Vasile Puşcaş
„Iuliu Maniu văzut de românii americani”
Editura Școala Ardeleană
Cluj-Napoca, 2018
Cartea „Iuliu Maniu văzut de românii americani” a istoricului Vasile Puşcaş este alcătuită din diferite texte şi documente iniţiate de marele lider ardelean ori de personalităţi care l-au cunoscut şi vine să umple un gol în cunoştinţele şi cultura politică românească actuală.
Iuliu Maniu a fost un mare patriot, un om politic de talie internaţională, şi probabil cel mai important reprezentant al democraţiei din România. Parcurgând textele din carte îmi dau seama însă că Maniu a fost un idealist şi că în contextul istoric în care a trăit nu îşi putea aplica ideile şi convingerile. El a visat ca un înger; a trăit ca un om; şi a murit ca un martir, dar rămâne pentru noi toţi un exemplu de naţionalism moderat şi de integritate morală. Cartea profesorului Puşcaş este foarte bine-venită deoarece regimul comunist a făcut tot posibilul să distrugă memoria marelui om politic ardelean iar cei care conduc ţara de trei decenii nu par să aibă capacitatea să înţeleagă ce înseamnă a fi om de stat.
Am parcurs filele cărţii cu două sentimente contradictorii: De ce au eşuat ideile politice ale lui Maniu? Putea să fie oare şi altfel..? Şi, ce înseamnă în final democraţia? Este ea aplicabilă ori rămâne doar un ideal la care aspirăm? Nu am găsit răspunsuri, dar frământările prin care am trecut mi-au îmbogăţit viaţa, deşi mi-au lăsat un gust amar. La ce bun zbuciumul nostru dacă nu putem schimba nimic? Şi totuşi, acest zbucium oferă sens şi semnificaţie vieţii!
Iuliu Maniu a pornit în viaţă ca un om simplu şi a urcat toate treptele devenirii intelectuale şi politice, dar nu a uitat nici odată originea familiei sale. El a luptat toată viaţa pentru drepturile şi demnitatea românilor ardeleni batjocoriţi şi persecutaţi de nobilimea maghiară. A militat neîncetat pentru emanciparea lor, pentru autonomie, şi în final pentru o Românie mare şi suverană. În acest scop, încă de tânăr Maniu a jurat că va lupta, chiar cu preţul vieţii, pentru „libertatea şi unirea poporului român.” (p. 97) Şi avea motive să lupte.
Sabin Manuila, un alt lider ardelean şi colaborator al lui Maniu, scria: „Românii din Transilvania au trăit peste patru secole în cea mai neomenoasă subjugare religioasă, politica, socială şi politica cunoscută în istoria Europei (p. 133) Condiţiile de existenţă ale poporului românesc din Transilvania au fost, până la unire, fără îndoială tragice: Romanii au fost scoşi prin silnicie în afara legii şi ţinuţi în afară istoriei…”(p. 143)
Maniu îşi începe viaţa politică în 1906 în parlamentul de la Budapesta unde susţine neînfricat cauza românească. Ungurii din parlament îl ameninţă şi insultă continuu numindu-l “bandit murdar.” (p.98) Şi ca să scape de el, când a început primul război mondial, l-au mobilizat şi în derâdere i-au dat gradul de soldat deşi avea 42 de ani şi avea studii de ofiţer. Cu toate acestea, Maniu şi-a făcut datoria cu demnitate pe frontal Italian şi spre încheierea ostilităţilor a fost avansat de Austrieci la gradul de sublocotenent. La sfârşitul războiului, când imperiul era în destrămare, Maniu a organizat o armată de 70 de mii de soldaţi, majoritatea romani, şi împreună cu ei a menţinut ordinea publică la Viena.
