Intru în anticamera doctorului Munteanu din Toronto; acolo aştepta un tânăr. Mă uit lung la el, arată ca orice tânăr de pe aici, să fie român sau să nu fie?

Dau totuşi bineţe:

– Bună seara!

Se uită lung la mine, înţeleg că nu e român. Totuşi, într-un târziu, răspunde:

– Bună seara! Aha, deci este.

Un tinerel lung şi slab, m-am gândit eu că trebuie să fie foarte tânăr. Zic:

– Eu sunt Milena. Tu cine eşti?

– Mihai.

Frumos. Trebuie să fie mai tânăr decât Alexandru meu, mi-am zis. Şi intrăm în vorbă:

– Ce faci?

– La dentist…

– Da, ştiu.

… şi până la urmă începe să-mi spună că tată-sau e un „engineer” şi mamă-sa lucrează la un „hospital”…. hmm, îmi zic: ori e născut aici, ori e venit de când e foarte mic… Aflu că e venit de când avea 2 ani şi jumătate, dar că părinţii îl ‘force’ să ‘practice’, adică îl obligă să exerseze româna. E, totuşi, fluent, ceea ce e o performanţă în sine. În plus, pare doritor să-şi vorbească limba maternă. Întreb:

– Dar de scris, scrii româneşte?

– Nu, nu scriu.

– Cum nu scrii? Cine ştie vorbi, ştie să şi scrie, i-am zis.

Mi-am adus aminte că deşi Alexandru meu nu a făcut o singură clasă de limba română, citeşte şi scrie bine. A trebuit însă să îl învăţ alfabetul. Îl întreb:

– Alfabetul românesc îl stii? Zice:

– Nu îl stiu, dar şi tata mi-a zis că se scrie exact cum se citeşte.

– Păi vezi?, zic, hai să te învăţ să scrii româneşte. Până aştepţi în anticamera dentistului, ai şi învăţat!…

Se uită la mine:

– ?!?

Totuşi, pare interesat, zâmbeşte, şi fără să-i cer, se mută pe un scaun lângă mine. Eu iau un creion şi o hârtie şi încep să scriu alfabetul:

– ‘a’, pe ăsta îl citeşti ca în ‘acasă’, nu îl citeşti ‘ei’, ne-am înţeles?

– Da.

– ‘b’. Pe ăsta îl citeşti ca în ‘barcă’, zic, spune-mi tu un cuvant cu ‘c’.

– ‘Casă’.

– Foarte bine, ai văzut? Acum cu ‘d’.

– ‘Dulap’.

– Splendid. Cu ‘e’.

– ‘Elephant’.

– Foarte bine, numai că dacă citim f îl şi scriem ‘f’, aşa că scriem elefant…

Ajungem apoi la grupurile: ce, ci, che, chi… câteva caractere speciale, româneşti: ă, î, â, ş, ţ, cam astea-s toate!

– Cum ţi se pare?

– Vreau să mai ‘practice’.

– Adică vrei să mai exersezi?

– Da.

– Ai vrea să îţi fac cadou o carte în română?

– Nu, că am.

– Bine.

– Dar câţi ani are băiatul tău?  mă întreabă el.

Aici am gândit că îi trebuie o altă lecţie de română, despre pronumele de politeţe, dar n-am spus nimic, nu cred că asta e o problemă. Răspund:

– 23.

– 23???

 În gândul meu: E mult, nu-i aşa? Asta mă dă de gol pe mine!

– E mult!

– Dar tu câţi ani ai? îl întreb, 16?

– 16???, mă întreabă înapoi….

Oare şi asta i se pare mult?

– Am 14, îmi spune.

Vai, ce tânăr, un copil! Un copil într-un corp de tânăr deşirat. Un copil curios, drăguţ, doritor să afle.

Îmi venea sa îi spun să scrie mesaje la prieteni pe Messenger, în română. Poate se învaţă unii pe altii, se corectează unii pe alţii, se iau unii după alţii, până devine ‘cool’.

