Miron SCOROBETE: Zorile, surorile

Un cult străvechi, al zorilor, după concluziile cercetătorilor nu se mai păstrează viu decât la români. „Dintre toate neamurile Europei, au constatat ei, numai românii au o credinţă în auroră…” (Buhociu, Octavian. Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească. Bucureşti: Editura Minerva, 1979).

Situaţia o datorăm nu numai conservatorismului specific românilor ci şi faptului că între strămoşii lor şi zori exista un anumit grad de „rudenie”.

Cum ştim de la Strabo, dacii s’au numit mai întâi daoi (lupi), apoi termenul s’a adjectivat (F. Altheim) şi a devenit daci (lupeşti).

În greacă lupului i se spunea lykos. Apolo mai era numit şi Apolo Lykaios, ceea ce în traducerea cea mai strictă însemna Apolo Lupescul (Dacul): „i s’a zis lui Apolo Lycius, pornind de la λύκος («lup»)”, spune Macrobius. Nimic surprinzător dacă ne amintim cât de mult adorau tracii soarele („O, Soare, lumină prea slăvită de traci…” Sofocle) şi că Zeul Soarelui prin mamă provenea din Dacia (ţara dacilor-lupi), unde el revenea periodic.

Macrobius însă, pe lângă apropierea pe care o face între Apolo şi lupi, mai face una extrem de interesantă. „Vechii greci, spune el, au numit prima licărire a zilei, care precede răsăritul soarelui, λύκη…” Ceea ce ne trimite tot la lupi şi, în consecinţă, la cei ce se denumeau ca fiind ai lupilor, la daci. De altfel, termenul în dacă trebuie să fi sunat asemănător pentru că de acolo ne vine „licărire”. Şi Macrobius merge mai departe, punând şi cuvântul cu care latinii denumeau lumina tot în legătură cu lupul: „Romanii, care au împrumutat multe de la greci, par să fi luat cuvântul lux (lumină) din grecescul λύκος (lup)”.

O reminiscenţă din cultul zorilor o practicăm noi înşine la fiecare Crăciun când intonăm refrenul de colindă „Ziurel de ziuă”. Dar şi nedeile pe care, din fericire, noi le-am văzut şi trăit, însă, din nefericire, suntem ultimii care le-am văzut şi trăit, îşi au începuturile în neolitic tot ca ritual închinat Zorilor.

În Ţara Haţegului există un bocet de o tărie care-l situează imediat lângă Mioriţa. Păcat că nu-i putem reproduce decât cuvintele văduvite de teribila melodie. L-a cules Ovid Densusianu şi l-a publicat în volumul Flori alese din cântecele poporului, 1920.

Pentru a stabili însă legătura dintre zori şi ritualul funebru va trebui să deschidem o acoladă.

Homer pomeneşte adeseori Aurora, de fiecare dată însă în ipostaza ei luminoasă, poetul recurgând la motiv mai mult din motive de tehnică literară, revărsatul zorilor marcând începutul unui nou capitol al poemei : „Când Aurora în văl şofraniu începu să răsară/Din Ocean, ca lumina la zei şi la oameni s-aducă/Tetis sosi la corăbii…” etc. (Iliada, Cântul XIX).

Ovidiu însă, în neîntrecutele sale Metamorfoze, încă insuficient puse în lumină, vede Aurora în ipostaza sa tragică. Pentru că, deşi rostul ei e să înveselească firea, are şi ea durerile ei. (Să observăm încă o dată că atât Homer, cât şi Vergiliu, cât şi Ovidiu nu sunt nişte evocatori „neutri” ai evenimentelor ci ei îşi manifestă deschis solidaritatea cu troienii agresaţi, deşi aceştia pierd războiul, şi se delimitează de aheii agresori, chiar dacă aceştia sunt învingători). Iată-l deci pe Ovidiu :

„Dar jalea pe care o semănaseră aheii cotropitori nu s’a oprit aici. Cerul însuşi, scăldat de razele Aurorei, s’a îngălbenit şi s’a întunecat de durerea mamei care-şi plângea feciorul. Aceasta era mândra Aurora, mama falnicului Memnon, răpus pe câmpiile frigiene de suliţa neîndurată a lui Ahile.” Ea îl imploră pe Zeus : „Ştiu, stăpâne Joe, că sunt o zeiţă mai prejos decât celelalte, fiindcă n-am temple, nici altare pe care fumegă jertfele aduse de oameni. Dar nici n-am nevoie de toate acestea şi nici nu ţi le cer, căci rostul meu e să înveselesc firea în zorii dimineţii şi să despart hotarele nopţii de ale zilei, trăgând brazde de lumină pe cerul azuriu. Altceva m-a împins să vin la picioarele tale. Este durerea de mamă ce m-a cuprins când am văzut că odrasla mea iubită, Memnon, a căzut în floarea vârstei răpus de armele blestemate ale lui Ahile. Aşa aţi voit voi, zei neînduraţi, şi eu, o biată mamă, nu pot să schimb hotărârile voastre. Dar, rogu-te, adu-mi o mângâiere, stăpâne diriguitor al zeilor, alină-mi durerea şi rana ce o port în suflet. […] Aurora, mama îndurerată a eroului Memnon, varsă de atunci mereu lacrimi, boabe de rouă, pe tot cuprinsul pământului.”

