Pe străzile sunetului gol al cadenței
îmi aud pașii cuvintelor
alergând printre pietrele gândurilor
în sensul privitului peste umărul umbrei
Încerc să opresc ploaia dintre două silabe
ce tremură sub streașina unui semn uimit de întrebare
De ce cade în cuibul cu vrăbii,
prada sfîșiată de păsări răpitoare ?

Nimic,
este totul când răspunsul
îmi amintește de un fluture cu aripi
ce bâjbâie prin zboruri asimetrice
între lumină și resturi de crisalidă,
sau de un copil ce-și împrumută candoarea,
chipurilor de lut care cioplesc bucuria în piatră și fum
…..
Iar plutesc printre nori de hârtie
care modeleaza albastrul în baloane fără ghidropă!

Cred că mă voi întinde pe drum depărtare,
să prind din întâmplare lungimea infinitului
între arătătorul luminii îndreptat către ,,unde”
și nordul înfipt ca o suliță în indecisul ,,de ce”

Totuși, mai lasă-mă puțin înainte de răsăritul supraaglomerării nuanțelor de gri matur
Vreau să desenez pe asfalt inimi cu formă de suflet!

 

 

 Prezent în absențe!

 

Aș spune că prezentul este o incursiune prin cotloanele trecutului
peste care nu s-a așezat încă praful viitorului
Îl ștergem de colb alb pentru zile negre
Îi lustruim clipa pe care uităm să o trăim cu gândul la ora cu 60 de bătăi pe minut
Pantofii de la ușa fugii îi încățăm cu
tălpile pasului cadențat pe loc
Iar sensul înainte îl citim printre rânduri scrise alaltăieri

În ziarul de mâine
ne adunăm giuvaierurile de tinichea
legate de coada câinilor ce latră la luna următoare
Culegem flori din vaza cu imortele
a izului de primăvară rămas în memoria albumului cu fericire colorată
Salutăm cu mâna întinsă în golul strângerii unei alte mâini așezată cordial pe lângă trupul indiferenței
Ne așezăm la masa tacerii ca să ascultăm cuvinte țipate de litere în asurziri sparte
și le poleim virgulele după care urmeaza un punct
și de la capăt

Continue reading „Mariana GRIGORE: Elegie cu inimi (poeme)” →

Alfabet fără cifre!

 

Întotdeauna există un cuvânt care hoinărește
își ia zborul la picior și ca un anahoret pustiit de lume
se rupe în tăcere de silaba vocală a zgomotului
Aleargă la pasul țipătului,
cu viteza luminii mereu aprinsă,
lovind timpanul spart în miriade de ciocane
care bat cu putere fierul încins pe nicovala semnelor ce întreabă obsesiv,
apoi își plânge neputința de a picta virgule în acolade de zbor.

Mereu mă întreb de ce sunt punctele finish-uri în următoarea oprire
Mă simt ca într-o gară cu trenuri casate pe peronul unor întrebări
care și-au pierdut biletele cumpărate la chioșcul cu răspunsuri.

Mă așez intr-un colț ce nu știe să citească orcolul din Delphi
ca să pictez dictonul ,,Cunoaște-te pe tine însuți ”
în hieroglife orientate de la stânga bătăilor de inimă, către coloana infinitului

Doar așa o sa învăț alfabetul fără cifre…

 

Un ieri fără mâine!

 

În dimineața asta
s-a născut pentru a câta oară,
o umbră umedă de lumină
A plâns sub streșinile copacilor
goliți de cucii care își caută adăpost sau,
de ploaia din sufletul crengilor
care suflă în focul stins de cremenea jilavă

Văd la un colț de trotuar mucegaiul
înflorit pe buza unei gropi cu colțuri
E neferit de strigătul stropilor ce cad pe luciul mocirlos al cadențelor țipătoare
și parcă tânguie amintirea ce încă doare în surdina așteptării

Îți aud zâmbetul înflorit în lumina mângâierii,
caut în crisalida palmelor ce nu mai adună fluturi,
toamna aceea cu vortexuri pustiite de clipa încremenită
în dorul care încercă să-mi spună printre silabe:,,am sosit”

Aș vrea să-i înfrunzesc piatra și moartea
să o transform într-o zi palpabilă de sărbătoare
cu flori în firida de timp ce a plecat.

Totul a rămas în urmă dar,
împrăștii încă pe locul renașterii,
foi din calendarul iubirii…

Și ziua mocnește în
focul țintuit în ,,totdeauna”.

 

Memoria vieții!

