturile umanismului şi iluminismului european. După slujbele care se ţineau în biserică, într-una din cele trei limbi ,,sfinte”: latina, greaca şi slavona, pentru enoriaşi, preoţii le traduceau în limba română, insistând pe problema unirii, pe filozofia ei creştină.

Limba română, ca mijloc de comunicare şi de luptă pentru unirea teritoriilor româneşti, a devenit un organism viu, în evoluţia literaturii române, în general, şi al celei despre unire, în special, şi prin creaţiile în care sunt vizibile dialectele ei. În munţii Pindului, evocaţi de Vasile Alecsandri, dialectul aromân (macedonean), vorbit şi în Grecia, în Albania, în Bulgaria. Dialectul meglenoromân, vorbit în golful Salonic şi pe Valea Vardarului, iar în peninsula Istria dialectul istroromân. Ultimele două sunt pe cale de dispariţie. Cel mai important însă pentru dezvoltarea literaturii române îl ocupă dialectul dacoromân, vorbit pe teritoriul României. Regionalismele acestui dialect au dat naştere unor variante numite graiuri: muntenesc, moldovenesc, maramureşan, bănăţean, crişan. Stau mărturie operele lui Creangă, Slavici, Rebreanu, Marin Preda. Eminescu, Arghezi, Ion Barbu, Blaga au sublimat atât dialectele cât şi graiurile.

Vasile Alecsandri afirmă că ele sunt tezaurul cel mai de preţ pe care-l moştenesc copiii de la părinţi… cartea unui neam, iar Delavrancea definea teritoriile în care se vorbeşte româneşte ca patria noastră, idee exprimată poetic de Nichita Stănescu (Limba română e patria mea).

Noul Testament de la Alba-Iulia (1648), editat de către mitropolitul ardelean Simion Ştefan, nuanţează ideea unirii: cuvintele trebuie să fie ca banii… numai acelea sunt bune carele le înţeleg toţi (1). Strălucita contribuţie adusă de către ardeleni redeşteptării conştiinţei naţionale a făcut posibilă apariţia sevelor literaturii unirii la moldoveni şi munteni. Trecerea însă prin sită a ideilor, scoţând din acestea mijloace de expresie curentă, le-au realizat muntenii. Ei au înlăturat pioasa confuzie dintre cultură şi literatură întemeind principiul sentimentului artistic. E prea mult spus a criteriului estetic, până la apariţia Daciei literare (1840). Rolul lui Mihail Kogălniceanu în orientarea culturii şi literaturii române paşoptiste, a fost important, dar apariţia studiului O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 de Titu Maiorecu, a pus bazele criteriului estetic. Importanţa constă în faptul că a făcut posibilă apariţia marii literaturi clasice din perioada Junimii reprezentată de Eminescu, Creangă, Slavici şi Caragiale. Noi am optat pentru principiul istoric, al continuităţii, abordând acolo unde a fost cazul şi principiul estetic aşa cum a procedat şi George Călinescu: Oricât de spontane ar fi actele de creaţie, ele profită de experienţele trecutului şi se produc în mediul tradiţional (2).

La 1643, Vaarlam tipăreşte în Moldova o culegere de cazanii intitulată Carte românească de învăţătură. Deşi în mare parte traduceri, limba vie, curgătoare şi naraţiunea cu iz oral, au avut o importanţă deosebită în dezvoltarea limbii şi literaturii române. Mântuitorul devine simbolul unirii întru ortodoxie. Tonul familiar este folosit şi de mitropolitul Moldovei, Dosoftei, în Psaltirea în versuri (1673). Ea se deschide cu motivul originii românilor prezentat în versuri, cam prozaice, ca şi acelea ale umanistului Miron Costin. Sunt însă şi versificaţii care sună folcloric, cu mireasmă biblică, prin care autorul exprimă vocaţia de pace a românilor din cele două ţări, Moldova şi Muntenia: Cine face zi de pace,/ Turnuri de frăţie/, Duce viaţă fără greaţă,/ Că-i mai bună, dempreună,/ Viaţa cea frăţească,/ De cât arma ce destramă,/ Oastea vitejească (3).

Umanismul cronicăresc (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce) vine din cel european şi din cel popular autohton. Afirmaţia lui Grigore Ureche: de la Rîm ne tragem semnifică continuitatea elementului roman în Dacia, unitatea de neam şi limbă, conservarea istoriei şi promovarea modelelor pentru urmaşi (Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir). Mândria de a fi român este subliniată de Miron Costin prin care cere urmaşilor să nu dea ţara, pentru că pământul românesc este frământat cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri, dovedind că nasc Oameni şi în Moldova!

Un homo universalis a fost Dimitrie Cantemir (1673-1723), personalitate comparată de George Călinescu cu Lorenzo de’ Medici, iar de Voltaire cu umanistul care a unit talentele vechilor greci cu ştiinţa literelor şi aceea a armelor. El proclamă ideea că misiunea poporului nostru a fost aceea de a apăra civilizaţia Europei de invazia barbarilor. Cu toate acestea el şi-a păstrat fiinţa naţională, obiceiurile şi religia.

În Muntenia, apar Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Antim Ivireanul tipăreşte Didahiile, iar stolnicul Şerban Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti. Ultimele două aparţin deopotrivă atât literaturii cât şi istoriei. Dizertaţiile sunt asemănătoare cu ale lui Miron Costin, iar cele ale cronicarilor Radu Popescu şi Radu Greceanu, scriitori de talent, stau la baza literaturii artistice.

În Transilvania, prima mare personalitate umanistă a fost Nicolaus Olahus, Hungaria, fiind prima lucrare care afirmă originea comună latină a celor trei ţări şi unitatea de neam şi de limbă, aducând argumente de ordin religios, etnografic şi lingvistic.

