La vremea respectivă nici măcar nu am ştiut că profesorul meu de engleză fusese deţinut politic, zvon care circulase  prin cercul profesorilor şi elevilor din clasa noastră, după cum am aflat-o mai târziu. Ne-am reîntâlnit după aproape patru decenii, în împrejurări ţinând de domeniul fantasticului. Nu dumnealui a venit la mine, aşa cum s-a întâmplat în primul an de liceu ci eu am hotărât să-l caut pe Internet, cu ajutorul  a tot şi a toate ştiutorului Google, în octombrie, anul trecut. Căutările mi-au reuşit de la prima încercare, căci se pare că Dumnezeu orânduieşte la timpul potrivit să te întâlneşti cu aceia cu care ai de desăvârşit o lucrare … Pagini de Wikipedia citite pe nerăsuflate şi cu uimire de nedescris, mi-au dezvăluit că fostul meu profesor de engleză  era defapt luptătorul anticomunist Mihai Rădulescu, scriitor de beletristică – prozator, poet şi dramaturg. Am descoperit nu numai un creator prolific, cu o arie de manifestare deosebit de largă ci şi un cercetător de antropologie stilistică şi al artelor plastice, un armenolog pasionat şi un editor de excepţie. Dar mai presus de toate acestea, Mihai Rădulescu a fost primul şi singurul scriitor ce a scris o “Istorie a Literaturii de Detenţie la Români”, cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura naţională dar şi în cea universală.Trei luni a durat această târzie şi tulburătoare reîntâlnire înlesnită de căile comunicaţiei moderne pe Internet, timp după care domnul profesor, bolnav şi suferind, a trecut în nefiinţă spre  viaţa de dincolo de moarte. În această perioadă, pe cât de scurtă pe atât de plină de  semnificaţii adânci pentru mărunta mea viaţă personală s-au petrecut lucruri la al căror sens încă mai cuget şi ale căror “roade” continui să le culeg. Sunt întâmplări care la  prima vedere  ne par simple şi lipsite de importanţă, dar cu trecerea timpului descoperim că puterea lor de a ne influenţa şi transforma viaţa depăşeşte orice închipuire. Ca şi cum o picătură de ploaie s-ar fi contopit cu apa liniştită a unui lac, pentru ca cercurile formate, tot mai largi şi mai largi, s-o pornească spre depărtări… aşa mi se înfăţişează reîntâlnirea mea, din anii maturităţii, cu fostul meu dascăl de engleză, domnul Rădulescu.Precum oamenii ce sar în ajutorul semenilor lor aflaţi la nevoie cu sfaturi şi tratamente pentru îmbunătăţirea sănătăţii fizice la rubrica “Cititorii întreabă, cititorii răspund”, tot aşa mă simt şi eu împinsă de o dorinţă arzătoare de a publica în paginile acestei distinse reviste un leac pentru regenerarea noastră spirituală, a tuturora. Dar nu numai intenţia de a face cunoscute personalitatea copleşitoare şi remarcabila creaţie a dascălului meu, marginalizate cu incredibilă nepăsare de către contemporaneitate, m-a determinat să mă adresez cititorilor “Formulei As”. În vremurile de răstrişte cu care ne confruntăm, în care materialismul a tot cuprinzător pune la grea încercare dreptul nostru la spiritualitate, convingerea mea este că putem crea un punct de sprijin prin construirea unei punţi între trecut şi prezent. În felul acesta, cuvântul marilor duhovnici ai neamului, al oamenilor de spirit şi cultură din trecutul mai mult sau mai puţin depărtat,  va putea ajunge la noi, întărindu-ne  inimile şi cugetul, arătându-ne Calea.

