Marin BEȘCUCĂ: Metafizica visului (poeme)

MĂ UIT CUM ÎNFLOREȘTE CUVÂNTUL

 

… mă uit cum înflorește Cuvântul,
petale, sepale, vocale, corola
mă umple de senin,
visele irump roua timpului meu
și văd cum albinele criticii
mă sorb de nectar,
sleit de puteri, apuc să adorm,
pleoapele transcend în petale de plumb,
călifarii evului întunecat
descalecă printre pretenții,
îi aud cum se ceartă
vroindu-și fiecare partea,
Cezarul așteaptă, frecându-și
barba încoronată demiurg,
fug albinele !
viespi năvălesc spațiul gol,
vai mie !… aud,
ce dulce se va fi alba hârtie,
vai mie !…
săriți !… mă mâzgâlesc invective,
voi, critici, mai bine,
voi, critici …
aurora se adoarme pe mine,
Cuvântul își lasă floarea dedicației ție,
mai e și polen – safire
bobii de rouă ai timpului meu,
Cuvântul se înflorește,
poate și eu …

 

O BOALĂ IMORALĂ

… o boală imorală
m-a purtat printr-o intruziune
în trupul lumânării,
carnea cerii îmi făcea loc,
fâstâcită,
printre fibrele mușchilor
topiți de privirile mele,
pețiolul din bumbac se reîncarna
odată cu floarea pâlpâind
vieți desenate asteroidal,
temperatura morții era prezentă
exact acolo unde fiorii se oțeleau
în buricele degetelor,
strângerea pumnului era o arie muzeală,
coloana figurilor de ceară
își vedea sorocul depășit,
focul însă părea să se teamă de pompieri,
nimic rece sub soare, totuși,
chiar dacă pleistocenul ghețarilor
tremura sub furia timpului
și dacă soarele se lăsa ăn apus,
ce m-ar împiedica să vă aduc ăn timpane
legenda unui Făt-Frumos încremenit
Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Metafizica visului (poeme)”

Marin BEȘCUCĂ: Până și mormântul m-ar vrea poezie

PÂNĂ ȘI MORMÂNTUL M-AR VREA POEZIE

                                     (se dedică Profesorului care va să mă știe !)

 