 

Niciodată nu am știut ceva despre moarte
doar că undeva se prăbușește o câmpie peste munții întorși cu varful în jos

Când atinge teluricul pas,
în urma tălpii cresc ciulini ce înțepă în suflet, soarele
Nu știm dacă trecerea la alb este curățarea negrului în care ne-am strivit melcii,
nici creșterea firului de iarbă nu știm dacă învie în verde
când raiul numără zilele cu puste lăsate în grija focului

Nu știm nici cine ne suntem în unde, sau de ce
și dacă lutul ce ne-a curs în trup a fost apă vie din râu fără mal.
Nu ne amintim altceva decât uitarea
și mărul discordiei mușcat de păcat

În memoria seminței nelocuită
va rămâne doar albastrul înnodat de firul nașterii
și acea pădure cu luminișul întors în palma frunzei
fără de care trunchiul ar fi doar un lemn…și atât

Cu încă o viață se face primăvară!

 

 Apă și foc!

 

Ard,
candele aprise de vise albastre în focuri mocnite
Pe rugul tăcerii,
Continue reading „Mariana GRIGORE: Din fire invizibile de soartă…(poeme)” →

Nu mai am cuvânt!

 

Ce e dincolo de silabă, a devenit o pură întâmplare a ființei mele
Mă caut printre sunete
și cu uimire mă descopăr fluid
Degetele îmi curg în modele nuanțate fără formă
Aud departarea și îi simt pulsul ardent
în zbaterea ce-mi neliniștește,
liniștea

Mă uit atent la noaptea din jurul orelor
Stă la pânda ceasului în care am ascuns clipele vrăjite
Simt vina beznei căzută într-o nepăsare deșartă dar,
nu îmi pasă de frica ei înțepată cu lumină

Tresar.
Pe lângă tâmplă mi se scurge înfrigurarea
Spasme de vise îmi fierb imaterial în gânduri
O foame viscerală devorează coapsele arcuite în abandon
Plâng…sau îmi flutur pletele negre în aerul salbatic?

Nu mai am cuvânt…doar o pereche de sunete dintr-o altă lume.

03 iunie 2019

 

Re(construcție)

 

Plecăm în uitare și credem că e vis
O scurtă amintire fâlfâie din aripi
ca la prima lecție de zbor a gândului,
fără să ne avertizeze că stelele nu plouă mereu cu cer

Niciodată nu am avut rabdare
să rânduim atent mintea,
să ne apropiem de noi
și când atingem propria descoperire
să ne acceptăm golurile de aer ale neîntregului

Punem întrebări scrise de alții
ne mulțumim cu răspunsuri care ne fac pe placul suficienței,
alergăm după fugi evidente
și nu înaintăm decât de la o distanță, la o altă fațetă de eu

Când ne trezim în întunericul umbrei
încercăm speriați să adunăm litere,
să reconstruim castele din nisip
pentru timpul preschimbat în clepsidră

Și iar ne întoarcem…
Din locul în care am uitat să plecăm, deși o virgulă pierdută, încă ne întreabă dacă i-am găsit cuvântul cheie

Îmi imprumuti o inimă ?…astăzi, vreau să construiesc o piramidă de viață

31 mai 2019

 

Dilemă

 

De multă vreme,
simt că toate lucrurile sunt distanțe imprecise
Când mă apropii de ele, le cresc bifurcații precum umbre copacilor
Până și pietrele se înmulțesc cu pașii care le calcă
de la un capăt de cremene, la un final de clepsidră

Dacă mă impiedic de dărâmăturile zilelor
cad în timpul interior al crăpăturilor care îmi șubrezesc transparența nopților cu lună cotită
Prefer să merg apăsat în rezonanța surdă a unui ieri fără mâine
umplut cu apa din începutul sfârșitului de lacrimă

Continue reading „Mariana GRIGORE: Poesis” →

Elegie cu inimi!

 

Pe străzile sunetului gol al cadenței
îmi aud pașii cuvintelor
alergând printre pietrele gândurilor
în sensul privitului peste umărul umbrei
Încerc să opresc ploaia dintre două silabe
ce tremură sub streașina unui semn uimit de întrebare
De ce cade în cuibul cu vrăbii,
prada sfîșiată de păsări răpitoare ?

Nimic,
este totul când răspunsul
îmi amintește de un fluture cu aripi
ce bâjbâie prin zboruri asimetrice
între lumină și resturi de crisalidă,
sau de un copil ce-și împrumută candoarea,
chipurilor de lut care cioplesc bucuria în piatră și fum
…..
Iar plutesc printre nori de hârtie
care modeleaza albastrul în baloane fără ghidropă!