Asta îmi aduce aminte că am văzut un reportaj despre delfinii care învăţau să vorbească de la oameni…. şi antrenorii ar fi vrut ca ei, delfinii, să ajungă să se înveţe unii pe alţii! Dacă ar fi aşa uşor, la ora asta oceanul ar fi plin de delfini vorbind englezeşte, dar cum nu e, mă gândesc că e totuşi nevoie de mai mult ‘practice’, de mai mult exerciţiu, adică, pentru a fi fluenţi în orice limbă.

Cam aşa şi aici…. Cred că Mihai avea dreptate, el avea nevoie să ‘practice’! Cum însă trăim într-o lume străină în care toţi suntem ocupaţi, ocaziile nu sunt multe. Totuşi, chiar şi în câte o oră ici şi colo, se poate pune câte o carte românească în braţele câte unui tânăr. La fel cum şi alţii au făcut-o pentru noi. La urma urmei, frumoasa limbă română ne-a fost încredinţată nouă, să o dăm mai departe!

Milena Munteanu

Viaţa este o călătorie fascinantă. Mai importantă decât staţia finală, este călătoria spre destinaţie care, dacă este trăită cu fervoare şi curiozitate, ajunge să fie captivantă prin ea însăşi. Am fost norocoasă să traversez viaţa cu ochii deschişi. Trăiesc cu bucurie şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bune şi rele, căci toate m-au învăţat câte ceva.

M-am simțit întotdeauna aproape de literatură. Primul mentor a fost tatăl meu, care deși avea o formație științifică era un cititor pasionat, împătimit chiar. Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă asupra lumii. A avut o carieră de succes, dar sufletul îi dădea ghes la preocupări umaniste, avea o disponibilitate filologică/filozofică așa cum rar am întâlnit, precum și un interes enciclopedic. Ne citea de la Chaucer la Shakespeare, de la Heisenberg la Feynman (ultimii fiind laureați Nobel în Fizică), de la idei contemporane la ce știu eu ce. Când îl vizita câte un prieten, îi punea în brațe ultima carte gustată. Avea o mare sensibilitate artistică și era dispus să-și împartă lumina minții şi a sufletului cu alții. Pe mine mă inspirau discuțiile noastre, fie că erau despre doctoratul lui, despre istoria artei, a literaturii, fie că îl auzeam fredonând/fluierând muzică clasică.

Având în vedere cât de bogată era biblioteca părinților săi din Săliștea Sibiului, cu volume rare ce se citeau cu sfințenie, nici nu mă surpinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea sa vie. În plus, el fusese inspirat de spiritualitatea săliștenească ce mustea de bogăție și frumusețe. Avea miez. În cartea intitulată „Departe de Țara cu Dor” vorbeam despre drumurile pe care eu le învățasem în munții Cibinului, dar și despre traseele culturale începute tot acolo, influențate chiar de atmosfera intelectuală a Mărginimii. Spuneam că în vacanțele petrecute acolo, mă comparam cu un fir de apă ce de-abia izvora dar care, deși nu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa sigur din ce munți izvorăște.

Amintesc toate acestea,  cu recunostință, pentru că ele au reprezentat punctul de pornire în drumul spre scris. Apoi, am avut norocul unor profesori excepţionali de română, franceză şi germană, care m-au inspirat şi mi-au stârnit curiozitatea. Îmi aduc aminte că îmi făceam timp să merg la serate literare, la lansări de carte, ţineam urechea ciulită pentru astfel de mici evenimente culturale. Aveam o mătuşă care era redactor la Editura Academiei şi, prin dânsa, auzeam despre ce se mai scrie, ce se mai citeşte, iar eu îmi aşteptam cuminte rândul la lectura ultimelor cărți apărute.