Aşa s-a nascut ideea de a-l “aborda” pe dascălul meu, de a-l invita la un schimb de idei, prin crearea celui mai îndrăzneţ, entuziast şi neconvenţional interviu realizat vreodată. Sigur că aş fi preferat ca aceaste convorbiri să se fi petrecut în realitate, după legile fireşti ale întrebărilor urmate de răspunsuri directe şi imediate. Dar n-a fost să fie aşa ci… altfel. Faptul că interlocutorul meu se află dincolo de fizic nu m-a descumpănit şi am purces la un dialog în care eleva de odinioară întreabă, iar scriitorul şi omul de spirit răspunde prin intermediul creaţiei sale, pe calea cuvântului scris. Aşadar întrebările ce vor apărea în continuare îmi aparţin, iar răspunsurile… răspunsurile le-am găsit în corespondenţa pe care am purtat-o cu domnul profesor în cele 3 luni de excepţie amintite mai sus, dar mai ales mi s-au dezvăluit din lectura creaţiei dumnealui, parcurgând în lung şi în lat impresionantul  site www.literaturasidetentie.ro.

Cu emoţie prezint cititorilor Formulei As atât de realele convorbiri imaginare purtate cu dascălul meu, scriitorul Mihai Rădulescu, în  memoria şi întru cinstirea sa:

– Deşi urmăm să vorbim despre activitatea dumneavoastră literară şi nu despre cea didactică, daţi-mi voie să mă adresez cu acel “domnule profesor” pe care l-am ataşat numelui dumneavoastră încă din adolescenţa îndepărtată. Aşadar, domnule profesor, citindu-vă scrierile literare şi în special literatura de detenţie, am descoperit un scriitor cu o biografie impresionantă, tumultoasă. Aţi fost hărăzit unui destin ciudat, numărând atât suişuri cât mai ales coborâşuri, deseori ameţitoare…

– În primul rând îţi mulţumesc pentru interesul manifestat faţă de scrierile mele. Aprecierea dumitale constituie una dintre rarele oglindiri ale muncii mele, efectuată cam… în gol. E soarta noastră, poate a tuturora, de a nu cunoaşte rodul activităţii noastre în sufletele celorlaţi. Revenind la afirmaţiile legate de tumultoasa mea biografie, aceasta este o caracteristică a multor copii şi tineri care au crescut sub comunism în România. Acest destin ciudat a format din mine un luptător. Chiar şi acum, hăituit de boală, nu deznădăjduiesc, ci cred că Dumnezeu mă socoteşte încă printre ostaşii săi utili. Şi pentru că ai amintit urcuşurile şi coborâşurile vieţii, trebuie să ştii că ţi-am fost profesor ca pedeapsă. M-au mutat de la liceul Tudor Vladimirescu deoarece am refuzat să devin agent împotriva elevilor mei şi să îi torn! Această pedeapsă m-a determinat să-mi caut alt rost, iar Dumnezeu m-a chemat la Institutul Teologic!

– Suntem în prag de decembrie 2009. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la Revoluţia anti-comunistă, pentru unii prilej de evocare şi de bilanţ, pentru alţii, prilej de dare de socoteală. Imediat după revoluţie aţi scris şi publicat Literatura de Detenţie precum şi vasta lucrare “Istoria literaturii de detenţie la români”. Prin aceste două întreprinderi de mare amploare aţi făcut un prim pas prompt, spre un mult aşteptat proces de trezire naţională, dezvăluind adevărul, conferind “marilor suferitori ai închisorilor comuniste” nemurirea. Dintr-un scriitor a cărui operă reflectă propriile trăiri personale aţi evoluat într-un slujitor al memorialisticii de detenţie.

– Numai Dumnezeu conferă nemurirea; iar insul creator, fie că-i literat, pictor, sculptor, dansator sau compozitor, poate prelungi cel mult amintirea, ceea ce constituie o amăgire de prelungire a existenţei, o amăgire nu mai puţin de râvnit. De când am luat condeiul în mână am devenit conştient de acest dar. Ca poet, mi-am dat seama că puteam salva pentru posteritate unele dintre trăirile mele personale. Ajuns în puşcarie, a învins în mine convingerea că soarta semenilor este mult mai însemnată decât sensibilitatea mea şi că merită cu prisosinţă să-i fie perpetuat ecoul, ca lecţie sau mângâiere pentru generaţiile ce va să vină. De atunci m-am înjugat să trag la carul memoriei generale.

