Chipul mi se-aprinde, ochii întrevăd-
Arde-n foc de iarnă …diligența,
Mi se-acumulează un portret,
Peste mine cade -aspră, imprudența.

Doamne, stinge-mi Luna -ndată,
Din odaie, du-o către Tine iar,
Cerului dă-I mila și iubirea toată,
Nu mă lăsa singură, în acest pojar…

Adineauri, rostul întreg mi se sfârșise,
Iernile s-au dus, pe aripi de mormânt,
Numai sus o Stea tăcând, îmi strălucise,
Și am înțeles, cât greu e pe pământ.

Iar acolo Sus, cât arde, Luna iernii,
Ca un felinar îmi face semn să plec,
Zugrăvindu-mi liniștea, parcă mai cerne
Peste-un timp ce -a fost, și nu pot să-l petrec…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

2 ianuarie 2019

Ai în mâinile Tale
Ceva ce dacă îți amintești
Mi- ai luat…
Doamne,
Putea- vei uita încercarea?
Oare de ce a fost să trec
Prin totul ca prin mezat?
Dacă și azi
Nu- mi vine să cred
De ce scoate câte un cuvânt
Interogarea
Iubirea îngenunchează
și se aprinde lumânarea…

Doamne, ce psalm
Aș putea să îți dăruiesc?

Adorm cu ochii Tăi
și cu ei dau retina geamului
într- o parte să Te trezesc…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

1-2 ianuarie 2019

s-au tupilat sub ramuri genele mele,
în mâini când duceam flori câte una,
și în plâns mă chinuiam să caut zilele acelea,
când azi mi se pare, că mi-a rămas numai una…

și-am închis în inimă lacrimi de vii să curgă,
până îi inundaseră pulsul, să mă oprească,
dar mă ridicam, ca săgeata ce se bifurcă-
de teamă, că nu va avea cine să-mi vorbească…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

Imagine sursă internet

Strângeți lacrimile de pe fețele voastre amărâte,
Și ștergeți durerea cu cel mai deschis prosop,
Apoi brăzdați florile, ce ard în tivul cu zile strivite,
Și culegeți plăpândele lacrimi, din acest potop.

Mușcați de pe buzele voastre cu sânge iubirea,
Hrăniți-o cu pâinea sevelor dulci de părinte,
Și când se va sfârși din pupile suspinul, mărirea,
Să-i dați o lacrimă, numai, o lacrimă, dar… fără cuvinte.

Opriți și această unică lacrimă, să se -mplinească,
Strângându-vă într-un oțel sufletul vostru împovărat,
Și veți simți o vigoare lăuntrică, cu har, cerească
A celui ce lacrima voastră a iubit-o și lui i s-a dat…

Opriți lacrimile, că și ele au darul să zboare-
Să nu le-aruncați în imensul vostru tunel căzător,
Ci dați-le aripi, să treacă peste aceste limpezi hotare,
Că nimeni nu a murit, și omul cel drag e nepieritor…

———————————–

Lilia MANOLE

3 decembrie 2018

(Lilia Manole – Până mai sus de păsări, Ed. Fundaţiei Culturale Ion D. Sârbu, Colecţia Banchetul, 2018)

Voi, cu cerul, să te pot compara-
Înaintea-mi, înfruntă greul zăpezii,
Mergi pe pămînt, ca un fulg, ce-o să ia
Durerea în mîini, firesc, să vibreze.

Topeşte-i rănile, pune- le – n palme,
De parcă altcineva se va naşte,
Şi roaga- te tare, cât crezi c- o sa toarne
Fulgii mărunţi – iubirea de moaşte…

Rosteşte- ţi in tihnă o ruga – ntre rugi,
Treptat, poţi să taci, topind aşteptarea,
Poate, e timpul sa fii printre fulgi-
Înger de om, de ce uiţi visarea?..

…A venit iarna, şi nu mai contează-
În palmele mele eu mă topesc…
Nu e un vis, dar atât cît durează
Această minune, mai pot să trăiesc.

să-adormi în tihnă și iubire,
să faci atât cât ai în suflet,
nu e -ndeajuns pentru o fire
de mamă, tată, frate -n cuget.

să te pretinzi destoinic vremii,
să-ți ții cu anii trupu-n vervă,
e prea puțin, că nu ești vierme,
și nici o parte din conservă.

acum, de câte ori se-aud
bilanțuri tragice, cu oameni,
mă tot gândesc, de ce e mut
pământul sfânt, din milioane

de morți, uitați, pierduți ușor,
fără de focuri ce-ard pe buze,
de ce al doilea zeu și trecător
respinge omul, ca să nu-l acuze?

aș vrea un pic de înțeles și eu,
acum, cine ai fi și-adormi cu mine,
că de tresari, nu-ți pare rău,
de fapte, ori de altfel gând, în fine.

în epoca săracelor confuzii,
când ne-nchinăm cu pumnii goi,
în noi, pustiuri se unesc intruse,
iar sufletul ar merge singur la război.

micimea forfotei dispare, uite,
și tu adormi, pătruns de sine,
dar nu e nimeni, ca să te înfrunte,
e dureros să te înfrunți pe tine.

amesteci firul meu, să tinzi-
a-l vedea clar, deși, în urma ta,
se-aud umile lacrimi, în oglinzi,
și a venit un timp -de-a regreta…