TRĂINDUL MEU TRĂINDUL ȚI-L TRĂIEȘTE

 

… era atâta somn răstignit în pleoapă,
deși noaptea coborâse de pe soclu-i,
demult-demult …
cocoșii trâmbițaseră înscăunarea dimineții,
de câteva ceasuri bune …
norii, he-heee, paji bosumflați,
încă mai vărsau în pocalele cerului cenușă
și Dimineața-și avea obrajii pământii,
Soarele nici nu-și arătase pletele de aur,
și nici nu venise să salute,
cum se cuvine …
dar erau de-ale lor !
pe noi zorii ne-au găsit îmbrățișați
și-nfășurați în giulgi de somn,
nici că ne păsa de supărările lor !
ochii ni se deschiseseră-n oglinzi privirii celuilalt
și pentru noi, nicicând mai luminoasă dimineața,
nicicând !
un gând, turbat, e-adevărat, mă incita unui iubit
cât un foc de paie,
dar ești nebun !… alt gând, purtând secantă-n
doru-mi de tu,
te stai, te stai … venea o șoaptă, din adânc de eu,
doar un acin în insomnii !
și-atât de răgușit dusese-n el ronțăitul roților de tren,
și-acum ai fi zis că-și duce duhul …
inima ridica din umeri, atât cât umerii mei s-o simtă,
din cervical alt gând se scobora,
cu pluta, pe carotidă …
fugiți dureri !… strigă și Mărul lui Adam,
de nu chiar eu am să blestem pornirea voastră,
vrem pacea fie între ei !
vrem trupuri lepădate de-orice chin
și chinul ardă-n focurile iubirii !
lăsați-vă-n furcile caudine !
sângele lor a dat peste răscol …
eh, câtă poveste, Mărțișor !
și câtă poveste, da,
cuprinsă până-n subatomii sângelui,
și cât șeherezăduit am mai avea de-aici,
de pe craterul știutului, de-acum, Sărut !!
buzele au dat în fiert demult
și-atâta dor am adunat în con de Atrium,
că ne eram vulcani !
dar ceva strein mușcă din mine,
durerea mă conturbă, gândul mi se-ntulbur,
dar e atâta dor …
și-mi ești aci !
trăindul meu trăindul ți-l trăiește !…
din buză parcă-mi iese șoapta,
și-n șoaptă eu atâta mă cobor …
cobori în jos …!
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Răspântii (poeme)” →

AZI E-N CELEBRARE DORUL

                                                 (Ciclul: Răspântii)

… trupurile sunt aici, în căutarea gurii de aer,
din care să-și tragă ostoiul, așternuturile
doar că nu plâng, spectacolul nu cere aplauze
și lor li se pare nedrept
că nu sunt luate de drept ca parte,
năduful și-a deschis compendiul și-și cere loc
în locul meu !
acolo unde mi s-ar trebui să fiu …
unii spun că mânăriile sunt tot farmecul
teatrului de păpuși, dar eu mă încăpățânez,
asta nu știe năduful !
și mi-l aud cum se trece-n SUPLICIU,
mă rog, acum știe orice mișc, m-am descătușat,
iar viitura trage totul după ea, nu sunt opreliști,
simt cum izbește-n dinlăuntru
și parcă o teamă mi-a atins aripa zborului …
dar zborul sunt eu !!
de ce atâta teamă, când îngerul răspântiilor,
însuși el !
i-a dat polei aripei, și uite câte clipe în uimit
își cern nisipurile peste noi !
de unde teama asta ?
până și Dimineața s-a lăsat în mohorât la auzindu-te,
unele stele căzute nouă-n pervaz din poala nopții,
deși temeau stinsu-n lumină,
ni s-au rămas de martor deapănului nopții
în UNUL-ne !
câteodată mă întreb cum de Mărțișor …
dar simt că perpetuumul acestei întrebări
mă va întrece în vârstă și este incredibil cum puterea
mă intră și-mi duce izvorul afară, din curat …
apa mea poate atinge orice în dauna răului,
iar rugăciunea mea are focul de curăție,
noaptea aceasta s-a venit simandicoasă
și s-a plecat în pericolul de a-și fi uitat țoalele aci,
unde toată lumea caută pace …
stai, sărutul are nevoie de resuscitare !
doar un cuvânt și buzele s-au năpustit întru nedezlipit,
ceva din pletele nopții se-nșuvița în umbre
din colțurile încăperii, dar un adii de raze îi dădu vânt,
să se ducă …
ce să fi fost !?
simții un of de gelozie din suflul ei,
nu și-ar fi vrut plece …
hei !… nu te supăra, te-am mai primi și mâine,
din căzut de înserat și până-n zori …
de pe noptieră, tic-tac-ul orologiului deja îi surâdea …
dar Mărțișor !
azi e-n celebrare dorul,
și doru-mi de tu mi-a cerut promenadă prin sufletul tău,
să-ți știe răspântii,
să-ți știe prăvăl,
prin care sângele-ți varsă ecou de suspin printre ceruri
și nu sunt mai puțin de 99 !
acolo am ascuns cele cinci veșnicii,
acolo ne-așteaptă-n răspântia lui anul-lumină …
dar Mărțișor … Mărțișor !
mi te strigă IUBIREA-IUBIRE,
tainele ei nu-și mai au nimic în ascuns,
Mărțișor, Lumina ne-a plinit !
noi dăinui-vom sărut …

… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?

——————————————–

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ
Dumbrava Roșie

13 mai, 2018

 

ÎNGERUL ÎN GLASUL TĂU

                         (Ciclul: Răspântii)

 

… Dimineața se-mbătase cu soare,
cupele cerului fuseseră pline, iar ea,
ea sorbise tot-tot,
până la ultima picătură …
i se sădiseră bujori de raze-n obraji,
o vedeam clătinându-se-n răspântii,
dăduse ceva polei și aripilor unui înger
ce adormise acolo, în noapte …
și ce voci aducea îngerul din dormind,
și peste toate,
tu:
-mă mai iubești ?
cum mă-ntrebasei zile-n șir, la telefon …
parcă văd îndepărtările cum se chircesc acum sub pală de poleit
ca și cum le-ar fi părut rău cât ne-au năpăstuit, ca și cum …
fierbul din mine se întețea !
încercam un forțaj de memorie …
chiar unele amintiri mă implorau să mi le păstrez …
-mă mai iubești ?… îngerul, în glasul tău,
-enorm !… eu, de undeva, în susur de ecou,
și-n amfora minții reînfloreau amintirile,
vedeam, boboc după boboc, desfăcându-mi-se-n
fereastra sufletului,
și mă pomeneam zumzăind,
după polen …
dar ce mi-ar fi trebuind ?
întind brațul și și mi te-nlănțui în cuprind,
nectarul buzelor tale mi-e doar la un fâlfâi de geană,
și noi ?
plângeau petalele amintirilor, cui ne lași ?
enorm !!… îngerul din nou,
ba chiar m-nlănțuia primenindu-mi chipul,
simțeam aura cum se elonga atât cât să cuprindă
arealul pe care se pusese cu genunchii, cerul …
ce murmur murmurul buzelor și moiul lor stârnește
toate poftele, toate –toate …
inimile lăsau impresia că sunt în așteptare,
aș !
puseu după puseu loveau în sternuri
că în îmberbecuirea lor,
sânii striveau încercările perilor de a se îmbățoșa,
trupurile-și întețeau tropăitul pe coșurile de piept
și parcă-parcă dulcele …
dar, de gustibus, non !
și când te gândești de câte ori ne trăisem memorialul durerii,
martor stă SUPLICIU !
sigur că l-am împărțit în doi,
atâta sânge de lacrimă lăsase dâre pe pereții sufletului,
dar,
acum sufletul cânta Oda bucuriei,
UNUL-ne nu ni se mai voia în ascuns,
iar lacrima nu mai dădea tonul la plâns !
da, durerea ceea își are memorialul ei !
pe care noi ni l-am legat de destinul biblic al iubirii,
numai că, din trăit, am scoborât IUBIREA – IUBIRE,
adusă dinspre DUMNEZEU !
și DUMNEZEU s-a bucurat …
altfel cum, acum, dimpreună efectiv ?
Dimineața însă nu punea întrebări,
ne scălda în lumina-i fiecare por
și porii ni se-ndeveniseră, fiecare în parte !
un mic pocal …
Dimineața ne îndemna să ne sorbim, por cu por,
la final !
și ce bucurie !… lasă Oda,
freamătul din noi îmbăta orice formulă de mișcare,
imboldul ce ni-l purtam, stârnea poftele oricui, necum,
un vânt se acordă-n bonton !
și ce divă boarea !
muzeul de aur prinsese de bal,
coborî și pendulul,
se vroia de țimbal !

… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?

————————————–

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ
Dumbrava Roșie

12 mai, 2018

 

ȘI-N MAREA DE SĂRUT

                                             (Ciclul: Răspântii)

 

… zorii izbiseră cu pumnii în porțile cerului,
dar niciun ecou de ploaie încă nu îndrăznise răspunde,
darămite cerul !?
sătul deja de plumb …
se descătușase o tentă de gri ce nu-și mai vroia ridica vălurile
de peste dimineață, însă și așa … dimineața-și ridicase glasul
să-și ceară dreptul de a conturba undele viselor
ce încă mai leneveau în gene …
și cât tulbur în astă lenevire, cât tulbur !
ochiul mi se desfășura fascicol cu fascicol,
aducând rememorări …
mă încercau opreliști fără de cusur,
la naiba !
reușeam să dau cu cotul vorbei,
și-n colț de gură zâmbetul veni-n lăfăi !
mi te-am iubesc, bâlbâiul nu se dezminți,
simțeam cum sângele dădea năvală-n petecul de obraz
nedezlipit de chipul tău încă din cântatul de cocoși …
și nici măcar un respir nu îndrăzneam mai adânc,
din teama să nu tulbur …
dar clipa, clipa se intrase-n fibrilație !
și-așa un dor de tu mă cuprinse, că timpului i se făcuse rușine, timpului !
timpul, eh …
de câte ori el …
stăteam cu coatele pe dureri și gândeam
cum să mă descotorosesc de depărtări – cu fiecare boare de aștept,
vedeam cu ochii mei orizonturi cum își ridicau poalele-n brâu, ei și ?
nimic nu mă ademenea !
însăvârșisem minciuna,
iar acum căutam să mă deschid în fiecare reavăn de vers …
și cât fertil se deschidea,
până când coborâsem în gara murdară de pustiu …
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Și-n marea de sărut” →

MĂRUL ÎNCĂ NU AVEA FRUCT

           (Ciclul: Răspântii)

 

… uite câtă dimineață a tăbărât peste noi !
nici nu știu în care colț de univers
și-a refugiat noaptea naufragii
zorii au atacat negurile cu săgeți de lumină,
licărul stelelor, ucis, s-a dizolvat în imensul de alb,
Luna s-a acuns după orizont,
Iise mai zăresc urmele voalurilor frănjurite în vânt,
stau în mine, privesc în mine,
nu-mi voi să-mi și ies din mine …
brațele dinlăuntrului mi te țin în caldul acela,
de neexplicat, încât inima pare elucubrată
sub emoția cascadelor de hematii,
din roș, cearceaful pare uimit că și sângele meu
e la fel de roș cum al lui …
ce crezi, să-l fi decolorat degringolada fotonilor
din invazia lor nebună până la a se
fi doar cât un cearceaf ?
uite !
uite cât revărs de lumină !
până și brațele tale și-au căpătat polei din aura ei
și zâmbetul tău e tot scăldat în lumină !
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Mărul încă nu avea fruct (17)” →

Cinstite care ne citești,
GARĂ PENTRU DOI este o punte de poem pe care noi o încercăm din dorința năbădăioasă de a arăta, nu metabolismul fiziologic în creația de poezie, cât splendoarea minunăției harului de a trece un real în spiritual, pornind de la relația cea mai simplă de comunicare dintre doi oameni,
IUBIREA !
… te uită acum, Cinstite,
ce simplu ne porneam o zi de firesc în construcția poetică:

– … așa, întru neuitare !
poate deschizi, am obosit așteptând …
– heiii, dar sunt !
– și nu spui doi vorbiri ?!
poți și să mă suni, aștept, tot aștept …
și ziceai că ești pe-aci !
puteam să și mor, vorba celeia, uite ce rămânea …
– sun acum
– de ce nu-mi vorbești ?
bine …
– urechea mea încă ți-aude glasul,
s-a rămas vrăjită-n telefon …
eu încă te ascult … cu fiecare celulă, cu fiecare por …
– și-acolo sunt NUMAI eu
– de-ai ști cum departele de tu doare …
mă doare dorul ce l-am zămislit
din focul acelor nopţi de visare
în care pulberi de stele ne încununau jarul dintre suflete,
luna ne tăcea taina, strecurându-se pe sub uşa gîndului,
să ne fie rotund de lumină în păcura nopţii …
mă doare cercul de braţe ce încă nu s-a închis !
decât în geometria viselor,
mă dor pătratele colţuroase ale acelor minţi
care împiedică sfera perfectă să se devină 3D …
mă dor depărtările liniare cu paralele infinite,
intersecţiile străzilor cioplite-n eter …
mă dor, și mă dor, și mă dor …
mă dor desenele chipului tău atât de drag,
fluctuând pe retină şi capătul curcubeului
spânzurat în orizonturile mele ca o promisiune
încă nesecătuită …
mă dor fluviile tale de cuvânt !
din care-mi sorb propria sete de tu …
îţi vorbeam de hăul din mine,
care-ar fi vrut să mă-nghită …
l-ai umplut cu preaplinul revărsării tale
care acum doare din dor de a-mi fi …
te-ai aşezat în crucea inimii,
dor răstignit dorului meu …
şi lacrima … ah, lacrima …
cum arde, cum arde, cum arde … ahh !
sare pe rana care nu se va închide niciodată
oricâte comprese şi-ar pune timpul peste ea …
– superb, dă cu el
– sunt deja pe pagină la mine, sub lacăt, editez,
îmi încolțise azinoapte, după ce ai plecat de aici …
acum mi te-ai venit și s-a curs …
aş fi înlocuit visare cu reverie, ce spui ?
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Gară pentru doi (45)” →

ȘI CE MARGINE DE LUME DIMINEAȚA !

                                                   ( Din ciclul Răspântii)

 

… dimineața se-nfățișase pleoapei în rochie cernită,
văluri de plumb tiveau poalele cerului,
cu toate astea zorii erau doar un zâmbet
și zâmbetul lor îmi îmbia trezirea,
pașii privirilor mă călcau pe iriși, în tandem cu resturi
de vise, iar sub cortina retinei, se auzeau promiscuitățile
din pineal, vădit interesat de ce-am să scriu azi …
dar azi te scriu doar pe tine !
noaptea-și fugărea umbrele prin Dumbravă,
țipetele lor se spulberau în cenușa lăptoasă ce amenința orizontul,
zările le estompau sub aripi încărcate de ploi,
nu era undă de vânt să le scuture penele …
și totuși,
azi am să te scriu doar pe tine, de mâine !?
ei bine, de mâine-am să te scriu numai pe tine !!
zările și zorii vin și vin, în perechi de câte doi,
să mă-ncurce !
dar eu nu, nu-mi pasă de ei …
și-așa mai am de trăit doar o mie de ani
și-n fiecare am să-ți sec o fântână,
apoi va să-mi mai rămâie doar una și asta e o problemă,
dac-ar vrea careva soarbă ?
nu știu de ce temi seceta,
sunt izvoare în mine ce ți-ar adăpa și o mie de guri,
de câte o mie de ori !
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Și ce margine de lume dimineața !” →