Aurora, deci, însăşi jeleşte. Invocarea ei de către alte mame ce-şi plâng odraslele răpuse înainte de vreme nu mai are nimic surprinzător ci se înscrie în ordinea firescului.

Cutremurătoare pentru noi e însă dimensiunea perspectivei ce ni se deschide înaintea ochilor: bocetul românesc al zorilor vine direct de acolo, din zorii lumii antehomerice!

Şi revenim la bocet.

Pentru a-l înţelege corect, atragem atenţia asupra a două cuvinte.

Deloc în Ţara Haţegului nu înseamnă ca în româna comună nicidecum ci imediat.

A zili, a face să fie ziuă, nu-l întâlnim decât aici şi în Odiseea lui Murnu Cântul VI, v. 41: „de-ndată ce-nzili-va. Nu am dat de el nici în alte piese folclorice, nici în texte vechi. Nu l-am găsit nici comentat de lingvişti, deşi ar merita-o din plin

Dar iată neasemuitul bocet care, mioritic, stârneşte plânsetul cosmic; pentru că şi aici „a căzut o stea” şi toate cele care pe piciorul de plai „nunteau” jelindu-l pe cel dus – soarele şi luna, munţii mari, brazii şi păltinaşii – şi aici se prăpădesc de plâns:

Cântecul zorilor

– Zorilor, surorilor,

Mândrelor voi zânelor,

Ia grăbiţi voi de ziliţi

Şi pe Ion îl întâlniţi

Şi-l întoarceţi înapoi,

Să vină el iar cu voi

L-astă lume luminată

De Dumnezeu bun lăsată,

La vânt, ploaie şi la soare

Şi la apă curgătoare.

Continue reading „Miron SCOROBETE: Zorile, surorile” →

Miron SCOROBETE: Vechimea Mioriţei iese din ceaţă

Unii cercetători au afirmat că Miorița e veche de doar câteva secole, iar alții că a fost creată pe vremea dacilor, dar nu au venit cu dovezi sau argumente. Miron Scorobete este primul care prezintă dovezi, ce atestă, prin metoda comparativă, că Miorița exista în secolul întâi î.Hr. și că poate fi cu mult mai veche, din vremurile preistorice. (Victor Ravini)

Deşi e considerată emblema spirituală a poporului român, deşi toate somităţile condeiului au scris despre ea, vechimea Mioriţei a rămas ascunsă în ceaţă. Culeasă de Alecu Russo şi publicată de Vasile Alecsandri la mijlocul secolului XIX, despre ea nu s-a putut spune cu certitudine decât că e mult mai veche. Dar cât de veche?

Fără a putea da răspunsul exact la această întrebare esenţială, noi putem doar dovedi că în secolul I î.H. ea exista, aceasta nefiind, totuşi, data creării ei, dată ce cu siguranţă se situează mult mai adânc în timp.

Pentru a fi însă înţeleşi în demonstraţia pe care o facem, va fi nevoie să explicăm nişte termeni tehnici din domeniul păstoritului, termeni necunoscuţi nici de cititori şi nici de exegeţi.

Eu pe acest teren am un privilegiu-unicat: toţi cercetătorii sublimei balade sunt “colegi de breaslă” cu Russo şi Alecsandri, intelectuali, scriitori, folclorişti; eu sunt singurul cercetător care a fost „coleg de breaslă” cu mândrul ciobănel. Eu chiar am păscut oile (ciobanul din fotografie sunt eu). Măcar la acest nivel, cel mai de jos, cel concret, ştiu aşadar despre ce vorbesc. Pentru că una e să fi coborât la vale zi de zi pe-un picior de plai în mijlocul turmei de miei şi cu totul altceva să zăreşti piciorul de plai din goana maşinii, să-l admiri în pliantele turistice şi să vorbeşti despre el după lecturi, ca despre Groenlanda sau Tahiti.