… i-atâta rouă lângă pleoapă,
e iarba încă verde,
printre frunze ruginite şi ciorchini,
se vede cerul – are trup de femeie !
cu toate astea,
i-atâta frig în noapte,
şi suspini:
cândva era atâta soare …
apoi,
dai fuga la poartă …
poştaşul !… râzând, îţi întinde
o carte poştală,
fără timbru !
vrea să-nşele statul, andrisantul,
dar poştaşul nu te lasă:
natură suntem toţi !… dă tu
şi timbru şi bacşiş !
şi dai,
natură suntem toţi,-hoţi !…
câini decupaţi din hârtie,
latră !
la soare, până ce odiseea
prinde conturul luminii …
vine furtuna – îţi zici,
şi chiar vine !
trăznete se înfigeau în statui,
cruci în dreapta, cruci în stânga
pieptului ce te strânge în chingi,
diagonala veşniciei e despuiată !
încerci sub un surâs de oţel …
câteodată îmi închipui că sunt mort,
te auzi – şi te codeşti să te recunoşti,
apoi am învăţat să cerem mereu,
pare să te îngâne ruginitele frunze,
şi le priveşti cu ochi lascivi
şi osteniţi prematur …
chiar se aude din nu ştiu unde un ecou,
e zgomotul pleoapelor,
e glasul unui ochi !
şi deodată m-aşez lângă clipă,
apoi totul capătă aspect cavernos,
asculţi oarece smintit şi mai ai
puterea să vezi cum ruinele
se înalţă ca un moft care zice:
obrazul orizontului îmi pare sfâşiat !
să-ţi pară !… ce, nu vezi,
candele aprinse în văzul lumii,
ce mai vrei ?!
nimic !…
mă scoboram visării prin fereastră …
dar şi tu te scobori,
prin cuiburi părăsite de rândunici,
prin negură ştiu să merg !… zici,
şi de-ai s-auzi cum liniştea se frânge,
ai să observi – de imediat 60 ! – ani îmbibaţi cu acid,
apoi îţi aminteşti că ai putea să te priveşti în calendar …
ce faci ?… te-ntrebi,
tai spaţiul în infinitezimal !… îţi răspunzi,
convins că apoi va fi ceva cu trestia gânditoare,
prea miroase a cenuşă în pancreas !
de-aia şi vezi stele cu colţurile-nfipte
în tăcere,
şi te simţi purtat cu gândul la o unică moarte …
veniţi-veniţi … veniţi efemeridelor,
nu mai contează durerea …!
un vânt – cam băgăcios ! – şi-ar vrea
mă contrazică,
aş !… i-aş zice,
dar ştiu că nu eu sunt tânărul acela,
(dar dac-am fost !?)
iar într-o lume amorfă şi imbecilă
n-ai avea practic voie să nu observi
cum lumina orbecăie printre fotoni,
n-ai avea voie …
şi dacă veni vorba,
totul e chemare,
dar lacrima mi-e moartă ! deşi,
ochiul se plânge: atâtea umbre
mi se scoboară de descântec …!
tu taci,
la gândul că dinspre un prieten
este prea multă tăcere …
o muscă se izbeşte cu putere în geam,
ba nu, e un bondar … deodată,
tot universul s-a devenit abstract,
şi tac o tăcere de moarte,
şi inima e toată e ta !
şi eu scânteie doar să fiu,
şi numai azi !…
de după lobul urechii drepte
umbre faraonice împart ghirlande,
de te şi miri: pentru cine ?!
pentru un amărât colţ de libertate !
tot tu îţi răspunzi, fanfaronadă !
și numai după aceea sfiala se picura
din streşini, murmurând:
e semn că Dumnezeu ne dă lumină !
ori eu, cum să v-o spun,
trecutul din piatră m-ar plânge,
şi s-ar aşterne o maree de timp
şi uitare … ei şi ?!
da-da !… să ştie cerul stelelor
să dea porunca, na !… ori,
de-ai uitat deja,
până şi mormântul m-ar vrea poezie,
şi încă din răsărit până-n amurg !
poate timpul să-şi trimită între noi fiorii,
un Valjean al timpurilor mele
îmi aduce scris şi că amărăciunea
nu-i o stea, dar şi că lângă senin
e o umbră … scris, ai auzit, scris !
bine-bine, admit,
legenda noastră e în groapă,
şi e firesc !
din moment ce străzile put de atâtea autorităţi …
autorităţi !
acest fapt existenţial, atât de banal …
te înfoi în pene,
dar nu erai tu, era o oglindă !
pe ea,
urme din sângele poetului …!

––––––––––

Marin BEȘCUCĂ
Dumbrava Roșie

18 mai 2018

 

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Azi e-n celebrare dorul

AZI E-N CELEBRARE DORUL

                                                 (Ciclul: Răspântii)