Cred că mă voi întinde pe drum depărtare,
să prind din întâmplare lungimea infinitului
între arătătorul luminii îndreptat către ,,unde”
și nordul înfipt ca o suliță în indecisul ,,de ce”

Totuși, mai lasă-mă puțin înainte de răsăritul supraaglomerării nuanțelor de gri matur
Vreau să desenez pe asfalt inimi cu formă de suflet!

 

Din fire invizibile de soartă…

 

Din fire invizibile de soartă
țes pe îndelete pânze cu borangic rupt
văd ochiurile găurilor
sunt tivite pe la marginile prăpăstiilor
și colorate în raiuri cu ușile închise

Păianjenii învață tabla adunării de fluturi
în hamacul încurcat cu prea multe ițe
de artizani ce împletesc în prispa nopții
trezirea la prea puțină dimineață

Tu stai retras la un colț de expectativă
care mă privește cu ochiul întrebării
ești indecis în precizii precare
și în timiditatea sensului unic al tăcerii
mă întrebi dacă sunt lună sau lunatică himeră în trecere prin tine

Habar nu am dacă mă croiesc haină de trup
sau în detrupare alerg bezmetic în forma geometrica a aburului
mi-e imprecis sensul exact al filosofiei decriptată în homo sapiens
dar,
înțeleg nonsensul pauzei dintre două emisfere care își caută până la înălțare, punctul vernal

Continue reading „Mariana GRIGORE: Elegii lirice” →

Opiu de viață!

 

Prin starea de imponderabilitate a sufletului
trec cohorte de posibile existențe
care adună sub copite nepotcovite,
absențe de la prezența într-un spațiu îngust de eu

Nimic nu rămâne intact după invazia de imprecizii
care se năpustesc ca lăcustele într-un lan cu prea mult roșu
Simt vinovăția firului de iarbă
că s-a încumetat să se nască în întâmplarea că este
Și parcă tremur
ca vântul în albastrul de sub cearcănele unor nori de ploaie uitată în întomnare

Mă încumet să întind năvodul de vise
în apele uitate de Noe
sub arca ce-și prorocea facerea din unicul cuvânt
Nu mă regăsesc în mâlul ce se prinde de glezna genezei,
nici împresurare închisă după zăbrelele unei colivii ermetice care răpește aripi

Cu o mie de zboruri alerg înapoia timpului
și caut urmele fără miros de pământ crăpat
Simt ca locuiesc în secunda aldină a literei fără scriere
și mă pierd în lumină culegând fluturi
imaginari
din grădini suspendate pe brațe de insomnii ce se cred opiu de viață.

 

Vitraliu

 

În timpul care mă inundă într-o
mansardă fără boltite gânduri
Am spart vitraliul unui început, cu cioburile ce-mi scrijiliseră din întâmplare
poarta sărutului
pe ultima masă a tăcerii

Neîntâmplarea cu ziduri mișcate
pe fațada luminilor paralele,
se joacă cu mângâierea degetelor
cioplite în contopire fără semne cardinale

Continue reading „Mariana GRIGORE: Poesis” →

Puzzle!

 

Umbrele se agață obsedant de psihoza unui paianjen
care crede că Picasso pictează abstractizări de culoare cu pensule paralele
și își întind brațele ca niște ramuri uscate de copaci indeciși să se adune la sfatul frunzelor

Mă încumet să intru în febra tăcerii
ca să ascult ropotul de pași ce calcă în copitele insomniei
cavalcade de vise cu semnul întrebării în mâinile fără falange de exclamații

Jocul figurilor fără geometrii punctuale
caută sub epiderma surâsului meu
puzzle-ul disprețuitor care se chinuie
să orânduiască neliniștile
într-o formă decisă să cronometreze timpul

Am împins către matematici precare
albul ce-și află numitorul comun în definiții fără vamă
și dincolo de cratime nedezlegate
am descoperit egalul meu în plenitudinea împăcării cu acel tot care a devenit nimic

O iau de la capăt…o să pictez fluturi pe geamuri fără ferestre!

 

Limb și lumină!

 

Aș măsura orele cu ornicul spart de pereții tâmplei…
să aud secundele cum fug zălude prin arcuri cu cuci cumpărați la celalalt capăt de lume
și trag după glezna timpului static,
pietrele de moară înțepenite în strânsoarea gândurilor

Sunt holograme ale trecerii prin vămile fără bani
a zgomotului ce cade razant în alunecarea hazardului pe franghia zilelor,
apoi a anilor dați de pomană la poarta bisericilor goale
ce-și umplu strana cu ritualuri din care lipsesc sufletele

Întorc cheia împotriva acelor de ceasornic,
stivuiesc găurile goale ale minutelor
în Comedia Divină a unui nou început
și mă rătăcesc preț de un rai
prin Limbul de la poarta luminii.