După emigrarea în lumea nouă, am fost încurajată de doi scriitori, a căror influență a contat foarte mult: un scriitor din țară și o scriitoare din Canada. Păstrez şi acum părerile şi imboldurile lor, decisive în drumul meu scriitoricesc. M-au încurajat să scot scrisul din sertar, să vadă lumina tiparului. Am fost răsfățată cu  recenzii calde şi bine articulate și mi-am însușit păreri avizate. Am știut însă să nu mă-ndepărtez prea tare de drumul meu, să îmi păstrez nota personală. Să fiu ceea ce sunt. În acest timp am câştigat câteva distincţii la diverse concursuri internaţionale, care mi-au dat aripi.

Scrisul meu, deși a început ca un hobby, devine tot mai serios, tot mai bine articulat atât în limba română cât şi în engleză. Pentru mine el are o legătură directă cu rostul meu în viaţă, cu urma pe care o las în trecerea prin lume. Dincolo de toate împrejurările care stau la baza devenirii ca scriitor, poate că scânteia, nepământeană, cea venită din altă lume, rămâne prima taină nedeslușită. Mulțumesc lui Dumnezeu, dar și oamenilor, mulți și feluriți, care toți și-au lăsat amprenta asupra mea. Realizez că am fost norocoasă și știu că nu e nici un merit în asta. Pe lângă lucrurile cu care ești dăruit, mai sunt însă și câteva ce îți stau în putere.

M-am întrebat de multe ori care să fie drumul spre lumina lăuntrică, aprinsă de alții? În primul rând, încerc să înțeleg. Să-mi explorez adâncurile. Apoi, încerc să-mi rafinez scrisul să devină clar, concis și expresiv, astfel ca experiența lecturii să nu fie doar benefică, ci și memorabilă, să emoționeze artistic. La mine scrisul e o continuă căutare, explorare și descoperire. Edison spunea că el nu avusese o mie de eșecuri în descoperirea electricității, descoperirea ei a necesitat o mie de pași. Eu cred că și în literatură se învață pas cu pas. Drumul spre inimile oamenilor nu e unul ce se găsește ușor. În plus, e important să savurezi, să te bucuri de  momentul creației, actul creator fiind adevărata recompensă. Prea-plinul sufletesc transpare în scris, el fiind perceput și de către cititor.

Mă uit la scris ca la o aventură de suflet. Când aduci ceva din tine, originalitatea izvorăște dintr-un loc de onestitate. Și sigur, scrisul evoluează, pentru că tu însuți devii.  Descoperi și te descoperi. Scrisul pare să fie o revelare a  adevărurilor tale.  O descoperire de sine. O descătușare. Taina se poate referi la resorturile care impun o astfel de eliberare. Să fie vorba despre magma  interioară care se cere mărturisită pe hârtie? Despre resorturile intime care de multe ori rămân necunoscute, dar care uneori i se relevă scriitorului, în timpul creației? Este, cred, și  o conștientizare a ceea ce merge, a ceea ce duce la o comunicare efectivă, plenară, între scriitor și cititor.  Acestea sunt, în cel mai bun caz, condiții necesare pentru reușită, dar  nu și suficiente…

Auzisem odată pe cineva recomandând unui scriitor începător să nu mai strice hârtia dacă nu-i iese un scris de calitate, la prima mână. Dar, mă întreb eu, asta nu descurajează scrisul? Nu riști să te dai prea repede bătut? Dacă ții mai mult la hârtie decât la ce scrie pe ea, cum ajungi să înveți? Nu cumva în acest fel îți ratezi chiar devenirea? Părerea mea e contrară.  Cred că trebuie să experimentezi, să te lași mânat de curiozitate, ce poate duce la creativitate, ce merge de la vocabular, structuri logice, figuri de stil, la perspective inovatoare și orice altceva. Poate găsești forme noi de comunicare cu cititorul, sau, în cazuri rarisime, ajungi să reformezi chiar limba în care scrii (așa cum a făcut Eminescu în limba română).

Continue reading „Milena MUNTEANU: Taina scrisului – Drumul spre lumină” →