… trupurile sunt aici, în căutarea gurii de aer,
din care să-și tragă ostoiul, așternuturile
doar că nu plâng, spectacolul nu cere aplauze
și lor li se pare nedrept
că nu sunt luate de drept ca parte,
năduful și-a deschis compendiul și-și cere loc
în locul meu !
acolo unde mi s-ar trebui să fiu …
unii spun că mânăriile sunt tot farmecul
teatrului de păpuși, dar eu mă încăpățânez,
asta nu știe năduful !
și mi-l aud cum se trece-n SUPLICIU,
mă rog, acum știe orice mișc, m-am descătușat,
iar viitura trage totul după ea, nu sunt opreliști,
simt cum izbește-n dinlăuntru
și parcă o teamă mi-a atins aripa zborului …
dar zborul sunt eu !!
de ce atâta teamă, când îngerul răspântiilor,
însuși el !
i-a dat polei aripei, și uite câte clipe în uimit
își cern nisipurile peste noi !
de unde teama asta ?
până și Dimineața s-a lăsat în mohorât la auzindu-te,
unele stele căzute nouă-n pervaz din poala nopții,
deși temeau stinsu-n lumină,
ni s-au rămas de martor deapănului nopții
în UNUL-ne !
câteodată mă întreb cum de Mărțișor …
dar simt că perpetuumul acestei întrebări
mă va întrece în vârstă și este incredibil cum puterea
mă intră și-mi duce izvorul afară, din curat …
apa mea poate atinge orice în dauna răului,
iar rugăciunea mea are focul de curăție,
noaptea aceasta s-a venit simandicoasă
și s-a plecat în pericolul de a-și fi uitat țoalele aci,
unde toată lumea caută pace …
stai, sărutul are nevoie de resuscitare !
doar un cuvânt și buzele s-au năpustit întru nedezlipit,
ceva din pletele nopții se-nșuvița în umbre
din colțurile încăperii, dar un adii de raze îi dădu vânt,
să se ducă …
ce să fi fost !?
simții un of de gelozie din suflul ei,
nu și-ar fi vrut plece …
hei !… nu te supăra, te-am mai primi și mâine,
din căzut de înserat și până-n zori …
de pe noptieră, tic-tac-ul orologiului deja îi surâdea …
dar Mărțișor !
azi e-n celebrare dorul,
și doru-mi de tu mi-a cerut promenadă prin sufletul tău,
să-ți știe răspântii,
să-ți știe prăvăl,
prin care sângele-ți varsă ecou de suspin printre ceruri
și nu sunt mai puțin de 99 !
acolo am ascuns cele cinci veșnicii,
acolo ne-așteaptă-n răspântia lui anul-lumină …
dar Mărțișor … Mărțișor !
mi te strigă IUBIREA-IUBIRE,
tainele ei nu-și mai au nimic în ascuns,
Mărțișor, Lumina ne-a plinit !
noi dăinui-vom sărut …

… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?

——————————————–

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ
Dumbrava Roșie

13 mai, 2018

 

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Îngerul în glasul tău

ÎNGERUL ÎN GLASUL TĂU

                         (Ciclul: Răspântii)

 