Iluminismul Şcolii Ardelene porneşte de la situaţia românilor transilvăneni consideraţi venetici şi toleraţi, pentru care au fost excluşi de la viaţa politică. Injusteţea vechiului tratat Unio Trium Naţionum (1437) este combătut de către memorandişti prin Supplex Libellus Valachorum Transsilvanie (1791), consemnând revendicările românilor din Transilvania, motivate prin vechimea şi continuitatea neîntreruptă pe aceste meleaguri şi originea latină a poporului român.

Operele corifeilor Şcolii Ardelene: Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor de Samuil Micu, Hronica românilor şi a mai multor neamuri de Gheorghe Şincai, Istoria pentru începutul românilor în Dacia de Petru Maior şi Ţiganiada de Ion Budai Deleanu, ilustrează conţinutul iluminst. Convieţuirea paşnică, folosirea alfabetului latin în locul celui chirilic, egalitatea în drepturi sunt ideile fundamentale. Au existat şi exagerări: scrierea etimologică şi purificarea limbii române de elementele nelatine. Ţiganiada este expresia artistică a acestei mişcări ideologice, prin promovarea unor idei cum ar fi: libertatea şi lupta împotriva stăpânirii otomane, precum şi emanciparea prin înlăturarea unor infirmităţi omeneşti (parazitismul, lenea, îngâmfarea, parvenitismul). Iluminsmul este cea mai fidelă continuare a umanismului din cele trei ţări româneşti.

Visul de la 1 Decembrie, 1918, transfigurat de Octavian Goga în volumul de poezii Acasă (1905): Avem un vis de împlinit,/ Copil al suferinţei,/ De jalea lui ne-au răposat/ Şi moşii, şi părinţii…(Noi) este urmarea firească a sacrificiilor făcute de Basarab I în bătălia de la Posada (1330) în urma căreia întemeiază primul stat român feudal, motiv ilustrat şi de Dragoş Vrânceanu: Cu bolovani urcaţi pe bolovani,/ ei au spart coaja sutelor de ani/ şi-au tropăit cu zgomot, ducând prada/ pe valea păduroasă din Posada. (Chronicum pictum (4)

Poet al muntelui, cetate naturală dăruită de către Dumnezeu românilor, pentru a-şi apăra sărăcia, şi nevoile, şi neamul…, după expresia lui Mihai Eminescu din Scrisoarea III, Dragoş Vrânceanu salvează, metaforic, pe baza criteriului estetic al expresivităţii (poetice, n.n.) involuntare(5), ideea continuităţii unirii în literatura română.

Nelu BARBU

Nelu BARBU: Doina… (Lui Eminescu)

Motivul Doinei în literatura română coboară la origini. Doina populară: Doină, doină, cântec dulce/ Când te-aud nu m-aş mai duce… a fost apreciată de Vasile Alecsandri. Doina lui Mihai Eminescu constituie vârful curbei lui Gauss, pe această temă, în estetica romantică. Doina lui Coşbuc de la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea nuanţează tema, iar în creaţia lui Şt. O. Iosif, motivul este filtrat prin sita ab-ignitio a simbolismului românesc.

A sărbători Marea Unire fără a recunoaşte rolul lui Mihai Eminescu în naşterea conştiinţei naţionale De la Nistru pân’ la Tisa, ar fi mai mult decât o greşeală, ar fi o ingratitudine (Nicolae Ioniţă, Eminescu, ziaristul, Karta Graphic, Ploieşti, 2016, p.3). Această poezie nu a mai putut fi depăşită şi nici limitată. Deschizi paginile cu cele opt variante tipărite de către scriitorul Tudor Nedelcea (Doina de Mihai Eminescu, Fundaţia Scrisul Românesc, Editura Ausrom, Craiova, 1998) şi, marea simfonie a odei care a sublimat toate lacrimile noastre, a început…

Misiunea unui scriitor este verificată, de posteritate, printre alte lucruri, de două dimensiuni: de conştiinţa şi filozofia umanităţii şi de credinţa şi vizionarismul istoric. Prima deviză presupune vigoarea şi autenticitatea creeării valorilor, iar a doua dimensiune ţine de puterea prin care autorul reuşeşte să transmită generaţiilor viitoare continuitatea tradiţiilor şi conştiinţa identitară.

Mihai Eminescu a înţeles conotaţia acestor dimensiuni, încât ele au devenit coordonata stării sale existenţiale pe tema ideii de unire şi de continuitate la români. Aşa cum Fichte a înţeles să sugereze organizarea durerii poporului german şi Eminescu în Doina, prin cele opt variante, face acelaşi lucru, transfigurând suferinţa românilor. De aceea structura motivică a elegiei se deschide cu motivul plânsului pe tema unirii. Avea conştinţa personalizării conceptului în spaţiul românesc, exprimată prin metafora strigătului de durere pentru soarta neamului. Vizionarismul său din Ce-ţi doresc eu ţie, Dulce Românie! era periclitat.

Pesimismul eminescian este justificat chiar prin geneza Doinei la care a lucrat cinci ani, între 1878-1883. Eminescu era profund revoltat că după Războiul de Independenţă din 1877-1878, am trecut de sub tutela otomană sub cea rusească. De aceea el n-a scris nimic despre acest război, coborând la Mircea cel Bătrân prin Scrisoarea III. Prin Tratatul de la Berlin am pierdut Basarabia.

Cu prilejul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi, în prezenţa regelui Carol I, din 5/17 iunie 1883, din partea ziarului Timpul, Eminescu intenţiona să citească Doina. Atmosfera însă îl dezgustă. În loc să elogieze sacrificiile apărătorului creştinătăţii la porţile Europei, nulităţile se lustruiau pe ele, sub razele numelui domnitorului. Într-o şedinţă a Junimii, ţinută ad-hoc în casa lui Iacob Negruzzi, Eminescu a citit poezia, cu glasul grav şi muzical, întristat… în aplauzele zgomotoase ale celor de faţă (George Călinescu). A fost ultima lectură a poetului. Pe 28 iunie 1883 este internat la ospiciu.