– V-aţi angajat, cu pasiune şi devotament la recuperarea literaturii naţionale de detenţie. Conştient de pericolul că această memorialistică riscă să se piardă “în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii” aţi demonstrat “că adevărul nu s-a pierdut, ucis în camerele de anchetă sau istovit prin gherle”. Pe site-ul personal aţi deschis capitolul “Cartea prietenului meu”, iniţiativă generoasă ce vine în sprijinul publicării de materiale de detenţie de către cei interesaţi dar lipsiţi de mijloacele materiale necesare. În spatele acestor întreprinderi de mare amploare respiră un crez,  se face simţită o chemare spre slujirea semenilor.

– Numele oamenilor ce au suferit pentru cauza religiei, a ştiinţei şi a adevărului, sunt acelea pentru care omenirea are cea mai mare stimă şi pentru care are cel mai mare respect. Au pierit, dar gândul lor le-a supravieţuit. Par a fi eşuat şi totuşi au reuşit. Dorinţa mea este ca aceşti mari suferitori – memorialiştii de detenţie, poeţii temniţei şi ceilalţi, să fie consideraţi scriitori români, vrednici de istoria literară a poporului nostru. Orice om de seamă am întâlnit şi nu mi-am făcut datoria de a-i păstra memoria în scris sau măcar în a-l fi dat ca exemplu, oral, în faţa studenţilor, rămâne de veghe în conştiinţa mea, să mă mustre pentru a-l fi trecut cu vederea. Este ca şi când m-ar fi ales morţii să le ţin lumânarea aprinsă cât voi trăi.

– În acelaşi timp privirile vă sunt îndreptate şi spre viitor, spre tineret, spre generaţiile “ce va să vină”. După revoluţia din decembrie putem vorbi, citându-l pe marele duhovnic al neamului, părintele Daniil Tudor, despre “o foame ciudată ce s-a întins asupra acestui pământ. Nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci de auzirea cuvântului statornic, cuvântului liber, cuvântului hrănitor.” Imediat după prăbuşirea regimului comunist  aţi creat o literatură care aduce un răspuns clar şi tulburător acestei necesităţi acute de a cunoaşte Adevărul. Cum a primit tineretul mesajul literaturii de detenţie?

– Mesajul meu era aşteptat, era necesar. Tineretul se confrunta, după Revoluţia sa anticomunistă, cu o secătuire a tuturor vechilor valori şi tradiţii. Aştepta cu o sete răvăşitoare să i se deschidă stăvilarul ce împiedica lumina să mai ajungă la el. Apariţia volumului meu  “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi în temnitele comuniste” (Bucureşti,  Editura Ramida, 1993), primul dintr-o serie de 5 scrieri, a constituit o primă încercare de a aduce mărturii despre detenţia preoţilor ortodocşi din România şi în special despre acei titani ai spiritualităţii româneşti care au făcut parte din Societatea creştin-culturală ‘Rugul Aprins’. Aceasta scriere a furnizat o cunoaştere cutremurătoare şi, în acelaşi timp, întăritoare pentru cititori, cunoaşterea unui martiraj extrem de numeros, de dureros, de înălţător, suferit de părinţii noştri duhovniceşti şi, uneori, de laici în numele credinţei.

– Trebuie să mărturisesc că înainte de a vă citi scrierile literaturii de detenţie, “Rugul Aprins” era pentru mine doar un nume cu sonoritate mistică, despre care nu ştiam prea multe. Prin lectura tulburătorului dumneavoastră volum “Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim la Aiud”, am descoperit alături de documente, mărturii şi amintiri personale presărate cu consideraţii psihologice, morale şi spiritual-religioase, o istorie ce nu numai informează ci, tocmai pentru că i-aţi fost martor, îşi îmbogăţeşte cititorul cu înţelegeri adânci şi surprinzătoare. Cred că nu greşesc văzând în motivul Rugului Aprins un adevărat fir conducător al vieţii şi creaţiei personale.