 

Și așa mai departe!

 

Ursuzenia care nu vorbea cu nimeni,
Teama de alfabetul braille al privitului ignorant
Angoasa ce se coace înainte
de a încolți germenele eului,
Introspecția surexcitată de rezultatul cu semnul minus după egal,
Indiferența obsedată că nu se poate gândi la nimicuri între atâtea stări universale,
Continue reading „Mariana GRIGORE: Prin Limbul de la poarta luminii (versuri)” →

Oniric!

 

M-aș întoarce în pasul uitat undeva după culoarul umbrei
să caut printre rădăcinile uscate ale copacului făgăduinței
trecerile efemere ale florilor ce încă cioplesc în ramul de răsărit

Visez că păsările și-au adunat cuibul în căușul palmelor
cu care îți mângâi zborul către casă
Că degetele sunt o adiere așezată necuminte
în odihna aripilor ce-și adună plutirea în culori de fluturi

Simt cum moare în mine întunericul
până la ultima picătură de hazard
ce calcă nemilos
pe riscul de nu vedea cum plânge înflorirea cireșilor

Aș bea toată primăvara dintr-o sorbire
dacă aș ști că gâtul mi se va usca apoi de prea multă vară
ce mă dăruie ție după o lungă așteptare
care se luptă cu noi ca să ne întâlnească.

 

Ritul nopții!

 

În zilele care respiră spații telurice,
desenez clipe de cer
liniile se așează în vraja incantației indienilor din șirul fără numere pare
(imploră zeii să le aducă ploaia
și își trimit fiicele goale să are ogorul cu sămânța din numitorul comun)

Le privesc nurii ce ațâță facerea de rod
dansând în jurul ielelor părăsite de magia nopții
răsar din verdele crud al falangelor inmugurite
curgeri fecunde de izvor ce sapă adânc mângâierea

Roșesc când le învăț ritualul alunecării hainelor nopții
de pe umerii dimineților
dar, dansul facerii de extaz
râde provocator în ochii agoniei ce încântă fantasme
și mă prinde în hora primăverii cu gust de mere coapte

În iureșul timpului ce vituperează secunda
M-am trezit cu palmele pline de porția întreagă a luminii,
din bezna care mă mințea din umbră.

—————————–

Mariana GRIGORE

1 mai 2019

Ochiuri de Eu!

 

Mi-am amintit astăzi de sensul nevorbitor al vieții
nu are nevoie de cuvinte pentru a căuta spațiile negre pe care pășește agale lumina
silabele îl plictisesc cu explicațiile ce-i caută indecent printre puncte,
sensurile

Într-o retorică ce bate la ușa unei întrebări polisemantice,
îmi răspund printre frânturi de înțelegere
la singura precizie din analiza sumară
a multor euri care se proclamă esențe

Beau vin din struguri fără invazii de grauri,
mănânc fructe din pârgul sufletului,
ador soarele care îmi plouă cu lacrimi de lună,
adorm în răsărituri fără puncte cardinale în geografii istorice,
râd în suferința fără motiv deductiv,
îmi tai venele suferinței
cu lama unui cuțit însetat de zbor de fluturi,
plâng la crucea unei icoane care mă iubește în imperfecțiunea umană,
cad și mă întreb dacă văgăunile au trepte de urcare
….
Înțelegi ce sunt în cine credeai că mă poți transforma?

Lasă pânza păianjenilor să țeasă găuri…
Eu, sunt un ochi de început în mătasea pe care tu nu o poți împleti cu vorbe răsturnate în drum.

 

Sakura!

 

M-am lovit cu tâmpla de o clipă
îmi spunea că vrea să se mai joace cu timpul,
să redevină bătaie de inima
(Mi-a rănit fruntea încoronată cu spinii
secundelor amorțite în ornicul vechi de un deceniu și încă o oră)

Cerul aștepta la un ochi de albastru
și mă privea cu întrebări aglomerate printre brațe de cuvinte
ce strîngeau la pieptul adierii
izul amestecului de beție cu naivitatea culorii

Un ram îngreunat de primăvară,
m-a dezbrăcat pentru o secundă de bucurie,
de haina gri ce-mi desena pe chip
albul grimei de gheișă

și ca un mag inocent
mi-a șoptit că aerul a înflorit din sămânța respirație tale
(fecundă în transparența atingerii)
care mă dădea ofrandă trecerii prin calendarul
ce se umplea cu lumina dumnezeirii din noi

Sunt la poarta edenului…scutură o aripă de înger peste înflorire!