Filozoful Petre Ţuţea recunoştea meritul poetului de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român, nu numai prin operă, ci şi prin civismul său. La 24 ianuarie 1882 participa la fondarea societăţii secrete Carpaţii care milita pentru unirea tuturor românilor în hotarele Daciei Mari. A fost unul dintre primii oameni de cultură români care au înţeles importanţa covârşitoare a ideii de unire în politica poporului nostru. Activitatea sa de redactor este dedicată ideii luptei de independenţă. A fost un membru activ al unor organizaţii care militau pentru înfăptuirea idealurilor noastre naţionale: Românismul, Orientul, România jună. A rămas unul dintre cele mai importante repere ale românismului, un simbol major în toate spaţiile locuite de români.

Doina reprezintă momentul iluminării, al înţelepţirii, cel puţin în două direcţii. Mai întâi că noi trebuie să cultivăm travaliul artistic al unui geniu şi, în al doilea rând, să cercetăm variantele poeziei aflată la interferenţa speciilor genului liric: odă şi elegie, satiră şi pamflet, rugăciune şi blestem, metitaţie lirică şi imn, nu în ultimul rând, doină cultă.

Perfecţiunea formei şi idealitatea fondului Doinei se realizează pe tablouri şi părţi expresive asimetrice. Varianta I, cuprinde 33 de versuri accentuând sentimentul înstrăinării. Poetul sugerează permanentizarea conştiinţei trecutului în jurul lui Ştefan cel Mare. Respingerea hoardelor tătare şi calmuce constituie o necesitate, altfel riscăm să dispărem din istorie. Pentru motivul jidanului poetul a fost acuzat de antisemitism. Aspectul trebuie privit însă nuanţat şi judecat în contextul timpului. El se referă la aspecte care ţin de tipologia caracterologică şi de mentalităţi socio-culturale ale timpului, aşa cum problematica apare şi în creaţiile lui Creangă şi Caragiale.

Motivul hristic al înălţării din mormânt al lui Ştefan cel Mare presupune

responsabilitate şi demnitate pentru a nu ne pleca în faţa invadatorilor. Ideea unităţii românilor este sugerată printr-un alt motiv – cel al cornului, din legenda Vrâncioaiei, nelipsit din toate variantele. Varianta I se încheie cu motivul cruzimii ungureşti din Ardeal: Vai ce văd şi ce aud/ Stăpânind Ungurul crud/ Măi Corvine, măi Ioane! Poetul a utilizat toate registrele stilistice, motivele poetice având mai mult un sens ironic.

Varianta a II- a conţine 57 de versuri, reia motivele amintite insistând pe cel al rugăciunii către Ştefan cel Mare. Sunt introduse unele inedite, precum motivul spinului: Numai umbra spinului/ La uşa românului, motivul codrului care geme şi se pleacă şi al izvorului care seacă. Ideea iluminării este sugerată prin versurile: Frăţioare românaş/ Cum nu vezi şi cum te laşi?. Este îndemnat să nu mai semene grâu, să-şi hrănească duşmanii, ci mai bine cânepioară pentru spânzurători. Motivul străinătăţii din prima variantă este extins: Din Hotin şi pân la Mare/ Din Braşov pân la Abrud/ De la Turnu’ în Dorohoiu/ Curg străinii în puhoiu. Cum ţara s-a modernizat, vin cu drum de fier. Urmarea: toate cântecele pier. Sunt utilizate rimele în iu şi scurtarea cuvintelor prin haprologie: O să-i mânce ciorile/ Şi spâzurătorile. Poezia sună folcloric, dar sunt prezente şi expresiile livreşti.

Ştefan cel Mare este rugat să părăsească Cetatea Putnei lăsând-o în grija Arhimandritului şi popilor. Caracterul ironic creşte în intensitate: Clopotele să le tragă/ Şi să cânte ziua ‘ntreagă/ La metanii să tot bată/ Ziua toată, noaptea toată. Este introdus motivul binecuvântării: Să-ţi ajute Dumnezeu/ Ca să mântui neamul tău. Sunt folosite forme vechi: Din hotară în hotară, morfeme cu valoare adjectivală, precum prepoziţia la. Ele ne aduc aminte de cuvintele lui Platon: Cu cât mergem mai înapoi, cu atât suntem mai aproape de zei…

În Varianta a III-a sunt 53 de versuri şi apare forma definitivă a delimitării spaţiului românesc. Căutarea perfecţiunii formei şi selecţia sinonimică sunt evidente. Motivul amploarei invaziei străinului este comparat cu cel al omizilor. Nimic nu mai înfloreşte, nici ulmii şi nici cornii, iar frunza molizilor E prada omizilor. Străinii sunt încurajaţi de cozile de topor din interiorul ţării: Şi umbra pădurilor/ E dată securilor. Un motiv interesant este al racului: Vai de un biet român săracul/ Câ’ndărăt tot dă ca racul/ Fără tihnă masa lui... Interesant este motivul blestemului care cuprinde întreaga ţară: Cine ne-au adus străinii/ Mânca-i-ar inima câinii…, iar motivul corbilor va fi reluat mai târziu de craioveanul Traian Demetrescu. Varianta se încheie cu motivul mişelului: Iar cine mi-a fost mişel/ Seca-i-ar inima’n el.

Toate cele trei variante au câte un tablou, Varianta a IV-a cuprinde două tablouri, primul în 22, iar al doilea în 24 de versuri. Este introdusă tema ciumei prin care poetul încearcă să scape de muscali prin înecarea în Nistru. Partea a doua exprimă speranţa poetului că Dumnezeu îl va ajuta pe apărătorul creştinătăţii să-şi mântuie neamul.

