Cerul poartă pe cărare
Chipuri vii, cu ochi din soare.
Pretutindeni se perindă,
Printre florile din tindă.

Astfel am citit prin ani
Despre paşii mediani,
Printre urmele lăsate,
Luminând duios în noapte.

Astfel luminează-n zori
Pe cărarea dintre flori:
Are chip pentru oglindă,
Lăsând urma să-l cuprindă.

Are vorba precum fapta:
Lumea-i mistică şi gata!
Este o minunăţie,
Cum în vis e armonie.

Drag cu drag de se-ntâlneşte,
Viaţa-n drag, mereu păşeşte.
Din frumos frumos răsare,
Prin condeiul de la soare.

Pe cărarea unui suflet
Calc încet, mereu să cuget:
Mirosind din flori frumoase,
Parfumate şi pioase;

Curcubeu de sentimente
O unesc multe momente
Cu-armonia din Eden,
Intonându-şi viu refren:

Prin tăcere-n feerie,
Cu alai de flori pe glie;
Zâmbetul îmbrăţişându-l,
Universul retrăindu-l.

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

24 februarie 2019

Ca nişte clipe suntem noi,
Prin timpuri stele infinite,
Nu ştim:sclipi-vom în nocturn,
În jurul lunii regândite?

Nimicul stelelor se-adună,
Precum, din clipe, un minut
E-un pas uriaş făcut pe Lună,
Minutele-s de nepierdut…

Cum din nimicuri reapar,
Mereu, mereu clipite vii,
Clipitele-n minute stau,
Minutele-n ore târzii…

Şi orele? În alte ore?Şi zilele
Ce trec, cum trec, deşi nu trec;
Doar noi înaintăm în timp:
Cum luni adună ceea ce petrec.

Iar anii noştri, vrem, nu vrem,
Adună multe, multe zile,
În săptămâni, în luni şi luni,
Precum ţârăna printre mile.

Şi ne-ncetat se scurge timpul…
Mereu, mereu, la fel:mereu;
Noi trecem, deşi stăm în spaţii,
Cum, Cronos trece ca un zeu.

…Aşa vor trece vieţi şi vieţi,
Clipă cu clipă-n univers,
Aşa vor trece toate-n van, …
Doar noi lăsăm doruri prin vers…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

19 februarie 2019

Cu un piuit preludiu
S-a lăsat în iureş uliul,
Ce şăgalnic se avântă
Peste dealuri, peste stâncă…..
De prin văi înrâurite
Se-alarmează unduite
Valuri reci peste poteci,
Nu te lasă să le treci.

Te-ar mai saluta odată,
Trecător pe tine, iată!
Însă, cum natura sură
Ce-ai secat-o-n bătătură
S-a cam supărat amar,
Precum codri de cleştar
De nu-ţi spun în zori de zi
Bună dimineaţă fii!

Nourii cu reci de ploaie
Codrii peste tine-ndoaie,
Din adâncuri văi să toarne
Nervi cu tunete –ce toane!
Cu un sunet de tenor
Cerul cutremurător
Îţi astupă scărişoara
De-ţi întunecă şi ţara.

Doamne, rău s-a supărat
Codru veşnic minunat,
Codrul cu verdeaţa lui,
Frumos precum altul nu-i!
Codrul veşnic viu şi tânăr,
Înflorind cireş şi măr,
Bradul veşnic înverzind,
Numai omul rătăcind….

Va-ndura destinu-i dat
De-al naturii neiertat?
Suportav-a ce-i nescris,
Legea firii de ne-atins?
…………………………………
Din ploi dese de afară,
C-un strop picurat de ceară
Am încondeiat o rugă,
Către ceruri să ajungă..
Ruga sufletului mic,
Printre slove de nimic-
Aş rosti către-al nost-cer
De a ne ierta stingher!

În loc de bună dimineaţă,
Lumineze iar la faţă
Cu o rază de la soare,
Doar un strop peste cicoare!…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

17 februarie 2019

…E atât de plăcut să citeşti…
Aproape de Dumnezeu!…
(Extras dintr-un monolog)…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

5 februarie 2019

Nici un fulg care, odată,
Abundent ne-ademenea
Peste-alei cu promoroacă,
Nu mai zburdă.Nu e nea.

Printre crengile-ngheţate,
Acum, calde, adormind,
Se peregrinau uitate,
Voci nestinse, povestind.

Pe sub toate s-a topit
Recea iarnă de-altădat-
Doar în suflete şoptind,
Iarna-i vie, cum i-e dat.

Ca o clipă trecătoare
Ne aruncă în tăcere
Astă iarnă, vrăjitoare,
Cum era, cum, poate piere.

Din concluzii iluzorii
Doar nimic dezlănţuie
Peste care, trecătorii
Par năluci ce dănţuie.

Ca şi-n suflet, primăvara
Care e nemuritoare,
Îşi păstrează ca afară:
Viaţa vie, ce nu moare.

Căci în el, numai aceia
Care ştiu ce-i viaţa vie
Pot fi, ca şi Odiseia
Din Olimpul pe vecie.