 

Introspecție!

 

În gândurile mele obtuze
am uitat să devoalez lumina paradigmei
care începe cu o închinare pe buza unei prăpăstii în cautare de trepte

Știu ca fiecare dimineață are amiaza unui obscur apus
și fiecare apus, magia unei stele ce încântă cerul cu nove nenăscute
mai știu ca pustele sădesc maci în speranța înfloririi de roșu
iar roșul suspina sub talpa apăsată a unui puls de fericire

Mai cuvânt uneori speranța în silabe de poduri suspendate
(sunt cratime ce mă leagă de punctele fără virgulă)
alteori, mă nasc pentru a doua oară
în evul fără început al primului deceniu de întors cu fața pe dosul trecutului
iar mâine o să mă întreb dacă azi a fost doar o efemeridă cu mai puține ore curse printre zboruri

Și pe tine te ating cu întrebări care bat asurzitor la porți de răspuns
(le deschizi fereastra printre ochiuri de geam opac)
dar nu îmi pasă…

Sunt o firidă care se deschide în peretele prelungirii tale către întrebarea următoare
…
Nu vânez prăzi în decolorări de colb
Sunt doar un semn de carte al paginii ce se scrie singură !

—————————–

Mariana GRIGORE

25 aprilie 2019

Ți-am aprins…

Ți-am aprins o lumânare de strigăt
la fereastra cu multe regrete
ceara se prelinge pe mâna destinului
și desenează figuri de gheață
cu ziua ce-a mai rămas din noaptea mult prea lungă

Vezi?
lacrima aceea care plânge pe canatul dinspre apus
mi-a curs pe streașina răsăritului descompus în abur
urmele bratelor pe care nu am apucat să le conturez cu îmbrățișare
au rămas suspendate între două mângâieri neterminate

Clipele și-au uitat ceasul agățat de un orologiu fixat într-o secundă
au înmărmurit în punctul privirii lipită de ușa ce nu se mai deschide
către exteriorul zilelor cu dimineți

Totul e agonie în care s-a uscat extazul

Mi-a rămas însă o pâlpâire firavă de
galben
pentru nopțile în care lupii vor sfârteca luna

Să nu stingi lumânarea… viața are încă nevoie de veșnicie!

 

Apăsare!

 

Cad stropi de tăcere din văgăuni închise ermetic la gura luminii
cerul imaginii proiectat în bucurii răzlețe
a amorțit sub greutatea ramurilor
ce scutură cireși fără floare

Mă simt ca într-o menghină de iluzii cu dimineți sugrumate

Întomnarea albului cu haina udată de plumb
topește soarele în triluri de privighetori afone
le aud frigul dintre două aripi ce vor să aduca înapoi cocorii

Strâng între pleoape irișii sufocați de
de ceață
și beau indignitatea primăverii din cupa palmelor de pământ

Privesc prin geamul chipului zilei împietrit în umbre
camera s-a umplut cu fantome care desenează pe pereți mucegaiuri de soare
plâng…amintiri cu stropi de rouă

E doar o dimineață ploioasă care miroase apatic și trist a apăsare.

—————————–

Mariana GRIGORE

21 aprilie 2019

Alb și umbre!

 

Cât îmi era de frica în prăvalul nopții!
Umbrele se adunau în petice rupte de zi
decolorate de lumea asta goală
cusută la repezeală cu o ghidropă
de care atârna un balon de săpun

Ca să trec nedeslușită printre găuri negre damnate de soare
la osânda veșnică a albului imaculat,
mi-am spălat gleznele arse de descântecul lunii
în lacrima unui deja vu ce mi se agățate de talpa visului

Urmele,
acoperite instantaneu cu timpul adunat între noi,
șovăiau într-o cumpănă de ape
la răscruci de clipe ce nu-și găseau motto-ul oțios al curgerii

Gândurile,
timide în sensuri de precizie cu colțuri abrupte
au refuzat tăcerea așternută pe umărul vântului
acoperind toamnele cu palma ta în desen de liniște

Rămân nemișcată în freamătul ce-mi fierbe fecund desprinderea de mine

Las să dospească fragedul moment
în care te încumeți să plămădești
din umbre alungite și incertitudini
conturul ce-mi împinge eliberarea
în Yin-ul Yang-ului tău.

O clipa de frumusețe sortită să rămână alb și umbre!

—————————–

Mariana GRIGORE

19 aprilie 2019