După cum se știe, gluma, persiflarea, zeflemeaua, chiar și farsele erau la ordinea zilei la „Junimea”, mai ales atunci când directorul societății, Titu Maiorescu, prins cu alte treburi sau fiind plecat din Iași, lipsea de la ședințele acesteia. Întâlnirile se desfășurau după un program bine stabilit, dar după ce se susțineau prelegerile, se ascultau și se dezbăteau, adeseori destul de aprig, noile creații literare și se făceau propuneri pentru temele viitoare, „venea rândul anecdotelor și povestirilor vesele care erau în cea mai mare onoare. Când acestea se deosebeau numai prin felul lor hazliu, ne întreceam care de care în povestirea lor, dar când, pe lângă sare, mai cuprindeau și o doză bună de indecență, când adică erau corozive, după numele ce li se dase, atunci Ianov, Lambrior și mai ales Creangă, erau eroii serii” (I. Negruzzi).
Aproape niciunul dintre cei care frecventau ședințele „Junimei” nu a scăpat fără o poreclă, „ceea ce a contribuit la animarea și entuziasmul veselelor și spiritualelor ședințe și banchete aniversare ale „Junimii”, pe lângă zeflemelele, șarjele, poantele, snoavele și anecdotele care aveau prioritate față de discuțiunile cele mai serioase, au fost scoase și diferitele epitete și porecle cu care membrii, glumind între ei, pe socoteala lor, uneori fără cruțare și menajamente, se cinsteau… cu porecle în cea mai sinceră și prietenească bonhomie”. „De asemenea calificări n-au scăpat nici iluștrii corifei ai cenaclului, continuă C. Săteanu în amintirile sale, chiar dacă sentimentul de admirațiune a fost unanim – cazul specific pentru Alecsandri, Carp, Maiorescu, adorați și respectați, sau considerațiunea distinctă pentru adânca melancolie a lui Eminescu… Nici chiar dânșii n-au fost dispersați de asemenea onoruri!”.
Poreclele se atribuiau fie individual (Alecsandri – Rege al poesiei, Carp – Șef, Maiorescu – Centrala, Eminescu – Minunescu, Pogor – Biblioteca Contemporană, Creangă – Bărdăhănosul, I. Negruzzi – Carul cu minciunile, Burlă – Rață, Pompiliu – Keșkemet, Xenopol – Factotum ș.a.), fie colective (Cei trei români – Panu, Tasu și Lambrior, Caracuda – al cărei lider era bihoreanul Miron Pompiliu, Cei opt – Gane, Vârgolici, Naum etc., Clefăitorii ș.a.), iar „Hotel” era porecla ce desemna revista „Convorbiri Literare”.
Nelipsite erau și criticile, adeseori prelegerile fiind brusc întrerupte de cei din sală cu imperative de genul „faul”, „porco”, „anecdota primează” și altele.
„Cei mai sensibili la critică erau N. Gane și Eminescu. Cel dintâi zicea câteodată lui Pogor la vreo întrerupere, chiar vorbe tari și amenința că nu va mai ceti nimic în „Junimea”. Negeșit că supărarea îi trecea foarte repede și el revenea întotdeauna zâmbitor în societate și cu un nou manuscript în buzunar, iar Eminescu de mai multe ori s-a oprit în mijlocul lecturii și abia cu mari greutăți l-am putut îndupleca să urmeze” (I. Negruzzi).
„Eminescu a suportat, ca junimist, și vicisitudinile cercului, le-a primit cu mai multă sau cu mai puțină supărare, a încercat pe ici, pe colo, câte un proiect de răspuns, dar n-a ripostat niciodată, căpătând astfel reputația unei insensibilități la critică ce nu corespunde adevărului, decât dacă socotim tăcerea ca o dovadă de superioritate și convertirea injuriei în indignări abstracte, ca un fel de învingere de sine”, afirma și criticul literar George Călinescu.