Ulterior, când a luat conducerea Transilvaniei, în pofida fostelor persecuţii ungureşti, Maniu le-a acordat tuturor naţionalităţilor drepturi egale. Apoi, aşa cum îl evoca Romul Boilă, un alt mare ardelean, Maniu a sprijinit trupele române care aveau să treacă Tisa în urmărirea „bandelor comuniste secuești” şi aveau să ocupe Budapesta. (p. 101) Este demn de amintit că după război, când România Mare a făcut reforma agrara, secuii şi ungurii din Ardeal au fost improprietăţi în mod egal cu românii. Şi care a fost recunoştinţa lor..?
Din cartea profesorului Puşcaş se desprind clar marile idealuri umaniste ale lui Iuliu Maniu. El a afirmat, de exemplu: „Democraţia face posibil ca fiecare om să-şi poată dezvolta însuşirile pe care i le-a dat Dumnezeu.” (p. 145) De altfel, când i s-a încredinţat guvernarea României, obiectivele sale au fost: democraţie sinceră, constituţionalism, naţionalism tolerant, şi morală creştină. Aceste deziderate urmăreau „să salvgardeze interesele permanente ale ţării.” Ghidată de un astfel de spirit, în anii interbelici România îşi continuă procesul de emancipare, dar regale Carol s-a opus noului curs democratic şi treptat a instaurat dictatura personală.
În perioada fierbinte premergătoare celui de al doilea război mondial, Maniu şi-a manifestat patriotismul în modul cel mai intransigent. Iată declaraţia sa în Consiliul de Coroană din 30 August 1940 faţă de dictatul de la Viena. „Nu putem permite să ni se răpească nici cea mai mică parte din Transilvania… Protestez în contra încercării de a se hotărî… soarta Ardealului fără a fi întrebat poporul român din Ardeal… Să nu se accepte hotărârea adusă la Viena… Să o respingem cu toată hotărârea şi cu orice risc…” Şi în continuare: „Se repetă cu Transilvania ceace s-a întâmplat cu Basarabia şi Bucovina. A fost o mare greşeală care a pricinuit o demoralizare a opiniei publice, o descurajare a armatei, şi o imensă pierdere în ce priveşte avuţia materială şi mândria sufletească a poporului român…” „Mai bine o înfrângere în lupte, decât o retragere ruşinoasă, decât pierderea unei provincii fără o lovitură de tun…” „Cei vinovaţi pentru dureroasă pierdere a Basarabiei şi Bucovinei trebuie chemaţi la răspundere cu atât mai mult, că nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania şi demoralizarea în care a căzut poporul român se atribuie catastrofei de atunci, care ne-a adus pierderi şi prejudicii ireparabile.” (pp. 283- 284)
După acea pierdere dureroasă, la începutul anului 1941, Maniu a adresat ţării următoarea încurajare: „Urez poporului român să-i fie sufletul stăpânit în anul care vine de un adevărat fanatism naţional, capabil să înfăptuiască cel mai mare bun pământesc: unitatea naţională.” (p. 285)
În timpul războiului Maniu s-a opus Axei condusă de Germania şi a militat pentru apropierea ţării de puterile aliate, cu care a menţinut o legătură continuă. Germanii au aflat de acele legături şi i-au cerut lui Antonescu să-l aresteze, ceace generalul a respins categoric. Altfel, Maniu şi-a pus toate speranţele în America şi Anglia, dar evenimentele au demonstrat că speranţele sale au fost nefondate. Cinismul politic a prevalat. Apoi, după nefastul act de la 23 august 1944, când şi-a dat seama de consecinţele actului, Maniu a luat imediat atitudine împotriva comunizării ţării deşi era conştient că se expune unor primejdii letale. Într-o conferinţă ţinută în iunie 1945 şi adresată tineretului ţărănist Maniu a afirmat fără echivoc: „Naţiunea Română a avut mai multe ţinte de atins, prima a fost unitatea naţională. Odată unitatea naţională atinsă, mulţi credeau că putem dormi pe laurii victoriei. Vai însă de naţiunea care nu are noi şi noi idealuri de realizat. Naţiunile urmează marea lege a naturii: sau urmăresc un ideal şi progresează, sau n-au nici o ţintă şi sunt supuse disoluţiunii şi dispariţiei.” (p. 122) Şi mă întreb retoric: Ce ţintă are România azi?
