NU MAI E ALTA BASARABIA…

 

Culeg din cioburi adevăr,
Curat ca lacrima, de fier,
Strâng câte unul și disper-
Unirea are-un temnicer.

Și ochii mei se zguduiesc,
La frați de dincolo privesc.
Din lut, cuvinte scrijelesc,
Și sun-a plâns acest lumesc.

Că-n sparte frici au plâns, șiroi,
Mulțimea fricilor din noi,
Autonoma, mica țară,
Cu numele de „Moldovioară”,
A-nveșmântat nu crini, ci hoți,
Și i-a trimis l-a ‘tale sorți,

Cu chipuri lâncede, viclene,
Pe-acei subiecți, umflați în pene,
Și ți-au cerut Unire-n barbă,
Murindu-te, momindu-te, în grabă.

Ți-au scos inelul la mezat,
Și—n urma ta au șuierat
Autonomii și mancurții,
Frustrații oiștii, virtuții.

Iar vântu-mi s-a oprit în verb,
Să mă ascult și să mă-ntreb:
Chiar frații mei nu au văzut?
Cârligul vrea talant vândut.

Și, zugrăvind ce au tot dat,
Nu au pus la sfat, ce li s-a luat?

M-am prăbușit, mi-e albă glia,
Pe unde –i oare România?
Să nu mai bântuie urgia…

Din cioburi s- aprins o stea,
Căzută, s-a prelins, de ceară-
Nu mai e alta Basarabia,
Mânată, orb, într-o ocară.

În palme, mi-a încăput mereu,
Arzându-mi degetele, nu s-a stins,
Și –am respirat ca om din greu,
Lui Dumnezeu ceva i-am zis.

Pe loc s-a luminat în umbră,
În glas, venea Duhul Ceresc,
Durerea, singură și sumbră,
Chema un nou val de protest.

Și-am adunat în goană cioburi,
Iubită de –Adevăr, fiind –
Cu gâtu-mi, șfichiuit de noduri,
Ce nu voiam să le demit…

Aveau, muțind, statut de om,
Zăcând sub limbă, s-au temut,
De Dumnezeu, când a văzut,
La Prut părerea unui slut.

Și-am moștenit, să nu le –nghit,
Să beau cafea, când o să doară
Urechea lutului cel trist,
Și ochii, ce-mi văzură iară…

———————————–

Lilia MANOLE

Chișinău, Republica Moldova

10 iulie 2019

Limba -organ meditativ
În fața umbrei morții…
Să ne îngrijim
De cuvântul ei tăcut,
Când limbii nu poți
Să-i porunceşti
Să se dezlege.
Să ne cunoaştem duşmanii,
Pe cei care vorbesc întru noi,
În toiul unei agonii,
invocând dinamica
Insulei pustii
A deznădejdii.
Din amorțirea ‘acelor,
În cadranul silinței,
Limba -drept sinonim,
Alcătuieşte o superioritate,
Iar omul-
Ceasornic defectat,
Îşi astupă fața cu o încremenire.
Dinaintea soarelui
Se dezleagă şi limba,
Iar viabilă este
Prezumția timpului-
Nisip e omul acesta,
Nisip,
Aruncat ín brațele
Simplei minți,
Urmărindu-şi, infailibile,
Înțelesurile
Simplei hotărâri,
A părăsi cuibul, amuțind
Ín travaliul lingvistic
Al sufletului viu,
dar nedumerit,
Să-şi vizeze ființa-
Ce limbă fireascã
(Uitase,
Că ) nu îi aparținea aici
Pe pământ,
Iar
Timpul amuțind, în faptele sale,
A dat viață veşnică acestei
Limbi…
Să taci
Şi atunci când
Visezi naufragiul ochilor
În apa pustiului
tulbure ,
peste imposibilitatea
mersului prin apă,
Să taci…

———————————–

Lilia MANOLE

Chișinău, Republica Moldova

28 iunie 2019

Fiori peste nemărginirea caldă a inimii de mamă
Șoptesc elogii, ce ademenesc cântări cerești,
Împărății visate în zile bune, rele, în astă viață , -nseamnă-
Potop de dragoste, care inundă și durerea-n zâmbete copilărești.

 

Căsuța mea cea cu povești,
Departe ești de mine,
Mă dor mereu ochii cerești,
Că nu pot fi cu tine.

La uși închise cât să ne ivim,
Cu bunătatea ce ne amărăște?
Decât un colț de cer să părăsim,
La foc să ne-adunăm, cât mai mocnește.

 

PRIMĂVARA E A DOUA VIAȚĂ

                                                    (Acrostih)

 

Picturi albastre, roșii, albe,
Revarsă apele din călimări,
Idila-mi cântă cu frunze suave,
Melodioase voci suie în zări.
A cer deschis vibrează totul-
Văzduhul, soarele, pământul,
Aura omului ascultă bolta,
Razele inimii împodobesc cuvântul.
Abolice, din ploi, răceli ușoare-
Eratele cu trepte fulminante,
Aduc, în picături, muguri în floare,
Dar plouă cu mult dor încă o noapte.
O fi în primăvară altă conștiință,
Una, de veghe, atotcuprinzătoare,
A nins și-a răsărit noua sămânță
Volubila, ca și această primăvară.
Iar eu îmi duc în gând senzații,
Așijderi ploii, picur, de -așteptări,
Tace și pasărea, în cânturi și ovații,
Acorduri gingașe vestesc mii de mirări…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

19 martie 2019

Fir din iarbă de acasă
Se sloboade-n al meu gând,
Înverzire prea duioasă
Încolțește într-un cânt.

 

DOUĂ FLORI IMACULATE

 

Alb cu roșu-ngemănate,
Două flori imaculate,
Mă trezesc din somn de moarte-
Două flori, două surate-
Două vise parfumate.
Una albă ca lumina,
Alta roșie ca inima.
Eu la piept le-nfig cu acul,
Ca și floarea, ca și macul.

AZI…

 

Azi mi- e îngerul bolnav
de adevăr-
Involuntar în inimă au crescut
arborii dimineții
Ar exista și un arbore
ce crește între mine și voi,
cei care îmi exteriorizați
natura,
prinzându-mă din când în când
la un alter- ego,
când, de fapt,
nu încerc
a-mi apăra frigul,
pătruns până la oase.
Ii observ deznodământul
și nu rămâne
vreun spațiu
care
să nu scuture din pomi
Inima mea –
Cu fiece zi
mă construiesc din fire libere
a se înrădacina în pământ,
cu fiece zi
aceste fire
pulverizează timbrul vocii mele-