Trei părţi asimetrice cu 68 de versuri: 32, 23, 13, cărora un numerolog le poate dezvălui conotaţiile, cuprinde Varianta a V-a, înobilată semantic printr-o conexiune între semnificat (idee, conţinut, nume) şi semnificant (sens, simbol). Între cele două noţiuni, prin procesul reflectării eului poetic subiectiv, Eminescu creează o tensiune a filozofiei şi luptei pentru unire sub Ştefan cel Sfânt. El aşteaptă litvele să le zboare tigvele, să le spuie molitvele. O monorimă interesantă şi multe toponime: Braşeu, Sătmariu, Săcele care nu apar în variantele anterioare. Un motiv interesant este acela al flamurilor (steagurilor, armatelor) domnitorului.

Varianta a VI-a cuprinde tot trei părţi şi apar două motive noi, al stejarului şi al tremurului frunzelor. E o variantă prelucrată superior din punct de vedere artistic care include toate temele abordate anterior.

În Varianta a VII-a, în două tablouri toponimul Tisa e scris cu un singur s, iar versul: Nu’nfloresc de veacuri cornii apare pentru prima dată. Interesantă este imaginea toamnei, motiv sugerând bogăţia roadelor de care nu se pot bucura românii pentru că ei muncesc Pe străini să tot hrănească. Poetul se dezlănţuie, devenind patetic în spiritul esteticii romantice mai ales în prezentarea blestemului.

Varianta a VIII-a, finală, cuprinde două părţi inegale, bine pieptănate care stau sub semnul criteriului estetic. Sunt folosite arhaisme de plural pentru singular prezente în motivul omizii. În ceea ce priveşte metafora Codrul – frate cu românul, temă, idee ancoră, motiv poetic, Eminescu realizează ceea ce, mai târziu, Tudor Vianu va denumi dubla intenţie a limbajului şi problema stilului. Sintagma semnifică permanenţa specificului naţional, mana cerească prin care am fost înzestraţi de la natură, dar uneori din această mană se hrănesc la sânul ţării trădătorii interni. Înălţarea din mormânt a lui Ştefan semnifică mitul biblic. Eroul devine simbolul îngerului sunând din corn Învierea, adică Deşteptarea României. Idealul pentru care au luptat trei generaţii: paşoptistă, junimistă şi aceea a începutului de secol XX. Ele au realizat Unirea mică (24 ianuarie 1859) şi Unirea mare (1 decembrie 1918).

Varianta finală se încheie cu motivul blestemului, mai ales pentru păcatul care planează asupra românilor, de-a trăi despărţiţi, în graniţele lor printre străini. Mântuirea totuşi va veni numai prin Unire!

Eminescu nu trebuie absolutizat, relativizarea ar fi cea mai bună cale a înţelegerii sale.

Prof. Nelu BARBU

Nelu BARBU: George Anca sau În căutarea Sinelui

Aș fi putut da titlul acestui eseu și prin alte sintagme: Fenomenul George Anca, Homo universalis, Un Pico de l Mirandola … Am rămas la cel care exprimă „În căutarea sinelui”, considerând că i-am descoperit aplecarea ce-o are, după metafora lui Blaga. Om de cultură, poet și prozator, dramaturg și jurnalist, traducător și eseist, George Anca este un poliglot, cunoscător al limbilor: franceză, engleză, italiană, hindi (în care și-a scris o parte din operă) și, nu în ultimul rând, om de știință: etnolog, indolog, antropolog, cu o operă rotundă (peste cincizeci de cărți literare proprii), apărute în douăzeci și cinci de țări, de la studiile literare și lingvistice la cele de antropologie culturală, de politologie și biblioteconomie, de educație. Și în calitatea de redactor, de panfletar și de critic literar este un avizat, iar în domeniul studiilor de literatură universală europeană și orientală – un român reprezentativ.

Din vastul univers al operei sale, m-am oprit la dimensiunea poetică, deoarece aceasta exprimă, cu sinceritate și competență originalitatea sa de promotor al dodismului, dovadă că a înțeles foarte bine ce înseamnă autonomia esteticului, așa cum a prezentat-o Tudor Vianu în Dubla intenție a limbajului și problema stilului. De aceea, după opinia noastră, dodia este un fel de metaforă deviată, un sens deviat, conotativ, al unei sintagme sau al unui cuvânt de la sensul de bază/denotativ. „A vorbi în dodii = a vorbi într-aiurea” (Vasile Breban, Dicționarul general al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987, pag. 303).

George Anca este însă un inițiat în templele Dodonei, pentru care nu există granițe, el nu poate fi depășit și nici limitat. Mircea Sântimbreanu îl asociază pe acest autentic comparatist, cu Tagore și Kirkegaard. El știe că „dacă vezi invizibilul, poți realiza imposibilul”. În acest sens, vâlceanul nostru reprezintă buzduganul modernismului resuscitat al generației ʹ70. Este unul dintre cei mai buni urmași ai lui Anton Pann și ai ermetismului poeziei lui Ion Barbu, dodismul fiind practicat în poezie și de Vrânceanu, Sorescu și Blandiana, Brâncuși, Voiculescu – o interferență a stilurilor, nu în ultimul rând conceptul vizând artele cubismului, dadaismului, expresionismului.

Elemente de dodism în literatura română întâlnim de la Negruzzi și Creangă, până la Urmuz. Chiar Eminescu, într-o scrisoare către Maiorescu, afirmă: „Nu mai știm nicio limbă” (E un comportament lingvistic de maximă modernitate în secolul XX).

„Dodismul – acumulare de termeni în aproximări ale multilateralului și inefabilului unei creații, prin acumulări de termeni diverși până la contrarietate”. (Marian Popa, „Anca”, Editura „Bibliotheca”, Târgoviște, 2013, Capitolul II Dodii, pag. 11). De aici, şi filosofia lui George Anca: „Ne-am creat un singur creator, ne lipsește voința primului pas în stare să creăm c-am fost creați” (Cenușa de gânduri; Ibidem, pag. 12).