Continuându-şi lupta „Maniu a socotit că singura nădejde a ţării este apelul la conştiinţa universală şi intervenţiile pe lângă puterile occidentale…” (p. 174) În acest sens, el a redactat şi trimis plângeri şi memorii aliaţilor, dar tranzacţia fusese făcută definitiv la Yalta…
Şi în paranteză. După 30 de eram şi eu refugiat şi mă aflam la Washington unde locuia Constantin Vișoianu, unul din liderii ţărănişti trimişi de Maniu în occident să intervină pe lângă autorităţile Americane. Bătrânul Vişoianu care mă îndemnase să mă angajez la „Vocea Americii” îmi spunea cu tristeţe ca la începutul activităţii sale în exil fusese foarte bine primit şi încurajat de înalţi funcţionari ai Departamentului de Stat. În ultimii ani însă îl mai primeau, şi doar de forma şi evident plictisiţi, doar unii mici funcţionari. În cine să mai ai încredere?
Şi doresc să inserez aici o experienţă personală. Înainte de 1989 eram încurajat la Vocea Americii să susţin cauza Basarabiei româneşti şi în acest scop făceam lobby pe lângă marile instituţii federale din Washington. Treptat însă, după 1989, am început să fiu întrebat de ce mă preocupa pe mine republica Moldova, chipurile o altă ţară…? Ce se schimbase între timp?
Continue reading „Nicholas DIMA: Iuliu Maniu văzut de românii americani”
După instaurarea comunismului şi desfiinţarea partidelor istorice, marele patriot şi om politic făuritor al României Mari, Iuliu Maniu a fost închis la închisoarea din Sighet, pe malul Tisei, care era graniţa cu URSS, în ideea că, dacă se încearcă să fie eliberat de un comando englez, miliţienii să-l poată duce repede peste graniţă în soviete. După o grea suferinţă, Iuliu Maniu moare singur în celula sa din temuta puşcărie comunistă, pe un ger năprasnic, în data de 5 februarie 1953. Un grup de temniceri, cu o căruţă de lemn având tot roţi de lemn, scot trupul lui Iuliu Maniu împreună cu alte cadavre pe poarta temniţei să fie dus la Cimitirul săracilor, care era undeva departe atunci, în afara oraşului spre malul Tisei. Azi, Cimitirul săracilor este în oraşul Sighet. Acum intevine dilema. Nici până astăzi nu se ştie unde a fost înmormântat marele participant de la 1 decembrie 1918, de la Alba-Iulia, şi liderul PNŢ, un democrat favorabil puterilor liberale occidentale. Pe la începutul anilor ’70, Securitatea comunistă a încercat să-i inducă în eroare pe urmaşii lui Iuliu Maniu şi i-a informat despre faptul că s-au găsit osemintele lui din Cimitirul săracilor şi urmează să fie reînhumate în satul natal, cum afirma în presă Matei Boilă, unul dintre strănepoţii Sfinxului de la Bădăcin. Măsura a venit după un demers la nivel înalt al Clarei Boilă, nepoata lui Maniu, care i-a trimis lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare în care îi cerea să i se indice locul în care a fost îngropat Iuliu Maniu „pentru a putea îngriji mormântul“, cerând permisiunea să-l îngroape la Bădăcin, alături de părinţii săi. Nimeni din familie nu a fost lăsat să participe la această exhumare, iar când delegatul le-a spus cum a fost identificat, urmaşii şi-au dat seama că totul este o farsă sinsitră. Minciuna a culminat cu întocmirea unui certificat medico-legal fals. Familiei i s-a spus că Iuliu Maniu a fost îngropat în sicriu, dar deţinuţii politic erau aruncaţi direct în groapă goi, fără sicriu, că în momentul în care au săpat avea mâinile încrucişate pe piept, ceea ce, ţinând seama că era vorba de oseminte cu