– Am fost preocupat de la vârsta de şaisprezece ani de ideea Rugului Aprins. Aceasta s-a petrecut datorită unei timpurii întâlniri cu Părintele Daniil, o mare personalitate a Ortodoxiei române şi a unei fără precedent influenţe a sale asupra crudului adolescent ce eram. Mai mult, în cursul detenţiei, am avut norocul de a întâlni şi a împărţi viaţa de lagăr cu o sumă dintre membrii lotului Alexandru Teodorescu (alias Părintele Daniel, alias Sandu Tudor). După eliberare i-am cunoscut pe alţii dintre apropiaţii săi. Acest vechi interes m-a determinat ca, după Revoluţia din 1989, să fac toate eforturile pentru a redeştepta în conştiinţa contemporanilor amintirea acelui ieroschimonah induhovnicit şi scriitor ales. Cu atare scop am publicat cinci cărţi şi o serie de articole reunite sub titlul  “Floarea de foc” (aparute in cotidianul Alternativa).

– Aparţineţi generaţiei ţinută prin excelenţă în frâu de comunism, cu ajutorul fricii şi falsificării adevărului. În şcoală, credinţa creştinească strămoşească era un subiect interzis,  de neabordat. Şi cu toate acestea tinereţea v-a fost marcată şi de elanuri mistice, legate de mişcarea duhovnicească  “Rugul Aprins”. Cum şi în ce împrejurări s-a produs apropierea dumneavoastră de credinţă?

– Am devenit credincios tocmai ca reacţie la ateismul profesat în şcoală începându-se cu anul reformei învăţământului (1948), când împlinisem 12 ani. Constatând şubrezenia argumentelor aduse de profesorii mei (majoritatea, de fapt, credincioşi, însă supunându-se poruncilor ce primeau, de spaimă că-şi pierdeau pâinea), -fiindcă mă născusem cu un psihic sănătos, probabil – m-am orientat către polul opus învăţăturii sale îndobitocitoare .

– Să înţeleg că aţi devenit credincios pe cale raţională?

– Lucrurile nu stau întocmai cum le-am descris. Dumnezeu a pătruns în sufletul meu ca într-o cameră cu care era obişnuit, a cărei atmosferă şi configuraţie îi erau bine cunoscute. Nu ţin minte să-mi fi provocat nici o surpriză acele vizite de început ale Sale. Sigur, ele răspundeau cu curtoazie unei frecventări din partea mea a Bisericii, ce a avut loc de când mă ştiu, într-un ritm de care nu pot da socoteală. Mă văd, condus de mama sau vreo altă rudă, la sărbători, între credincioşii maturi. La Înviere exultam când poporul era chemat să ia lumină; apropiindu-mă de oarecine pentru aceasta, mă uluia bunăvoinţa necunoscuţilor de a-şi coborî lumânarea până la statul nasului meu, să am şi eu parte de simbolica împărtăşire a razei de sus.

– Cine v-a susţinut şi v-a îndrumat pe calea liber aleasă a credinţei în Dumnezeu, familia, prietenii?

– Subiecte ca religia nu atacam în dialogurile cu părinţii – prea apăsaţi de grija zilei de mâine şi de răspunderea pentru viitorul meu. Ele rămâneau privilegiul şi desfătarea amiciţiilor, atât de frământate în anii de început ai tinereţii şi atât de doritoare să rezolve definitiv enigmele existenţei. Ceva mai evoluat decât vârsta mea, prieteniile mi le căutam cu osebire în rândurile adulţilor. Iar unul dintre aceştia, asistând la forările ce efectuam în necunoscut, mă întrebă într-o bună zi dacă citisem BIBLIA.

– Ce i-a destăinuit Biblia adolescentului de 16 ani?