„Dodiile sunt relații, deci structuri situaționale sau factuale identificate de individ în el, dincolo de el sau în raportul Eu – Noneu, prelucrabile și evaluabile interior (Ibidem, pag. 17). Orice text e un produs al vieții interioare, o căutare a sinelui. Poetul caută, nu știe ce caută, caută lumina interioară, iluminarea, izvorul din care bea curcubeul dualului.

După Friedrich Schlegel, nimic nu este mai original ca haosul. „Anca e unul care depășește dualul, prin trăire de tip hindus” (Ibidem, pag. 19). El pledează pentru o artă a scrisului care să transfigureze unicitatea haosului pentru un cititor unicat, fiind convins că dacă un singur vers va fi înțeles, din poezia sa, a realizat revelația conceptelor și exuberanța analogiilor: „în statuie după om / carte nu după monom / nici binom, nici astronom / că ne potopi sodom / tu pe cine, eu pe gnom / fără de niciun incom” (George Anca, Doine în dodii, poezie, București, 1997, pag. 18). Doar teoretic, un individ uman poate trăi în afara dodiilor, mai ales în exprimarea populară și familiară. Pentru poetul filosof indianist George Anca, Universul, ca totalitate, este o dodie sau un ansamblu de dodii, precum la Eminescu în Sărmanul Dionis sau cel din scrisorile către Titu Maiorescu, din perioada când era internat la Colțea.

În sens larg, dodiile pot fi considerate orice abateri de la exprimarea denotativă și de la logica primului silogism. „Literatura sub comunism a fost salvată de esoprism” [intertextualități puțin clare, ambigue, cu semnificații ascunse care ne-au fost transmise de la Esop n.n.] și de „vorbitul în dodii” (Adrian Alui Gheorghe, „De la sfârșitul istoriei la sfârșitul ierarhiilor”, 2011, pag. 7), citat reluat din Marian Popa; Ibidem, pag. 17). Dodiile definesc, în general, microcontextul, în folclor și epigramă, în literatura cultă. Transhumanța spirituală, din poezia lui Dragoș Vrânceanu, de la Gura Latoriței, din ancestrala Vlahostrată, până-n însorita Italie, de la „Drumul spre Bonciu” până la cel „Spre Firijba” [cel mai vechi sat din România, n.n.] presupune și poetica în dodii, abordată de George Anca din perioada când frecventa Cenaclul „Casa de sub pădure”.

În această perioadă, poetul George Anca a publicat Poemele părinților, București, Editura „Eminescu”, 1976, cu dedicația „Mamei mele”, cuprinzând trei cicluri: „Părinți”, „Calendarul dorului” și „Parinior”, volum scris în stilul „Cântecelor casei de sub pădure” (1973) de Dragoș Vrânceanu. O poezie eliptică, stampă, scurtă în stilul lui Eugenia Montale, președintele de onoare al cenaclului amintit, preluând crezul Maestrului Vrânceanu: „Scriindu-ne opera / Ne facem loc printre întâmplări”, o artă poetică, cu titlul ultimului vers, dedicată fratelui său Mircea, poetul George Anca își transfigurează crezul său poetic: „Îmi scriu în fiecare zi cartea”. Și ne-a dovedit-o, prin cele peste cincizeci de cărți de autor.

Ne-am oprit la ciclul „Parinior” care anunță tema dodismului: „Noi eram în Parinior / pe zile cu ploi și nor, / în dodii ne veseleam, / aruncam jocuri pe geam, / văgăuni zvârleam roi / boturile de copoi / lupi și iepuri norocoși / să trimitem la strămoși!” (Ibidem, „Parinior”, pag. 42) sau „Botul cumpenei pe sat, / voce de sete măsurat” (Ibidem, pag. 45); „În somn cirezile pasc, / vinurile pică-n teasc” (Ibidem); „Din trupul copiilor – / mâinile-spițele, / șerpii-cosițele, / Sânmăriile / copilăriile” (Ibidem, pag. 46).

În căutarea sinelui, George Anca se apropie de o vârstă rotundă – o jumătate de secol – fie că e vorba de proză, romane sau teatru, eseistică sau poezie: „Nu-i cântecul visul / tăcerii dintâi? // Frânt îmi e pasul, / drumul nesfârșit… // Intr-un plâns de zare / și pe nor călare, // Țipătul mă cheamă, / pentru mângâiere, // Am vrut să adeveresc / tristeții bucuria, // Prindemă / unde voiam să zbor, // O fată singură / pe tot pământul, // Mintea nu cunoaște / ce cunoaște nenea” (Ibidem, „Dodii”, Lui V. G. Palelolog întru Brâncuși, pag. 48-49). Și iată cum, în căutarea idealului sinelui, poetul pasăre George Anca ne întoarce în lumea copilăriei, consecvent crezului său estetic: „râde într-un vis că e pasăre – / își ascunde fața-n pene, / cântecul în nor” (Ibidem, Copilul pasăre, pag. 51).

George Anca a transfigurat istoria/civilizația lumii în versuri. În ale sale dodii-arte poetice, apar toți poeții lumii, de la Dante, Byron, Victor Hugo, Esenin, la Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca și Mircea Vulcănescu, cincizeci și opt de poeți din literatura universală și o sută opt poeți români. A luat un vers-două din ei și a creat el altul, un adevărat curs de artă poetică: „Ce de popor în templul artei sfinte… / în cerul tău îngenunchem, părinte! // Profetul sfânt al vremilor de mâine / talentul îngropat în văl de zâne // Clipa trăiește, veacurile mor / cosită iarba vertical mohor // Pământul se-așterne peste făptură / anafura sub cuminecătură” (Ibidem, în Decasilab, poezie, București, 1999, volum bilingv, română şi engleză, poezia Ianuarie, pag. 180-181).