Toată lumea vorbeşte despre Mioriţa fără să ştie exact ce e aceea mioară. Mioară nu e sinonimul lui oaie, aşa cum îndeobşte se interpretează, ci termenul denumeşte o vârstă precisă a oii. Fiica oii până la un an e mială, ceea ce ar corespunde la om cu copilă. De la un an la doi, ea e noatenă, corespondentul pentru adolescentă. De la doi la trei ani, vârsta la care devine aptă pentru reproducere, e mioară, adică tânără. La patru ani e strămioară, în toiul vârstei, pentru ca de la cinci ani să fie oaie bătrână.

În vechime, mioara avea o semnificaţie aparte. Dintre oi, numai ea era eximia, aleasă pentru jertfă, consacrată. „Termenul eximius – la sacrificii – nu este un έπίθετον (epitet) poetic, ci un termen sacerdotal, simte nevoia să precizeze Macrobius. […] se numesc «hostiae eximiae» acelea (dintre animale) care – destinate jertfirii – sunt scoase din turmă…” (Saturnalia, p.156).

Vergiliu în Eneida pomeneşte în repetate rânduri despre jertfe, specificând de fiecare dată că e vorba de mioare (oi de doi ani), eximiae, alese: „Ea jertfeşte, după datină, oi de doi ani (mioare), alese” (Eneida, IV, 57), „Ar fi mai nimerit să se jertfească acum […] tot atâtea oi de doi ani (mioare)” (Eneida, VI, 38-39), „Ea înjunghie, după datină, oi de doi ani (mioare), alese” (Eneida, VIII, 544), „La început, merg la temple şi-şi cată pe lângă altare/Pacea, la zei: aduc jertfe cu bine alese mioare/După obicei…” (Eneida, IV, 93).

Nimeni, nici traducătorii, nici exegeţii, nu dau vreo atenţie acelei precizări, „de doi ani”, luând-o ca pe o expresie oarecare, fără importanţă, când ea, tocmai prin repetiţie, prin prezenţa ei obligatorie când e vorba de jertfirea unei oi, ar trebui să dea de gândit. Iar ea asta face: precizarea că e vorba de mioară exclusiv şi nicidecum de o oaie de altă vârstă.

Continue reading „Miron SCOROBETE: Vechimea Mioriţei iese din ceaţă” →

Miron SCOROBETE: Miorița citată de Homer? Miorița în Iliada?

În 1861, Al. Odobescu publică studiul său Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu ţara, istoria şi datinele românilor.

Este actul de naştere al folcloristicii ştiinţifice româneşti. De la entuziasmul paşoptist, de la emoţia generalizată stârnită de culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, şi mai ales de Mioriţa, se trecea la studierea cu metodele ştiinţei a creaţiei folclorice şi, fapt cu totul remarcabil pentru acea epocă incipientă în domeniu, se adopta o viziune comparatistă a fenomenului. Prin aceasta, Odobescu se dovedea mai apropiat de Mircea Eliade, de care-l despărţea totuşi un secol, decât de propriii săi contemporani. Valoarea de excepţie a studiului ne sporeşte regretul că el nu a fost definitivat, rămânând doar la introducere şi la un prim capitol: Răsunete ale Pindului în Carpaţi. Cu sagacitatea sa şi cu imensul orizont cultural pe care-l stăpânea, de la cultura clasică greacă şi latină la ultimele cercetări europene, de care se folosea fertil, Odobescu ar fi pus folcloristicii noastre o temelie solidă, rămasă din păcate, incompletă.

Vom reveni imediat la studiul lui Odobescu. Dar cum în el e vorba de un cântec ce răsună la cules de vii, nu-i vom putea recepta şi gusta modulaţiile acestuia decât în atmosfera de podgorie şi cramă. Iată un cules de vii la cumpăna dintre secolele XIX şi XX:

„De la Radna înainte, spre apus, se’ntinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung şir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, până la Măderat, la poalele dealurilor, sat se’nşiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n’a’ncercat să le numere.

Ce-i aici la’nceputul culesului, pe la începutul lui octomvrie, aceasta nu poate s’o ştie decât cel ce-a văzut cu ochii lui…

Săptămâni de zile de-a rândul vin mereu şi de la deal, şi de pe şes, unii ca să lucreze, alţii ca să petreacă câteva zile bune, toţi veseli, gata de a se bucura de viaţă.

O dată numai pe an e culesul viilor, şi păcat ar fi să petreci şi astă singură dată dormind nopţile când ele sunt atât de liniştite şi de răcoroase, iar luna niciodată şi nicăieri nu-şi revarsă lumina aşa din plin ca acum şi aici, unde razele ei se resfrâng oarecum din coastele dealurilor spre şesul întins ca o mare.

Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică şi iar un taraf de lăutari, pretutindenea câte o descărcătură de puşcă, o rachetă ori cel puţin câte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, şi toţi stau la poveşti, cântă, joacă, petrec în zburdalnică’nvălmăşeală…”

Şi tot culesul de vii, într’o altă descriere:

…o mândreţe de vie’ncărcată de struguri,

Viţa, butucii-s de aur, ciorchinele toate sunt negre

Şi haraci de argint ce sprijină viţa prin vie.

…Numai una-i cărarea ce duce spre vie,

Drumul bătut la cules de toţi purtătorii de struguri,

Fetele-acolo, flăcăii fac haz şi tot zburdă şi cară

Poama măşcată şi dulce’n panere’mpletite.

Stă pe la mijlocul lor şi din sunătoare-alăută

Farmecă un băietan, cu viers mlădietic, subţire

Zice cântarea lui Linos. Şi ei îl ascultă’nsoţindu-l,

Chiuie, cântă şi ţopăie toţi şi frământă pământul…

Acelaşi tablou, ne vine a zice, numai că un autor îl înfăţişează în proză, iar celălalt în versuri. Dar cititorul a şi observat că în primul caz l-am citat pe Slavici, iar în al doilea pe Homer, între cei doi intercalându-se douăzeci şi şapte de secole, aproape 3.000 de ani!

Un sentiment stenic te cuprinde constatând că într’o lume atât de schimbătoare, iată, există nişte insule de statornicie, ca în Tinereţe fără bătrâneţe, unde vremea parcă nu ar vremui. Vom fi însă de-a dreptul uimiţi să aflăm, nu numai că în zilele noastre, pe valea Mureşului, culesul viilor este exact acelaşi ca în cea mai îndepărtată antichitate, ci că flăcăii din împrejurimile Radnei cântă acelaşi cântec pe care-l zicea băietanul cu viers mlădietic în timpurile homerice.

De unde ştim aceasta? E tocmai ceea ce demonstrează cu totul convingător, documentat, în studiul său Odobescu, „multînvăţatul, preumblat prin toate literaturile şi arheologia lumii”, cum îl caracterizează Tudor Vianu, care mai spune: „Cu excepţia lui Hasdeu, nimeni dintre contemporanii lui Odobescu nu arătase un orizont mai larg al culturii…”

Pornind să explice acel Linos, cântecul despre care vorbeşte Iliada, el aminteşte mai întâi obiceiul ţăranului român de a scuipa de trei ori în sân pentru a nu se deochea şi citează, în paralel, pe Teocrit la care un ciclop spune: „Atunci, ca să nu mă diochi, de trei ori mi-am scuipat în sân.”

Şi comentează: „Astfel, multe credinţe poporane se perpetuă pe nesimţite din secol în secol, din ţară în ţară; un fir misterios leagă unele naţiuni şi unele epoce între dânsele. Întradevăr, e greu lucru, e chiar peste putinţă, a urmări acel lanţ în toată întinderea sa, căci, pe unele locuri, vremile îl întunecă, urma-i se face nesimţită, dar apoi el apare adesea învederat mai departe şi astfel, în deosebite timpuri sub deosebite preschimbări, multe idei, multe credinţe, multe creaţiuni ale imaginaţiunii vechimii se regăsesc în sânul naţiunilor moderne, ca un depozit strămoşesc.”

„La eleni, spune el mai departe, Linos era cântecul poporan cel mai însemnat…” Şi, referindu-se chiar la pasajul din Iliada reprodus adineauri: „Omer ne arată cum, la culesul viilor, un tânăr băiat sta în mijlocul lucrătorilor şi, pe o liră melodioasă, cânta cu glas dulce un Linos frumos. Întradevăr, Linos a fost de la început un cântic al ţăranilor şi al lucrătorilor de pământ.”

Linos, personajul după care cântecul ce-l evoca şi-a luat numele, a fost, potrivit legendei, un „june păstor, cântăreţ vestit”, cum îl prezintă Vergiliu, dar care, tocmai pentru talentul său extraordinar, cade victimă invidiei lui Apolo, ajuns astfel, după Hesiod, să fie jelit de toţi cântăreţii. El „devine un semizeu sau un erou al ştiinţei, pe care elenii îl cinstesc printre vechii poeţi sau aezi legendari ai Traciei, ce au introdus cultul lui Apolo şi al muzelor pe poalele muntelui Olimp. Împreună cu Orfeu, cu Museu, cu Eumolp, Linos ajunge şi el a fi unul dintre acei creatori închipuiţi ai poeziei, cari pe tărâmul vechii Pierii tesalice, pe coasta septentrională a Olimpului, aşezară leagănul culturii greceşti. Într’acele părţi pune într’adevăr şi Esiod locul de naştere al muzelor.”