… Dimineața se-mbătase cu soare,
cupele cerului fuseseră pline, iar ea,
ea sorbise tot-tot,
până la ultima picătură …
i se sădiseră bujori de raze-n obraji,
o vedeam clătinându-se-n răspântii,
dăduse ceva polei și aripilor unui înger
ce adormise acolo, în noapte …
și ce voci aducea îngerul din dormind,
și peste toate,
tu:
-mă mai iubești ?
cum mă-ntrebasei zile-n șir, la telefon …
parcă văd îndepărtările cum se chircesc acum sub pală de poleit
ca și cum le-ar fi părut rău cât ne-au năpăstuit, ca și cum …
fierbul din mine se întețea !
încercam un forțaj de memorie …
chiar unele amintiri mă implorau să mi le păstrez …
-mă mai iubești ?… îngerul, în glasul tău,
-enorm !… eu, de undeva, în susur de ecou,
și-n amfora minții reînfloreau amintirile,
vedeam, boboc după boboc, desfăcându-mi-se-n
fereastra sufletului,
și mă pomeneam zumzăind,
după polen …
dar ce mi-ar fi trebuind ?
întind brațul și și mi te-nlănțui în cuprind,
nectarul buzelor tale mi-e doar la un fâlfâi de geană,
și noi ?
plângeau petalele amintirilor, cui ne lași ?
enorm !!… îngerul din nou,
ba chiar m-nlănțuia primenindu-mi chipul,
simțeam aura cum se elonga atât cât să cuprindă
arealul pe care se pusese cu genunchii, cerul …
ce murmur murmurul buzelor și moiul lor stârnește
toate poftele, toate –toate …
inimile lăsau impresia că sunt în așteptare,
aș !
puseu după puseu loveau în sternuri
că în îmberbecuirea lor,
sânii striveau încercările perilor de a se îmbățoșa,
trupurile-și întețeau tropăitul pe coșurile de piept
și parcă-parcă dulcele …
dar, de gustibus, non !
și când te gândești de câte ori ne trăisem memorialul durerii,
martor stă SUPLICIU !
sigur că l-am împărțit în doi,
atâta sânge de lacrimă lăsase dâre pe pereții sufletului,
dar,
acum sufletul cânta Oda bucuriei,
UNUL-ne nu ni se mai voia în ascuns,
iar lacrima nu mai dădea tonul la plâns !
da, durerea ceea își are memorialul ei !
pe care noi ni l-am legat de destinul biblic al iubirii,
numai că, din trăit, am scoborât IUBIREA – IUBIRE,
adusă dinspre DUMNEZEU !
și DUMNEZEU s-a bucurat …
altfel cum, acum, dimpreună efectiv ?
Dimineața însă nu punea întrebări,
ne scălda în lumina-i fiecare por
și porii ni se-ndeveniseră, fiecare în parte !
un mic pocal …
Dimineața ne îndemna să ne sorbim, por cu por,
la final !
și ce bucurie !… lasă Oda,
freamătul din noi îmbăta orice formulă de mișcare,
imboldul ce ni-l purtam, stârnea poftele oricui, necum,
un vânt se acordă-n bonton !
și ce divă boarea !
muzeul de aur prinsese de bal,
coborî și pendulul,
se vroia de țimbal !

… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?

————————————–

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ
Dumbrava Roșie

12 mai, 2018

 

Marin BEȘCUCĂ: Cum să fiu sătul de țara mea?

Cum să fiu sătul de țara mea?

 

… chiar așa, cum te-ai fi gândind, eu,
asemeni infamie ?
cum să-mi fiu sătul de țara mea, eu ?
eu nu mă mai satur !
am trecut de 100 de ani și iată-mă-s,
Aci !
din josul țțării, -n ssusul țării,
din Tisă, tot mai spre Nistru,
Prutul m-a aflat deja,
i-am și scris !
atât cât să nu-i învolbur apele …
crsul lui mi-e cât o lacrimă când se zmulge din mine
și-mi duce fierbul sării în colț de buză,
trist mai mereu zâmbetul,
dar acolo, să-m,i știe temperatura de topire,
iar eu mă topesc în iubirea de Mărțișor
grijulindu-mă și pentru iubirea de țară …
să spui că-l iubești pe DUMNEZEU e altceva,
nici nu te – mplăsmui și-L iubești …
DUMNEZEU este IUBIRE !
cum să-i dai tu – tu sorbi, după puteri,
sorbi după dat …
IUBIREA este o lecție care ți se predăfără profesori
și totul se prinde din ceea ce ești,
apoi te ești din ceea ce te-ai îndevenit …
NIHIL SINE DEO !
dar să nu îndrăzniți să-i atribuiți relele,
relele suntem noi și ceea ce nu știm să ne aducem
aproape de pe lângă noi …
SODOMA și GOMORA sunt doar niște punți,
desfrâu e peste tot !
desfrâu e și când înghesui IUBIREA cu forța
și când te gândești că e de ajuns să înveți să privești,
de-a jurul sunt toate !
ce rău poate face țarina, râul, ramul,
ce rău poate face o stea de pe cer, un luceafăr,
ce rău cântatul dinspre ziuă ?
… într-un cândva m-a primit Seniorul !
cum să fiu sătul de țara mea ?
citeam asta în ochii lui, mai adânci decât cerul,
îi sorbeam setea de-a vorbi prin mine cu țara …
am spus-o mereu
și mereu am s-o spun …
era supărat pe timp
și nu era supărat pe oameni, iertase tot !
nu ura pe nimeni …
când era timp îndeestul juca șah cu O. Gherman,
cine-ar fi crezut ?
dumneata ești de-al nostru, o spune tot ce ești !
dar eu, ulterior, am tăcut, cui s-o spun ?
fuseseră acolo martori, care imediat După el,
m-au hulit și m-au izgonit,
tot ce-am făcut au aruncat de lest din nacelă,
dar nacela lor s-a pierit în mulțimea vidă !
când mi-a strâns mâna, la plecare:
-vă mulțumesc pentru că ați venit la mine !
pe pereți erau urmele devastărilor minerești,
nu mi-a spus-o direc, dar știa că sunt Orizonturi roșii …
plecase –n tăcut mai apoi
și imediat de apoi s-a așternut tăcerea …
am mai încercat, dar niște nume s-au opus vehement,
începând cu Sorin Dumitrescu, Ionuț, Alex …
dar eu nu sunt pictor !
DUMNEZEU nu mi-a lăsat culoarea,
m-a –ndreptat cu răbdare spre Cuvânt,
pe care mi l-am pierit în înghit de 11 ori,
dar, de fiecare dată, tot EL !
DUMNEZEU …
cum să-mi fiu sătul de țara mea ?
tocmai eu !
un poet din Grădina Maicii Domnului …
tocmai eu !