George Anca a scris ode, poeme, sonete, doine, balade, pamflete în dodii. A scos și o antologie Măiastra în dodii. A fost consecvent/fidel primului său volum de poezii Invocații, (București, 1968), din care redăm următoarele versuri: „Războiu-i foarte animal, / mai cade unul de pe cal, / cade pământul de pe cal, / pocnesc potcoave de metal” (Ibidem, poezia Cadență, pag. 7).

Volumul Doine în dodii, București, 1997, are conotații, e o capodoperă a balcanismului, pe filiera lui Anton Pann, urmat de Mateiu Caragiale, Miron Rodu Paraschivescu, George Voicu, cu „plecăciunea joasă” față de Ion Barbu: „calea laptelui / boaba bobului / drumul robului” (Ibidem, Trio”, pag. 43) sau „exteriorizare / în spray albastru / a dodiilor // își expuse concepția / în metrou / în zece minute” (Ibidem, pag. 44).

Trioritor este o odă în dodii, închinată lui Avram Iancu, văzut între copii și-ntre cei vii, între mame de-mpărați și-ntre frați, între soarele de pe genunchi și-ntre unchi, între haine de haini și-ntre străini (Ibidem, pag. 47).

George Anca introduce, în căutarea sinelui, și conceptul indodiei: „Nici o urmă clatină / calea de la datină / inima îi lunecă / omului pe mânecă / de la dodie fiori / Indiei la căpriori / soarelui la aurori / în culori fără citiri / zidul meu de mănăstiri” (Ibidem, poezia „Indodii”, p. 31).

Există un ciclu de doine în dodii, dedicate orașelor simbol ale României: Vasluiului, Brăilei, Sibiului ș.a. Versurile următoare ne amintesc de Fătălăul lui Tudor Arghezi, cu mențiunea că George Anca își are stilul său inconfundabil: „câtă yoga la Sibiu / nici afișul cibiliu / copil viu uitării viu / de-s bătrân la interviu / filozof mitropoliu / psiholog și curaliu / ia cu damă, mă musiu” (Ibidem, Doină Sibiului, pag. 25).

Numai un poet autentic putea să scrie o variantă în dodii la Doina lui Eminescu: „nici tu Tisa, nici tu Nistru / spune-le românilor / umflarea plămânilor / spune-le țiganilor / arămirea banilor / spune-le ciangăilor / pustiirea căilor / spune-le muscalilor / călărirea parilor / peste ape și-alte nații / strunga dracului Carpații / noi vrem supraviețuire / … cu dușmanca ie te-ni-s-a / de la Nistru pânʹ la Tisa” (Ibidem, Doină cu variațiuni, pag. 55-65).

Scriitorul George Anca este o binecuvântare pentru interferența artelor și stilurilor, a esteticelor: clasică, romantică, modernă și postmodernă. Scrisă în limbile română, engleză, hindi și sanscrită, opera sa literară și culturală are conexiuni în literatura universală, în istoria și civilizația lumii. Cred că scriitorul a înțeles cel mai bine că „Dumnezeu nu ne cere să reușim, ci să încercăm din tot sufletul”. El a și reușit, și în proză, și în poezie, în estetică și-n traduceri. Așa se nasc poeții, deși nu sunteți un Montale. Parafrazându-l pe Eminescu, pentru originalitate și autonomia esteticului, vi se potrivesc versurile: „Nu mă ieu dup-a lui flaut; / E menirea-mi căutare / Numa-n inima-mi so caut”.

–––––––––––-

Nelu BARBU

12 aprilie 2019

REPERE BIOBIBLIOGRAFICE

Prof. univ. dr. GEORGE ANCA

– Scriitor polivalent şi cărturar prestigios, de deschidere internaţională, cu o largă paletă de preocupări: poet, prozator, dramaturg şi scenarist, eseist, sanscritolog, indianist, (indo)eminescolog, provensalist, traducător, editor, realizator de filme, publicist, animator cultural. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, vicepreşedinte al Asociaţiei de Etnologie din România, preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene (RICA); cancelar naţional acreditat la ONU, al Asociaţiei Internaţionale a Educatorilor pentru Pacea Lumii, membru al Grupului Român pentru Pugwash, întemeietor al Salonului literar „Colocviile de Marţi” etc.

1944, aprilie 12, în satul Ruda din fosta comună Bercioiu, azi – Budeşti, judeţul Vâlcea: se naşte Gheorghe, cel de-al doilea copil al familiei Elisaveta (născută Grigorescu) şi Ion Anca – funcţionar. Sora sa Ioana (Noana) se născuse cu doi ani mai înainte, la 14 aprilie 1942. ● 1952-1956: urmează cursurile Şcolii primare din satul natal, fiind premiant în toţi anii, ca şi în ceilalţi care vor urma. ● 1956-1961: studii gimnaziale şi medii la Liceul – azi Colegiul Naţional „Vladimir Streinu” din Găeşti.

1960: se produce debutul său poetic în revista „Luceafărul”, cu poezia Frunză moartă. Vor urma colaborări şi la alte publicaţii cultural-literare din străinătate, din Bucureşti şi din ţară: „Gazeta literară”, „Viaţa literară”, „Amfiteatru”, „Steaua”, „Inedit”, „Credinţa” (Detroit), Indian literature (Delhi), , „Latinitas” (Delhi), „Liber” (Bucureşti); „Vâlcea literară”, „Povestea vorbei” şi „Forum-V” (Râmnicu-Vâlcea) şi altele. ● 1961-1966: student la Facultatea de Limba şi literatura română a Universităţii din Bucureşti. Printre profesori: Mihai Pop, Al. Rosetti, Jacques Byck, Mioara Avram, Paul Cornea, Ion Coteanu, Ovidiu Drimba, Marcela Manoliu-Manea, Dumitru Micu, George Munteanu. Coleg de promoţie cu George Mirea, Ioan St. Lazăr, Gheorghe Deaconu, Florin Gheorghiu, Sabina Ispas, Ileana Gregori, Laurenţiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Cornel Moraru, Roxana Sorescu, Gheorghe Lupaşcu, Gheorghe Ştefănescu, Gheorghe Neagu, Nicolae Baltag, Mihai Marta, Dumitru Ivănuş, Stelian Tăbăraş, Mircea Frânculescu, Liviu Tudor Samoilă ş.a. – o „promoţie de aur”, un adevărat fenomen cultural.al timpului.