totul descarnate, după trecerea a douăzeci de ani de la înmormântare, era de-a dreptul imposibil aşa ceva. O mare greşeală a celor ce au întocmit certificatul medico-legal a fost faptul că au trecut faptul că decedatul prezenta o fractură la cubitus, în condiţiile în care Iuliu Maniu avea fractura la tibie. Fostul secretar al lui Iuliu Maniu, Seniorul Corneliu Coposu nu a crezut minciuna Securităţii şi a spus familiei Boilă că nu crede în povestea regimului.Fostul director al închisorii din Sighet, care a fost ţăranul din Vişeul de Jos, Ciolpan Vasile moare în 2004 ducând secretul înhumării lui Iuliu Maniu cu el în mormânt. După 1990, abia în 2007, Marius Oprea şi istoricul clujean Gheorghe Petrov de la IICCMR au început săpături în Cimitirul săracilor ca să dea de rămăşiţele lui Iuliu Maniu. Fără succes. Anul trecut, clujeanul Gheorghe Petrov, de la Muzeul de istorie din Cluj-Napoca, a revenit cu alte săpături extinse pe malul Izei, după ce un domn a susţinut că tatăl său, care a fost deţinut de drept comun la Sighet, ar fi fost implicat în luarea cadavrului lui Iuliu Maniu şi transportarea lui cu o căruţă şi reînhumarea sa pe malul râului. Cercetare însă fără succes.
Pe de altă parte mai există o nouă legendă, pe care istoricii nu au luat-o în considerare privind dispariţia cadavrului marelui Iuliu Maniu. Nu de mult am avut o discuţie cu un fost localnic din Sighet, care a copilărit şi şi-a petrecut adolescenţa şi tinereţea în oraşul de pe malul Tisei şi care azi locuieşte în altă parte a ţării. Acesta mi-a spus că imediat după 1990, un fost temnicer de la închisoarea din Sighet i-a spus că autorităţile nu vor să spună unde este înhumat trupul lui Iuliu Maniu, pentru că acesta, de fapt nu mai există. Întâmplarea face ca temnicerul să fi fost însoţitorul căruţei cu roţi de lemn, care a cărat cadavrul lui Iuliu Maniu pus peste un morman de trupuri îngheţate, şi care a ieşit din închisoare în fatidica noapte din 5 februarie 1953 a morţii Marelui Sfinx. Cimitirul săracilor în acea vreme era în afara oraşului, iar noaptea numeroase haite de lupi se încumetau aproape de oraş. La un moment dat pe o râpă din preajma Cimitirului săracilor, datorită roţilor de lemn care hurducăiau şi săltau puternic căruţa trupul lui Iuliu Maniu gol a căzut din aceasta, fiind lăsat să fie mâncat de o haită de lupi din preajmă. Comuniştii nu dădeau preţ pe cadavrele unor „reacţionari burghezi”. Până la sfârşitul anilor 1980, în iernile grele, lupii puteau fi văzuţi la marginea oraşului. Temnicerul comunist a lăsat mărturie unui tânăr, după 1990, legenda dispariţiei lui Iuliu Maniu mâncat de lupi în noaptea îngheţată din iarna lui 1953.
De aceea, probabil nici securitatea lui Ceauşescu şi nici după 1990 nimeni nu mai găseşte cadavrul marelui om politic, făuritor al Marii Uniri şi democraţiei interbelice? E ciudat că Ciolpan, directorul închisorii a trăit până în 2004 şi nu a spus la nimeni unde este înmormântat Iuliu Maniu. Nici nu a fost întrebat de parchet? De ce? E paradoxal că Securitatea la ordinul lui Nicolae Ceauşescu nu a găsit locul de înhumare al marelui om politic, deşi atunci trăiau numeroşi funcţionari din aparatul de represiune al închisorii. Legendea trupului lui Iuliu Maniu lăsat să fie mâncat de o haită de lupi într-o râpă de pe malul Tisei pare să fie o altă intoxicare post-comunistă a fostei Securităţi!?
„Nici dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcin.”