–––––––––

Marin BEȘCUCĂ
Dumbrava Roșie

12 mai, 2018

Marin BEȘCUCĂ: Oare orice izvor s-ar visa Dunăre?

… dar suspinul nu este totdeauna ceva rău,
are însă încărcătura aceea de trăire
peste care nu-ți poți să treci …
te-ai împotmoli !
da, cuvintele sunt făcute să te certe,
dar asta nu înseamnă numai să te certe,
iar când supărarea se devine caznă,
suspinul dă afară neînțelegerea neputinței …
cuvântul !
ce înzestrare ne-a dat FACEREA,
sigur glumea DUMNEZEU, cu Planul Lui Cel Măreț,
sigur i-a plăcut gluma încercărilor
peste care nu s-a băgat,
dar când ești atât de năpăstuit de te-ai piere,
ceva te trage în sus …
te ridici !
Ceva !
pleci și uiți să privești înapoi,
cui i-ai mulțumi ?
oare câtă minte i-a trebuit celuia cu mulțimea vidă ?
munții sunt făcuți după același Plan,
dar cine să-i fi auzit în suspin ?
și cât de neputincioși par când sunt goliți de atâtea,
poate-ar zice și ei mi te-am iubesc,
dar dacă nu-i știm auzi ?
oare orice izvor s-ar visa Dunăre ?
pasul mic pentru om și mare pentru umanitate
a văzut de pe Lună doar Marele Zid,
dar dacă i s-ar fi năzărind ?
mie mi se pare că Luna mă vede mereu,
când ne stăm în vorbiri …
mereu !
altfel de ce și-ar pierde timpul cu mine ?
cum și cu tine stă de vorbă ?
du-te măăă …!
și cu tine ?
uau,
Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Oare orice izvor s-ar visa Dunăre?”

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Și-n marea de sărut

ȘI-N MAREA DE SĂRUT

                                             (Ciclul: Răspântii)

 