Revenind la atmosfera care domnea la „Junimea”, subliniem că „junimiștii obișnuiau să-și scrie între ei scrisori în versuri la diferite împrejurări – așa cum a făcut Slavici către Gane, Pogor către Negruzzi, Ivanov către Alecsandri, Miron Pompiliu către Bodnărescu etc. –, Eminescu a utilizat și el acest gen, trimițând scrisori în versuri către prietenii săi buni”. În aceeași notă se înscriu telegramele rimate trimise între junimiști (Bodnărescu lui N. Gane, Ioan Ivanov lui Bodnărescu, Slavici lui N. Gane, I. Negruzzi lui Bodnărescu ș.a.) sau cele pregătite special pentru „faimoasele aniversări junimiste, la cererea stăruitoare și persistentă a lui Iacob Negruzi, care pretindea tuturor membrilor să scrie ceva pentru aceste mult așteptate aniversări”.
Mihai Eminescu, care „era și el în momentele lui bune vorbăreț și glumeț, deși întotdeauna cu o umbrelă de melancolie, însă nu admitea glumă asupra credințelor și convingerilor sale” (G. Panu), s-a conformat cerințelor „secretarului perpetuu”, improvizând rime ușoare, cu caracter glumeț.
În acest context se înscriu poezia dedicată celei de-a zecea aniversări a „Convorbirilor Literare”, dar, mai ales, cea intitulată „Cântec Caracudesc”, o glumă versificată în colaborare cu Miron Pompiliu, bunul său prieten bihorean. Conturată în ambianța cunoscută a „Junimii” și considerată ca fiind „singura creație scrisă în duet de Eminescu” (D. T. Dulciu), o redăm în continuare:
CÂNTEC CARACUDESC
I.
Era odat΄ – abia-i un an,
Când Tit era puternic,
Și Vau, Vau, Vau, cel șarlatan
Era smerit, cucernic.
Dar, ah! acum sărmanul Tit
La Văcărești el e menit,
O jerum, jerum, jerum,
O quae mutatio rerum!
II.
Și΄atunci când mare Tit era,
Slăvita caracudă
La Trei-Sfetite conăcea
Lipsită de-orice trudă.
Sărmana Caracud´acum
Cu traista calicește-n drum.
O! jerum, jerum, jerum,
O! quae mutatio rerum!
III.
Porunca de surghiun ș-aman
Samson nu vra s´asculte,
Dar iată vine Petrovan
Din Bolgard cu insulte
Și lui Samson i-a zis: sictir!
Căci eu am fost sub Tit martir
O, jerum, etc.
IV.
Iar Bodnarachi desperat
Luat-a traista-n spete
Și-n lumea larg´a alergat
Pân´a dat de Sirete.
Dar pentru el loc de popas
În lumea asta n-a remas.
O, jerum, etc.
V.
Ca jidovul rătăcitor
A dat de mii de chinuri
Și pe la Chiț alergător
Cu lirice suspinuri;
Dar vai de el cum au remas!
Vau, Vau, și Chiț și toți l-au ras.
O, jerum, etc.
VI.
Atunci Samson în jamantan
La Iași se-ntoarse iară,
Să-și facă traiul cel serman
Cu vai și cu ocară
Și iată, lucru neauzit,
El într-o zi ce ne-a grăit:
O, jerum, etc.
VII.
Cei de pe urmă pantaloni
I-am dusu-i la răcoare
Și-mi zise Ițic Solomon
Că-s rupți între picioare,
Dar eu i-am declarat formal
Că asta-i lucru natural.
O, jerum, etc.
Textul poeziei se regăsește în manuscrisele lui Mihai Eminescu aflate în păstrare la Academia Română, pe paginile purtând ștampila „Muzeul Literaturii Romîne”, sub care este menționată cifra 23. Poezia poate fi consultată și în manuscrisele facsimilate și tipărite în 38 de volume, sub conducerea academicianului Eugen Simion, directorul de atunci al Academiei.