DOAR ȘIPOTUL TIMPULUI SE AUZEA ÎN SURDINĂ

… felinarele viselor încă mai luminau din spuza nopții,
jarul stelelor, ici-colo, aprindeau dorințe
peste plămada somnului,
din spuma dintre real și ireal,
brațele tale-mi cuprindeau în mângâi osteneala trupului
din trecerea zilei care se pierise,
simțeam cum dinlăuntrul tău mă simte, simțeam cum
dinlăuntrul tău are nevoie să-și stea de vorbă cu mine,
nodu-mi din înghit stăvilea orice pornire de cuvânt !
ne-nvăluise tăcerea, doar șipotul timpului
se auzea în surdină,
aerul era înțesat de clipe ce se mureau
pe margini de sărut,
îți simțeam inima cum se înfruptă cu bătăile inimii mele !
și beată de inima ta, inima mea mă-mpungea în coaste
atât cât să-i înțeleg îndemnul …
focul iubirii ardea nebun !
aproape că i se zăreau vâlvătăile întinse
pe liniștea pereților … și ei ne gustau caldul iubirii !
simțeam buzele cum își deschid guri nebănuite
și flăcările poftei-mi de tu îmi pârjoleau privirile,
Luna se furișase în colț de geam, chipul ei
ascuns în pătrar se-mbujorase la văzându-ne ardul …
și ce șușoteli între stele !
dar ochii mei nu erau stinși, dimpotrivă,
mi te trăgeau printre privirile-mpârjolite
și mi te aduceau în dănțuind sub voalul irișilor,
desculțul tău mă apăsa până-n fund de ochi și acolo,
parcă-parcă veneau șoaptele cărnii tale:
te vreau !
mmm !… și ce dospind de fiori
sub alcovul scânteind al nopții – vedeam luceferii
cum își tremurau licărul prin perdea,
în lumea lor e-atâta rece !
veneau să-și fure stropi de foc din noi,
poleiul să și-l învăpaie din focul ce ne mistuia pe noi …
și ce mistui, și ce mistui !
efluviile bolții încurcau aranjamentele unduirilor
de licăriri și cerul părea el însuși un alcov,
mă simțeam târât în acest tablou, parcă ispre cerul
vroindu-mă să-mi știe tainele tremurului,
ehh, cerul … cred și el puțin gelos,
își deschisese cufărul dimineții,
să ne poată privi-n trandafir de lumină …
și ce petale zorii !
și ce polen de fotoni !
că sângele meu își îngenunchea hematiile,
obligându-le să învețe rugăciunea inimi …
venea dimineața călări pe bidivii albi,
balaurul nopții, de acum ucis, i se-ntindea la picioare,
soarele-i mângâia obrajii și din razele lui
i te simțeam de mângâi !
ne lăsam degetele-și alerge-n delirul fiorilor,
poezia pielii aduna simfonia icnetelor și peste tot
se lăsa o cortină de dorințe, că auzeam
tropotitul Colonadelor de strigoi aduse-n Dumbravă
de cerul furios nevoie-mare, că el abia acum a înțeles
concertul NETRUP …
și pe cer încă mai zăbovea Luna, se furișase-n neglige’
să fure sărut Soarelui,
aprinseserăm poftele aștrilor
ce nu se voiau topiți în dimineață …
cu noi, toată suflarea din cer parcă prinsese viață !
voaluri de zâne lâncezeau peste drum de 188,
în tufărișul care ascunde plânset de rouă
și înțelegeau cât destin adusesem în poveste …
și povestea se ridica pe picioare
cu picioarele zdrobind obeliscul – nu se vroia sfinx !
se vroia vie, se vroia să ne fie alături – pe căpătâi,
în perdea, și chiar în plinul de roș cearceaf …
o rază-și încercă sărutul mie pe gleznă !
fugi de-aici !… mi-aud un colț de respir
venit să se adune ție în buza de sus – nespus
doru-mi de tu, alungă și el raza streină
și totul se rezumă la fierbul din palmă,
ia, poezia trupurilor ne cheamă !
răspântiile se scăldau în lumină …

———————-

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ

23 aprilie, 2018