1963-1964: audient al cursurilor susţinute de Tudor Vianu şi George Călinescu. ● 1966, ianuarie-iulie, Bucureşti: îşi satisface stadiul militar. ● 1966, iunie: imediat după absolvirea facultăţii, se căsătoreşte cu Geoabă Rodica, pe atunci încă studentă, în anul II, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. ● 1967-1969: lucrează ca redactor la Radiodifuziunea Română. ● 1968: la Editura EMINESCU, în cunoscuta colecţie „Luceafărul”, îi apare primul volum de versuri, Invocaţii. În general, cartea a fost bine primită de critica literară, dar şi de cititori, frapând prin noutatea stilului utilizat, pe care, mai târziu, exegeţi ai scriitorului (inclusiv Marian Popa) şi unii cititori îl vor numi dodism. . ● 1969-1971: redactor la revista „Colocvii”. ● 1971-1976: inspector de specialitate în cadrul Ministerului Învăţământului. ● 1973: cursuri postuniversitare la Universita di Roma, cu specializare în limba şi literatura italiană, Din această perioadă datează şi corespondenţa sa cu Mircea Eliade. ● 1974, Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Filologie: îşi susţine teza de doctorat cu tema Baudelaire şi poeţii români – corespondenţe ale spiritului poetic, obţinând titlul de „doctor în ştiinţe filologice”. ● 1976-1977: lector universitar la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti. ● 1977-1984 şi 2002-2003: „Perioada indiană” din viaţa şi activitatea cărturarului, ca profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Delhi, fiind însoţit şi de soţia sa – Rodica Anca. În acest timp, pe lângă munca la catedră, desfăşoară o activitate culturală remarcabilă în ceea ce priveşte promovarea culturii şi literaturii române în India (dar şi invers): traduce din scriitorii români în engleză şi hindu, iniţiază schimburi culturale între cele două ţări, sprijină realizarea versiunii sanscrite a Luceafărului, înfiinţează reviste, întemeiază structuri organizatorice care vor deveni cunoscute internaţional [fondator şi preşedinte al Asociaţiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, Asociaţia Culturală Româno-Indiană (R.I.C.A.) etc.]. ● 1978: este primit în rândurile membrilor Uniunii Scriitorilor din România. ● 1980, iunie, Vaideeni – jud. Vâlcea: manifestare culturală, la care participă, ca invitaţi: George Anca, Amita Bhose, Mihai Şora, Ion Iuga, Radu Cârneci, Gheorghe Deaconu, Ioan St. Lazăr ş.a. ● 1981, Universitatea din Delhi: cursuri de specializare în limba şi literatura sanscrită. ● 1983, Delhi: sub egida International Academy Eminescu şi cu sprijinul lui George Anca, apare versiunea în sanscrită a poemului eminescian Luceafărul, în traducerea Urmilei Rani Trikha. În acelaşi an, editează „Latinitas” – „Bulletin of Romanian MIHAI EMINESCU” şi publică versiunea originală şi traduceri în engleză şi hindi, a poeziei eminesciene Doina, cu ocazia centenarului apariţiei acestei capodopere. ● 1984-1987: director la Institutul Politehnic din Bucureşti. ● 1988-2009: director general al Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu” din Bucureşti. În paralel: conferenţiar universitar la Universitatea „Valahica” din Târgovişte. ● 1992, septembrie, Bucureşti: înfiinţează Asociaâia Culturală Româno-Indiană (RICA), înregistrată oficial la data de 19 august 2004; printre membri, vâlcenii: Ion Soare, Gheorghe Deaconu, Ioan St. Lazăr, Florin Epure. ● 1994, august 7, Râmnicu-Vâlcea: numărul 7 al publicaţiei „Vâlcea literară” îi este dedicată în întregime scriitorului, cu ocazia aniversări a cinci decenii de viaţă..