Dar nu numai vechii greci îl considerau pe Linos personaj real. Clement din Alexandria, scriitor creştin dar de o vastă cultură clasică, temeinicită în cea mai faimoasă bibliotecă a lumii, cea din marea metropolă a Egiptului elenistic, afirmă: „au rostit oracole în versuri Orfeu, Museu şi Lin, dascălul lui Heracle.” Tot el, în alt loc, îl enumeră printre autorii cu existenţă certă: “Dar şi poeţii […] au filosofat multe cu semnificaţii simbolice, de pildă: Orfeu, Lin, Museu, Homer, Hesiod şi alţi înţelepţi ca aceştia.”

Şi tot aşa cum la poalele Olimpului se arăta mormântul lui Orfeu, Pausanias indică locul unde fusese înmormântat Linos, legendă adusă, opinează Odobescu, de bună seamă de „coloniile tracice.”

„Mai vrednică încă de însemnat, spune Odobescu comentând un pasaj din Pausanias, este serbarea numită Arnis (a mieilor) ce se făcea în toate verile, în oraşul Argos, şi în care, prin văietări şi plânsuri, muierile şi fetele jeleau pe junele păstor Linos, fiul lui Apolon şi al nimfei Psamate, sfâşiat de câini.” Cântecul lui Linos era atât de înrădăcinat în tradiţia elenă încât numele lui însuşi devenise interjecţie, Linos, Etolinos fiind expresia celei mai sfâşietoare dureri. Corul din Agamemnon al lui Eschil se vaietă: „vai line! vai line!”, iar la Sofocle, mama lui Aiax „îl va jeli, strigând: vai line, vai line, şi izbindu-se tare cu mânele de piept, îşi va smulge pletele cele albe!”

Cântecul lui Linos, sub denumiri diferite după regiuni şi popoare, era răspândit pe o arie vastă. Pausanias, luându-se după o indicaţie din poeziile lui Sapho, identifica pe Linos cu Adonis, tot „un frumos şi tânăr păstor”, („mândru ciobănel”, s’ar transpune în registrul nostru liric), cu acelaşi nefericit destin. Mariandinii traci din Bitinia îl plângeau pe al lor Bormos cu atâta jale încât, în Perşii lui Eschil, Xerxes învins este întâmpinat astfel: „Cu glas cobitor, cu gemete duioase, cu plângerile lăcrimătoare ale cântecului de jale mariandin, voi serba a ta înturnare!”

Răspândirea aceasta l-a nedumerit şi pe Herodot, care, vorbind despre Egipt, se întreba: „Este (acolo) şi un cântec, un Linos, precum şi în Fenicia, în Cipru şi în alte locuri, însă de pe popoare are şi cântecul numirea sa, dar toţi se învoiesc a zice că este chiar jelirea pe care elenii o cântă sub numele de Linos. Iar printre multe lucruri de care mă minunez la egipteni este de unde au luat ei Linul, se vede însă că întotdeauna l-au cântat. Linul, pe limba egipteană, se numeşte Maneros. Egiptenii zic că el ar fi fost un copil singur-născut al celui dintâi rege al Egiptului, şi murind el fără vreme, l-ar fi sărbat egiptenii prin asemenea văietări, şi astfel această cântare ar fi fost cea dintâi şi singură a lor.”

Nouă plângerea morţii unui tânăr şi frumos păstor ne aminteşte însă de o trăsătură definitorie a chiar alcătuirii noastre, de o genă a fiinţei noastre lăuntrice. Este chiar ceea ce i-a atras atenţia lui Odobescu. Pentru că toată peregrinarea lui prin fascinantul univers al poeziei antice el o face pentru crearea cadrului adecvat în care să comenteze Mioriţa.

Este uriaşul merit al lui Alexandru Odobescu. Prin strălucita sa demonstraţie, mai întâi Mioriţa e aşezată exact acolo unde îi este locul, între creaţiile artistice esenţiale ale umanităţii. Apoi, stabilindu-i înrudirea cu străvechea poezie elenă, asiatică şi egipteană, implicit el dovedeşte vechimea incomensurabilă a sublimei poeme.

Continue reading „Miron SCOROBETE: Miorița citată de Homer? Miorița în Iliada?” →