Opiu de viață!
Prin starea de imponderabilitate a sufletului
trec cohorte de posibile existențe
care adună sub copite nepotcovite,
absențe de la prezența într-un spațiu îngust de eu
Nimic nu rămâne intact după invazia de imprecizii
care se năpustesc ca lăcustele într-un lan cu prea mult roșu
Simt vinovăția firului de iarbă
că s-a încumetat să se nască în întâmplarea că este
Și parcă tremur
ca vântul în albastrul de sub cearcănele unor nori de ploaie uitată în întomnare
Mă încumet să întind năvodul de vise
în apele uitate de Noe
sub arca ce-și prorocea facerea din unicul cuvânt
Nu mă regăsesc în mâlul ce se prinde de glezna genezei,
nici împresurare închisă după zăbrelele unei colivii ermetice care răpește aripi
Cu o mie de zboruri alerg înapoia timpului
și caut urmele fără miros de pământ crăpat
Simt ca locuiesc în secunda aldină a literei fără scriere
și mă pierd în lumină culegând fluturi
imaginari
din grădini suspendate pe brațe de insomnii ce se cred opiu de viață.
Vitraliu
În timpul care mă inundă într-o
mansardă fără boltite gânduri
Am spart vitraliul unui început, cu cioburile ce-mi scrijiliseră din întâmplare
poarta sărutului
pe ultima masă a tăcerii
Neîntâmplarea cu ziduri mișcate
pe fațada luminilor paralele,
se joacă cu mângâierea degetelor
cioplite în contopire fără semne cardinale
Mă grăbesc să adun sub geana unui punct terminus
rugurile care se opresc la marginea vreascurilor fără cremene
dar ampla procesiune a flăcării
mă arde în vâlvătaia oglinzilor care suflă în foale, aritmii de frig
Cad, una câte una,
culorile grăbite să se odihnească într-o dărâmătură de roci calcaroase
Știu că sub aerul irespirabil al cărămizilor ce înțepă întunericul
stă amintirea clipei de acum
încremenită în așteptarea absenței pietrelor nerăbdătoare să spargă cerul
Totul a rămas în urmă…
Eu, tu, pictorul de iluzii, tabloul cu semne de întrebare…
Știi de ce simți cioburile din ochiul unei găuri negre?
Pentru că ai ciobit cu timp
graalul din care se bea eternitatea.
Frunza
Despre culoarea frunzelor citesc în prozodia primăverii
care caută să aranjeze (ne)firesc anotimpurile, într-o anumită ordine
Naștere,
Ritm și rimă aprinse de vipia vieții
( deloc sfioasă când fecundă arde visceral foamea de tot ce-i viu),
Însingurare în ritm de ploaie pe acoperișuri de ceață,
Apoi alb din creștetul lunii până în talpa telurică a metamorfozei pasului
Dintr-o renaștere în alta
aș spune că forma sa primară
este o îmbinare perfectă de imagini
ce alcătuiesc trupuri
cu trunchi fără copac,
brațe fără ramuri,
verde alunecând nestingherit prin vene cu puls alert
și cuiburi construite meticulos din vreascuri de timp
Mă întreb într-o introspecție fără sens de academic răspuns
dacă trecerea prin înapoia nenăscutelor umbre
mă poate transforma în
frunză ca o trecere prin vânt,
dar totuși, să rămân preț de o trăire, ram
Ce sevă perfectă mi-ar fi rana pe care înmuguresc gânduri!
—————————–
Mariana GRIGORE
17 mai 2019