– Biblia nu mi s-a destăinuit  după cum mă aşteptasem, de la prima lectură, nici la a doua, nici la următoarele. De la început am fost izbit de simplitatea stilului, de înţelepciunea ce respira din fiece pagină a cărţii sfinte. Unele pasaje mă emoţionau, altele îmi stârneau admiraţia literară. Totuşi, o priveam ca pe o lectură obişnuită; deşi îmi dădeam seama că se cuvenea s-o iau altfel; dar nu ştiam cum.

– Cartea sfântă v-a purtat încă de la începuturile cunoştinţei cu ea spre înţelegeri legate de cunoaşterea de sine. Vă rog să ne povestiţi despre acea primă “lecţie” cu care orice bun creştin ar trebui să-şi înceapă învăţătura.

– Eram dezamăgit de mine însumi, de incapacitatea mea de a şti să citesc într-un chip nemaiîncercat până atunci. Mă îndârjeam tot mai tare şi cu cât mă încontram mai mult, cu atât mai puţin mă săltam. Până când, într-o noapte, am abdicat. Mi-am recunoscut că mai mult nu puteam. Fu prima lecţie de smerire.

– Şi care a fost următorul pas al smeritului adolescent dornic să descifreze tainele scrierilor sfinte?

– Am purces să cer ajutorul altcuiva. Astfel, m-am trezit într-o duminică dimineaţa pândind uşa bisericii din incinta Mănăstirii Antim, cu gândul să opresc întâiul călugăr ce urma să iasă de la Liturghie şi să-l întreb: “Care-s înţelesurile de taină ale Bibliei, părinte?”.

– Aveaţi 16 ani şi ardeaţi de “ tăişul dorinţei  de a comunica de-a dreptul cu Absolutul”. Cum se spune, “bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da, caută şi vei afla”. Care a fost Răspunsul primit?

– Din penumbra pronaosului am văzut făcându-şi loc spre ieşire, printre trupurile înghesuite ale credincioşilor, o siluetă înaltă ce plutea între faldurile semeţe ale rasei negre M-a impresionat aerul stăpânitor cu care despica, din trecere, ciorchinele uman, siguranţa de sine respirată de fiece modulare a trupului, precum şi respectul cu care i se făcea loc, ca unui bine cunoscut frecventator al acelei biserici. Deîndată ce ieşi, m-am adresat lui: “Nu vă supăraţi, părinte, aş vrea să-mi explicaţi ce se ascunde-n BIBLIE, dincolo de textul pe care-l citim”. Sau cam aşa ceva. În orice caz, ceva confuz şi strigător la cer de îndrăzneţ. Probabil şi ceva neobişnuit din partea unui mucos necunoscut şi insolent, înalt cât un măgar şi cu pantaloni scurţi, cafenii, croiţi din pielea dracului, căci astfel m-am purtat vreo două veri şi ierni la rând, pe atunci.

– Şi astfel părintele Daniil Tudor, stareţul Mănăstirii de la Rarău, căci despre Sfinţia Sa este vorba, vă v-a deveni călăuză pe căile credinţei. Ce vă amintiţi despre întâlnirile ce au urmat? Ce fel de duhovnic era părintele Daniil?

– Ceea ce-mi pot aminti este cum vorbele părintelui Daniil mă cercetau cu multă delicateţe şi cu perspicacitate. Nu era un monah blând. Dădea dovadă, poate, de durităţi. Dar erau cele de care tocmai aveam nevoie. Era tonul aspru şi drept al…, iată că nu găsesc termenul potrivit comparaţiei; ba da; e tonul duhovnicului. Mai presus de orice, distingeam în felul cum purta convorbirile, cum punea întrebările, cum răspundea la ale mele, o capacitate perfectă de a înţelege din frânturi de propoziţii sau de cuvinte meandrele sufleteşti în întreaga lor complexitate, labirintele căutărilor sau experimentărilor. Risipea negura inconştienţei caracterizându-mi vârsta, descifra temeri pe care nu le ştiam arăta cu degetul, dar care nu mă oprimau mai puţin, se pricepea să strecoare la locul potrivit exclamaţia de îmbărbătare şi să-şi puncteze fraza cu râsul îngăduitor.