… zorii izbiseră cu pumnii în porțile cerului,
dar niciun ecou de ploaie încă nu îndrăznise răspunde,
darămite cerul !?
sătul deja de plumb …
se descătușase o tentă de gri ce nu-și mai vroia ridica vălurile
de peste dimineață, însă și așa … dimineața-și ridicase glasul
să-și ceară dreptul de a conturba undele viselor
ce încă mai leneveau în gene …
și cât tulbur în astă lenevire, cât tulbur !
ochiul mi se desfășura fascicol cu fascicol,
aducând rememorări …
mă încercau opreliști fără de cusur,
la naiba !
reușeam să dau cu cotul vorbei,
și-n colț de gură zâmbetul veni-n lăfăi !
mi te-am iubesc, bâlbâiul nu se dezminți,
simțeam cum sângele dădea năvală-n petecul de obraz
nedezlipit de chipul tău încă din cântatul de cocoși …
și nici măcar un respir nu îndrăzneam mai adânc,
din teama să nu tulbur …
dar clipa, clipa se intrase-n fibrilație !
și-așa un dor de tu mă cuprinse, că timpului i se făcuse rușine, timpului !
timpul, eh …
de câte ori el …
stăteam cu coatele pe dureri și gândeam
cum să mă descotorosesc de depărtări – cu fiecare boare de aștept,
vedeam cu ochii mei orizonturi cum își ridicau poalele-n brâu, ei și ?
nimic nu mă ademenea !
însăvârșisem minciuna,
iar acum căutam să mă deschid în fiecare reavăn de vers …
și cât fertil se deschidea,
până când coborâsem în gara murdară de pustiu …
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Și-n marea de sărut”

Marin BEȘCUCĂ: Mi-am curățat portativul sufletului

CEVA DINTR-UN SUSPIN

… mi-am curățat portativul sufletului,
chemat cumva de inima care se jeluia că azi clipa
nu i s-a venit la jiletcă …
totdeauna i-am știut năbădăile,
sau măcar am crezut că i le știu,
dar acum mă dădea peste cap:
sângele mi-i rece și i-au apărut pete de igrasie în Atrium !
tocmai acolo …
suspinul scotea ciocul afară,
semeț !
subt un măr,
pădureț !
lacrimi de rouă se rămăseseră-n stafii,
păreau necroze, poate doar grii …
iarba creștea vertiginos, mai ales după ploaia din noapte,
se vedeau dungi de sânge verde …
fortosinteza metaforei nu era o treabă de-ndemână,
se certau razele pe muchii de frunze,
zimții sfâșiau fante lehuze,
țipau crepusculi,
țipau fotoni,
diftongi anaerobi țâșneau din manuscris,
din margine de drum mărul se credea proscris …
o barză tocmea cucul de botez,
avea patru Feți frumoși și le dorea nume,
pe ales …!
poetul din mine n-avea de lucru – tu caută !
către mine,
cel care noaptea-ndârjisem cu vise-n suspine,
și tote mi te strigau pe tine …
toți pomii erau în floare,
albinele veneau la nuntit polenul,
toate lumile instinctului erau cu puii la vedere,
unii stâlceau trilul, alții învățau zborul,
din odaia de la drum, rânjea storul …
prinsese tot trăitul din noapte și-acum se umfla-n pene,
cerea bacșiș de le-ar spune …
dau serii gândul acoperit cu parfum de sărut,
atâtea și-atâtea sunt de-nceput …
o bilă neagră păta-n calendar
ultima ceartă cu un zefir …
ipohondriile strigătelor înserării mă prinseseră-n taste,
mulam pe creieri suspinul !
din degete fierbul trăgea sfori unui mângâi,
poezia pielii descâlcea o pagină ruptă,
clipa se dădea de mama focului că luna e plină
și s-ar fi atâtea ciondăneli printre neguri în grădină,
mă tot ruga să nu las lucire pătrundă-nspre așternut,
ajunge atâta poveste-nrisipită,
viața se trebuie doar în clipă trăită …
judecam din îndârjirea sângelui că trupu-mi n-ar vrea tânguieli, nici cu visu și nici cu umbra,
IUBIREA-IUBIRE e singura carte-n orice supliciu,
dar noi ne avusesem SUPLICIU !
și ne știam așteptarea
cu care ne-am războit peste timpi veniți din aiurea,
clipa se-nroșea în obraji cerând dăruirea …
suspinul ofta din margine-n margine, aprins din scânteia
ce și-o ntinsese pe portativ inima …
toate ipotezele erau unanim acceptate !
demonstrația cerea părți de frânturi în fragmente de vers,
acolo desenasem atâta imbold de sărut,
lacrim a, fie din rouă, fie din născutul poem,
avea cărțile făcute,
aștepta libidoul să se descalțe …
și-atâta mister primenea alcovul că amețise de cap, pendulul,
ne lăsam duși de pământ de-a rotundul,
o centripetă prea curioase să știe ce se întâmplă,
își frânsese gâtul …
vulcanul din mine prinsese avântul,
prindeți-ne poveste cât nu trece fusul !