Ce nu ştie fiecare,
N-are decât să înveţe
Că nimicu-i vid şi pare
C-are tot mai multe feţe.

Aşadar, ca şi-un balaur
Căte capete vrea, aibă;
Primăvara-ascult de graur,
Ciocârlii cu-a lor baladă.

Am adus din ceruri luna,
Revorbind spre soare-n zori,
Pe când toţi în “noapte bună”
Se avântă trecători.

Am citit mereu din basme,
Dintr-un univers celest;
Unde, viaţa de la astre
E-armonie-n stil regesc.

Saturatu-m-am de-orgia
Călătorilor de dealuri;
Când, de fapt, în zori câmpia
Îşi îmbracă-n verde ramuri;

Cât se va mai spune-n şagă
Despre lucrurile moarte,
Dacă-n sufletul cu plagă
E-un cadet de-a sta departe?

Pretutindeni, legea firii
Una este pentru toţi;
Că-i sortită şi pieirii,
Precum stelele pe bolţi?

Nu trădăm nicicând în viaţă,
Ceea ce nu ne-a trădat;
Mai mult, orice dimineaţă
Mi-este-al iernii, cer curat.

Căci natura iertătoare
A-nţeles demult, prin vers
Despre razele de soare
Ce-au iertat, ce şerpi au dres.

La apusul astei zile,
Pretutindeni, cum privim,
Mai tresare pe şindrile
Ultim fulg, să ne-amintim:

De-a lui lume minunată,
De-ale iernii flori de gheaţă…
Viaţa era mai curată…
Era viaţă… Era viaţă…

Să lăsăm alţi fulgi să spele
Din mizeria lumească…
Primăvara, păsărele
Cânte-ne oda cerească!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

3 februarie 2019

Privind în jur, cu bucurie
Încondeiez iar, clipele,
Privind mereu, plăcut spre dealuri,
Spre păsări mici, sensibile,

Dezleg simboluri prin natură,
Alerg cu gând necontenit
Pe urmele iernii-ncâlzite,
Din lanul viu, iar încolţit.

Mă bucur, recitind iar cerul,
Pe urmele-i dumnezeieşti!
M-abat, şoptind în faţa lumii
Dureri vădite din poveşti.

De pot, aduce-voi un zâmbet,
Măcar pe chipul soarelui;
Un chip copilăresc şi tandru,
Vădind din chipului cerului.

Voi apăra cu multe inimi
Şiragul nesfârşit şi lin
Al versurilor de-altădată,
Mai vii, frumoase ca un crin.

Lăsând departe giuvaeruri,
Cu-al lor venin, păcat de iad,
Mai dau o şansă re-nvierii
De poezii cu chipul dalb.

Dar voi stârpi neiertător,
De-s caldarâmuri dărâmate,
Oricâte-ofrande ar şopti,
Unele parcă, tot mai moarte.

Din vechea noastră, minunată
Natură, parcă mai frumoase,
Voi readuce-m vechi tablouri,
De tinere grădini pioase.

În ele, numai paşi de îngeri,
Ce-au recitit din legi nescrise,
Vor avea cum să se îmbete
De-aroma lor, de soare-aprinse.

Nimicul din nimic renască,
Cum totul dintr-un tot dispare,
Aşa cum luna ştie sigur
Că ziua este zi cu soare.

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

2 februarie 2019

Dragă norişor pufos,
Cât îmi eşti de drăgăstos,
Să trimiţi doru-mi departe,
Către tatăl meu din carte:

Că-i plecat să se ocupe
De destine, gânduri multe,
Însă eu, cum te alint,
Îl visez, noapte dormind!

Dragă iarnă, minunată,
Cu mantie imaculată,
Vântul să trimită-m zare
Cuvintele pe-o rază de soare;

Scrise cu condei de seară,
La mine, în inimioară!
Să ajungă la părinţi,
S-afle cât suntem de cuminţi!

Că-nvăţăm şi suntem buni,
Harnici cu ai noştri buni!
Însă dorul nost-de ei
Ne fac anii tot mai grei.

Liniştea ce ne-nconjoară
Ne-aminteşte de-orice seară
În care, dragii părinţi
Spuneau poveşti…Copiilor cuminiţi…

Zărind cineva-n cuvinte,
Citi ademenitor,
Dar prudent, cu luare-aminte
Că… Perlele au umor:

Una, “complement”, se pare
Că ar fi un “compliment”;
Eu, mirată, scriu mai mare,
Pe nisip, incandescent:

– Dacă am avea “succesuri”,
Ne-am nenoroci cu gripă;
Însă cu-atâtea eresuri,
Ne mirăm despre elită?
Vorba veche din străbuni:
“Omul, cât trăieşte-nvaţă”.
Dar din cărţi, pe drumul bun,
Nu ca orişice paiaţă!

Să-nţelegem, nu e greu,
Că întâiul prieten drag,
Cartea-i, la bine şi la greu;
E un dascăl viu şi drag!