– Citind un interviú cu Părintele Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă din Neamţ, am înţeles că cei ce caută alinarea sau desăvârşirea în rugăciune, adesea se grăbesc. Toţi ar vrea să înceapă cu “Rugăciunea inimii”. Dar până la rugăciunea inimii, pe care doar foarte puţini aleşi o pot aborda cu succes din început, sunt multe trepte. În cazul dumneavoastră lucrurile au decurs într-o ordine diferită, într-un ritm ameţitor.

– Pe părintele Daniil îl  caracteriza temeritatea şi, cu curajul specific oamenilor de spirit, m-a şi iniţiat în Rugăciunea lui Iisus. Părintele mă îndrăgise şi mi-a dăruit ceea ce alesese mai bun din întreaga-i experienţă duhovnicească. Ţin minte că vorbindu-mi despre Sfântul Duh mi-a explicat: ” Închipuieşte-ţi că te afli pe vârful unui munte şi că la picioarele tale se desfăşoară marea. Pentru a te lăsa cuprins în braţele Sfântului Duh îţi trebuie acelaşi curaj ca şi atunci când te-ai lăsa să cazi de acolo, din vârf, în valuri”.

– Aţi continuat să-l vizitaţi cu regularitate pe părintele Daniil la Mănăstirea Antim. Sub aleasa sa îndrumare multe întrebări şi-au aflat răspunsul, înţelegeri adânci şi revelaţii surprinzătoare v-au iluminat spiritul însetat de înălţimi. Acele întâlniri speciale, adăpostite de izolarea unei chilii modeste, au rodit o impresionantă idee, pe care v-aş ruga să ne-o împărtăşiţi.

– “Să cobori în inimă, eliminând orice gând“, aşa mi-a recomandat părintele Daniil. Atunci, în mintea mea, îndrumată de cuvântul său, s-a rostuit, încă nelămurit, dar pulsând a zori de viaţă, ideea că în izolarea chiliei puteam găsi cheia oricărei întrebări din domeniul duhovnicesc. În izolarea chiliei. Nu în paraclis, ci în chilia sa mi-a lămurit ce este isihasmul. Adică tehnica Rugăciunii lui Iisus. Îl revăd acolo, înveşmântat în negru, aşezat pe un scaun, cu o mână moale-n poală, cu palma întoarsă către tavan, relaxat. Arătătorul şi degetul mijlociu ale dreptei punctau pieptul undeva deasupra inimii. Bărbia şi-o îndrepta către cuibul acesteia. Cu pleoaple aproape complet coborâte, murmura: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnzu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”

– Deşi “Rugul Aprins” a fost definit ca o mişcare cultural-spirituală, cred că este mult mai potrivit să vedem acele memorabile întruniri ca ruguri duhovniceşti, al căror principal scop era să sporească focul credinţei în inimile credincioşilor, într-o perioadă de prigonire atee. Practicând o rugăciune pătrunsă de har, ce apropie omul de dragoste şi credinţă, participanţii “Rugului Aprins”, cu adânca lor filozofie teologică a “Rugăciunii Inimii”, au atins înălţimi spirituale de netăgăduit.

– “Rugul Aprins” a adus participanţilor ceva în plus, ceva greu de definit, dar imposibil de trecut cu vederea.  Am fost uluit, pentru că după eliberare, am avut prilejul să-l întâlnesc pe cel mai mare încălzitor de suflete, Părintele Arsenie Papacioc, ca şi pe Părintele Felix Dubneac, al cărui profesor de limba engleză am devenit. Pe Părintele Daniil (Sandu Tudor) îl cunoscusem pe la 16 ani. Pe Părintele Sofian tot atunci. La fel pe Părintele Benedict Ghiuş, ca şi pe Părintele Dumitru Stăniloae. Fiecare dintre dumnealor avea ceva în plus, ceva pe care bănuiesc că-l dăruie Rugăciunea Inimii, sau a Minţii, sau a lui Iisus. Probabil. Nu ştiu nimic. Şi aici mă opresc.