1994: publică eseul program Indoeminescology. Deşi (după obicei!) nu teoretizează prea mult, eseul se constituie – de facto – într-o autentică întemeiere a unei noi ştiinţe, la interferenţa dintre indianistică/ indologie şi eminescologie. ● 2000, februarie 22, Râmnicu-Vâlcea: diplomatul scriitor Rajiv Dogra – ambasadorul Indiei în România, împreună cu George Anca şi cu Sorin Zamfirescu – primarul de atunci al Râmnicului Vâlcii, în cadrul schimburilor culturale dintre cele două ţări, în prezenţa a numeroşi oameni de cultură, au dezvelit – pe peretele nord-vestic al clădirii Palatului Copiilor din municipiu – placa comemorativă MIHAI EMINESCU şi GURUDEV RABINDRANATH TAGORE ● 2005: la sediul Filialei din Râmnicu-Vâlcea a Universităţii „Constantin Brâncoveanu”, i se acordă titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Râmnicu-Vâlcea”, fiind prezentat de prof. Augustina Sanda Constantinescu şi de prof. dr. Ion Soare. ● 2006, sediul Primăriei Budeşti din judeţul Vâlcea: lui George Anca şi lui Ion Soare, li se acordă titlul de „Cetăţean de Onoare al Comunei Budeşti”. ● 2009, iunie 17, sediul Muzeului Naţional Tehnic ,,Dumitru Leonida” din Bucureşti: simpozionul „Inventivitate şi tradiţie – Spiritul tehnic românesc şi indian”, organizat de Asociaţia Culturală Româno-Indiană (RICA) şi de Muzeul Tehnic Naţional ,,Dumitru Leonida”. ● 2009, noiembrie, Bucureşti: în parteneriat cu Primăria Sectorului 2, înfiinţează şi conduce Salonul literar „Colocviile de Marţi”, în care şi-a propus – iniţiativă originală şi generoasă – să promoveze cultura şi spiritualitatea tuturor zonelor ţării, în ceea ce au acestea reprezentativ. ● 2009, decembrie 8, Clubul Calderon din Bucureşti: s-au inaugurat Colocviile de Marţi, noua titulatură a salonului literar deschis de curând cu lansarea cărţii Între două lumi de Ben Todică, jurnalist şi cineast din Melbourne. Eminescu sau exilul au făcut de data aceasta loc, în rostirile convorbitorilor, bucuriei unei traduceri bune: Le vieux garçon par Pouschy Dinulesco, Roman, traduit du roumain par Michel Wattremez, Editions Meronia, Bucarest, 2009. Şi-au exprimat aprecierile: Hélène Astalos, George Astalos, Paula Romanescu, Adina Romanescu, George Anca – amfitrionul Colocviilor împreună cu Mihaela Popescu, directoarea aşezământului gazdă -, Horia C. Matei, Mihai Elin, Sorana Georgescu-Gorjan, Noni Cristea, Gabriela Tarabega, Ionel Săvitescu ş.a.. Autorul, marele scriitor Puşi Dinulescu, a citit, împreună cu actriţa Doina Ghiţescu, pagini în română şi în traducere franceză din romanul lansat pentru prima oară într-o limbă străină, precum şi din volume de poezie a sa, eruptă prin surpriză în ultimii ani. 2010, mai 29 – iunie 13: este prezent în Australia (la Melbourne), la invitaţia comunităţii româneşti de aici şi a grupului de radiço 3zzz, prin scriitorul şi cineastul Ben Todică; susţine prelegeri în biserici, dezbateri şi lecturi la Melbourne University şi la Şcoala românească de acolo. Au avut ecou rostirile sale religioase, precum şi cele despre Eminescu şi indoeminescologie, despre dacismul zalmoxian etc. ● 2013, octombrie 10, Centrul Cultural al MAI Bucureşti: în calitate de exeget şi traducător al sociologului, participă la Ediţia a III-a a manifestării d e v e n i t e tradiţională, „Zilele Dumitru Drăghicescu”, organizată de Forumul Cultural al Râmnicului, în parteneriat cu Fundaţia „Dumitru Drăghicescu”; camera l-a surprins chiar în momentul alocuţiunii despre marele savant român de origine vâlceană. ● 2015, India – Delhi. Participă, ca specialist invitat, la Conferința Mondială de Indologie.

2017: traduce, din sanscrită, Bhagavad-Gita. Cântecul Căruţaşului Divin – o parte însemnată din marea epopee indiană Mahabharata. ● 2018, ianuarie 18, BJAI Vâlcea, Sala MULTIMEDIA. „Seară indiană”: în organizarea Forumului Cultural al Râmnicului şi a BJAI Vâlcea, sunt lansate volumele Bhagavad Gita şi Păguboşii lui Shiva, ambele avându-l ca autor pe sanscritologul şi indianistul George Anca şi fiind prezentate de Ioan St. Lazăr, Ion Predescu şi Ion Soare. ● 2018, mai 4, holul mare al BJAI Vâlcea: într-un cadru festiv, cu o asistenţă numeroasă şi în prezenţa lui Partha Ray – consilierul cultural al Ambasadei Indiei la Bucureşti – , a col. Florian Marin – prefectul judeţului Vâlcea şi a conf. univ. dr. Remus Grigorescu – directorul instituţiei, are loc inaugurarea „Fondului de indianistică” (manuscrise şi cărţi) donat de scriitor bibliotecii. ● 2019, martie 15,

B I B L I O G R A F I E I. VOLUME ŞI STUDII PUBLICATE, TRADUCERI, COMUNICĂRI, FILME

Poezie

Invocaţii, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968; Poemele părinţilor, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976; 10 Indian Poems, Delhi, 1978; Ek shanti, 1981; De rerum Aryae, 1982; Upasonhind, 1982; Ardhanariswara, 1982; Mantre, 1982; Sonhind, 1982; Norul vestitor (Kalidasa), 1983; Gitagovinda (Jayadeva), 1983; Sonet, 1984; Decasilab, 1990; 50 doine lui Ilie Ilaşcu, 1994; Doina cu variaţiuni, 1995; Manuscrisele de la Marea Vie (1996), Doine în dodii, 1997; Waste, 1998; Decasilab, 1999; Balada Calcuttei, 2000; Sonete thailandeze, 2000: Orientopoetica, 2000; Malta versus Trinidad, 2000; Mama Trinidad, 2001; Milarepa, 2001; Dodii, 2002; Măiastra în dodii, 2003; Transbudhvana, 2004; Maroc după tată, 2004; New York Ramayana, 2004; Nefertiti & Borges, 2004; Finish Romania, 2006; A la Reine de Maillane, 2006; Cenuşa lui Eliade, 2007; Târgovişte – India, 2008; Partea Nimănui, 2010; Paparuda, 2011; Dodii pe viață, 2014; Saraswati, 2018; Ruda canon, 2019.

Proză

Eres, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970 Parinior, 1982 India. Memorii la mijlocul vieţii, 1982 The Buddha, 1994 ApoKALIpsa indiană (9 volume), Evenimentul, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1994 – 2007 Maica Medeea la Paris, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1997 Miongdang, 1997

Continue reading „Nelu BARBU: George Anca sau În căutarea Sinelui” →