––––––––––-

Marin BEȘCUCĂ
Dumbrava Roșie

6 mai, 2018

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Mărul încă nu avea fruct (17)

MĂRUL ÎNCĂ NU AVEA FRUCT

           (Ciclul: Răspântii)

 

… uite câtă dimineață a tăbărât peste noi !
nici nu știu în care colț de univers
și-a refugiat noaptea naufragii
zorii au atacat negurile cu săgeți de lumină,
licărul stelelor, ucis, s-a dizolvat în imensul de alb,
Luna s-a acuns după orizont,
Iise mai zăresc urmele voalurilor frănjurite în vânt,
stau în mine, privesc în mine,
nu-mi voi să-mi și ies din mine …
brațele dinlăuntrului mi te țin în caldul acela,
de neexplicat, încât inima pare elucubrată
sub emoția cascadelor de hematii,
din roș, cearceaful pare uimit că și sângele meu
e la fel de roș cum al lui …
ce crezi, să-l fi decolorat degringolada fotonilor
din invazia lor nebună până la a se
fi doar cât un cearceaf ?
uite !
uite cât revărs de lumină !
până și brațele tale și-au căpătat polei din aura ei
și zâmbetul tău e tot scăldat în lumină !
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Mărul încă nu avea fruct (17)”

Marin BEȘCUCĂ Somnostihii – Scrisori către poetul Ioan Țepelea (51)

NU MAI POT DISTINGE NIMIC

… frunzele mi-au înverzit în retină,
nu mai pot distinge nimic,
dar simt cum curcubeul se frânge,
dau să prind bucăţile ce se dezmembrează,
ştiu cum miroase roşul,
cât de ud e albastrul,
mi-e frică de indigo (prea aduce a clonă!)
galbenul mi se-nfige în inimă,
şi … ce-a mai rămas,
un pic de violet, adică ceva din
movul acela atât de dorit la un
moment dat,
când nu te mai ştii în putere …
când nu te mai știi !
(… ce ne mai vorbeam despre asta, Poetule,
cum mă ademeneai să recunosc dinspre mine
cât de nedrept timpul,
dinspre tine parcă bănuiai, prietene Ioan Țepelea,
tăceai !
aud din mine pașii din parc
și mai tranvaiul că trecea prin noi,
să ne strivească-n hematii …!
tramvaiul ăsta nu mă mai sperie,
mi-a luat și asupra de măsură,
dar nu mă mai supăr de-acum
e și el istoria-n care mă voi îneca …
ce-ai să face de-am să te strig ?
atunci, era prin toamnă de 2004 !
nu bănuiam răspuns, acum l-am scris:
STRIGĂT CĂTRE IOAN ȚEPELEA )
… dar inima nu ţi se lasă, cere, cere, cere …
neruşinata !… parcă nu i-ar fi îndeajuns
cât mi-a smuls toată viaţa, parcă nu,
neruşinata !… parcă eu i-aş fi ei epavă,
tocmai ei, ca să vezi …!
frunze de cai verzi, şi ochii, ce mă sting,
într-o alveolă de frig …

… frunte-mi plecată-mi numai ție, Cititorule !

––––––––––
Marin BEȘCUCĂ

4 mai, 2018