– Simbolul “Rugului Aprins”, acel rug care arde dar nu se mistuie niciodată, văzut de proorocul Moise pe muntele Sinai, a fost ales drept patron sfânt al întâlnirilor de la Mănăstirea Antim, iniţiate de părintele Daniil în scopul aprofundării şi explicitării Rugăciunii Inimii. Dar înafară de valoarea simbolică a acestui motiv putem vorbi de o definiţie a “Rugului Aprins”, în interpretarea aceluiaşi Daniil Tudor care v-a fost mentor şi duhovnic, ca şi de un rost  clar formulat al Rugăciunii Inimii.

– Într-adevăr, în memorabilul “Prolog pentru ceasul acesta” publicat în primul număr al revistei “Floarea de foc”, în 1932, Sandu Tudor (părintele Daniil de mai târziu)  ne dă o definiţie a “Rugului Aprins”, o definiţie ce ne apropie sufletele nespus de înţelegerea fenomenului spiritual care a cucerit elita cărturărească şi duhovnicească din anii premergători comunismului. “Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunericul.” Această frază conţine materialul  necesar unei meditaţii dintre cele mai rodnice asupra rostului Rugăciunii Inimii. Întâlnirea cu Viaţa, ca izvor al luminării haosului imbeznat, înseamnă întâlnirea cu însuşi Dumnezeu. Ne întâlnim cu Adevărul, cu Creatorul nostru, îl înţelegem, îl desvăluim. Această întâlnire ne îndreptăţeşte să afirmăm că am pornit pe drumul cunoaşterii de sine. Iar această întâlnire nu are loc pe un teren neutru ci în “foc”.

– Revenind la tulburătoarea şi marcanta întâlnire cu părintele Daniil, ce s-a întâmplat după  iniţierea în tainele Rugaciunii Inimii?

– Atunci am voit să-l urmez pe părintele Daniil la schitul Rarău, însa firea mea pătimaşă m-a împins să mă sustrag influenţei benefice a mentorului meu şi a celorlalţi mari duhovnici, ca şi a cărturarilor mireni adunaţi de prestigiul Mănăstirii Antim, întinzându-mi o mână înşelătoare, numită: “cunoaşterea vieţii”…

– De la mănăstirea Antim şi înălţimile spirituale atinse în adolescenţă, cărările neînchipuite ale vieţii aveau să vă poarte, nu peste mult timp, spre adâncimi şi întuneric. De la “Rugul Aprins” la închisorile comuniste …

– N-am bănuit că-i voi întâlni pe unii dintre acei ucenici ai Rugaciunii Inimii în focul de gheenă al puşcăriilor. Însă, după cum este limpede, dacă n-am urcat după ei până la adăpostul lor ascuns dincolo de creste, dat ne-a fost să vieţuim împreună; şi au coborât ei în vizuinile unde m-a tras pe mine firea mea nestăpânită şi bolnavă nu din lipsa sloboziei celei cereşti, din păcate, ci dintr-a libertăţii lumeşti de a cuvânta după conştiinţă şi de a vieţui după canoanele civilizaţiei în care credeam.

– Aşadar, atras de “cunoaşterea vieţii” aţi renunţat la calea monahala si ati îmbrăţişat  viaţa laică, dând ascultare chemării de a fi scriitor. Vedeţi prin această alegere o depărtare  de la calea slujirii lui Dumnezeu?

– Nu am uitat nici o clipă că omul trăieşte nu numai cu pâine, ci şi – mai ales – din Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu, trecut prin sufletul omului, e regăsit în toată opera de artă, în deosebi în aceea literară. Căci creatorii pun răul la stâlpul infamiei şi se lasă îmbătaţi de Lumină, de Adevăr, de Iubire. Le propovăduiesc până la suflarea de pe urmă.

– În vremuri de aşa zisă libertate, descoperim că temniţele sufletului sunt cu mult mai cumplite decât au fost în secolul trecut, cele ale trupului. Suferim din cauza neînpăacării cu noi înşine şi ne îndepărtăm tot mai mult de acea stare  de plinătate şi de comuniune armonioasă cu realitatea divină, cu realitatea veşnică. Soluţia crizei spirituale cu care ne confruntăm constă în regăsirea de noi înşine. Cine ne poate îndruma sau sprijini pe această cale?

– Drumul către Dumnezeu trece prin inima omului. Trebuie să scuturăm amnezia din inimile noastre. Trebuie să ne reamintim de Cultura Română, de tradiţiile Ei antebelice, de Visul unei Ţări ce să strălucească în Europa prin cărturarii ei de ieri, de astăzi, de mâine. Singurul mijloc de a însămânţa acest dor, această năzuinţă de foc, este să ne contopim  cu scriitorii noştri, cu oamenii de spirit si cultură, prin cunoaşterea lor. Numai ei ne pot îndruma spre regăsirea de noi înşine. Să-i redăm o şansă tineretului.

– Să înţelegem că trecutul, prin cuvântul marilor duhovnici şi oameni de cultură ai neamului nostru, ne poate furniza soluţii la problemele actuale?

– Se cade să îi dau cuvântul tot părintelui Daniil, a cărui amintire o evoc cu evlavie de câte ori am ocazia. In vremuri când era ziarist si semna cu pseudonimul Sandu Tudor, iată ce ne îndeamna: “Vâlvătaia spiritului, patima Duhului din nou înviată în noi norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. / Cine se va împotrivi talazului sufletesc al unui întreg tineret? Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.”

– Nu numai la nivel individual, dar şi ca  naţiune, calea cunoaşterii de sine şi a bizuirii pe propriile forţe ne poate aduce salvarea. Adevărul se află îngropat în adâncurile sufletului fiecăruia dintre noi şi acolo se cade să începem să lucrăm. Ceea ce a ignorat “trecutul” poate îndrepta “prezentul”?

– Românul are nevoie de şcoala lui Sandu Tudor. A greşit că nu a cunoscut-o ieri, când spera la ajutorul străin pentru mântuirea neamului, pentru slobozire. La ajutor străin aspiră şi astăzi. Pe biet românul, aflat mereu sub cizma vecinilor, nimeni nu l-a învăţat să se bizuie mai înainte de orice pe sine însuşi.”Nu de aiurea ne va veni mântuirea, ci din ceea ce ni s-a dat să avem sub tălpi, să păstrăm în inimi, să purtăm deasupra creştetului, din aceasta vom putea scoate îndreptarul de viata”, ne învăţa duhovnicul neamului.

– Domnule profesor, vă mulţumesc pentru colaborare, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui interviu. Cum ar scrie la Pateric, “pentru moment s-a pus început bun”. Aş fi fericită să putem continua aceste convorbiri şi pe alte teme, oferite din abundenţă de opera dumneavoastră, de Viaţa însăşi.
Aici se încheie interviul acordat de un ales  dascăl  şi scriitor  fostei sale eleve. Sunt  fericită că am transpus în realitate acestă idee. Un act, o acţiune, un pas… valorează infinit mai mult decât un gând nematerializat. La întrebarea dacă rândurile mele vor ajunge la cititorii Formulei As, aşa cum visez, îmi răspund cu o pildă citită tot în paginile acestei reviste: “Ţăranul, când pune sămânţa în pământ, nu-şi dă voie să se gândească că poate va veni seceta sau inundaţiile şi sămânţa nu va rodi. El nu se uită deloc în trecut sau într-un viitor ipotetic. Înainte de a arunca seminţele, îşi face o cruce mare şi spune:  “Doamne ajută!”… Şi seminţele  acelea vor rodi”.

Doamne ajută!

–––––––––––

Monica Levinge