Irina Lucia MIHALCA: Tentația respirației

Tentația respirației

Pe-aceeași alee a timpului, orele zboară libere,

precum un fluture,

într-un dans de lumină.

Printr-o mușcătură crudă, viața e ca o linie.

Rătăciți printre sensuri, suntem pierduți în propria viață,

mai mult sau mai puțin amabilă.

Oriunde ai fi, spațiul coboară derutant,

ca un pui de pasăre,

se pliază în sine

în cel mai arid deșert.

Am văzut un copil strigând:

– Privește! Privește! Privește cerul cu stelele!

O pasăre pe o ramură, ca o flacără,

a venit de nicăieri, neanunțată.

Sunetele ascuțite

alternează cu tăceri serafice.

Într-un arhipeleag al ploilor,

mângâiate de valuri,

cuvintele se întind,

se înalță-n spirale,

se împletesc și despletesc

printr-o respirație ușoară a buzelor,

precum un cântec fredonat acum o mie de ani.

Tentația este să fii fericit.

Sunetul ritmic al mării măsoară ritmul vieții și-al morții.

Ți-e greu să crezi în furtună.

Când apele se mișcă, universul-ți răspunde

prin culoarea surâsului.

Privești umbrele întinse ale copacilor.

Asculți liniștea cu sunetele ei și te-ntorci înăuntru.

Așteptarea înflorește-n speranță.

Uneori miracolul ești chiar tu.

Sub razele de soare

păpădii mari înfloresc, chiar și iarna.

Bați la poarta cerului și-i asculți sunetul ce te-nvăluie.

Încerci să te strecori înăuntru.

Un semn ți-a scăpat.

Când întunericul va crește,

torța unei nopți de dragoste,

peste o mie de ani va pulsa în inimile noastre.

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

20 ianuarie 2019

Irina Lucia MIHALCA: Eclipsă totală de lună

Eclipsă totală de lună

Solitari ne construim catedrale,

desţelenim gânduri, şoapte,

trăim acut

fiecare bătaie a inimii.

Cât ţi-e de frig! Cu adevărul

pe buzele împietrite,

laşi iarna

să se aşeze la locul ei

pentru că toamna a trecut.

În marea trecere e primăvară,

o altă primăvară!

Prin juxtapunere renasc sori noi,

înflorirea ne-anină

clipele simţite intens.

În orizontul întins, o lună albă, plină,

se leagănă tainic, uşor dispare

în bezna nopţii apărute,

cu gândul păşeşti

pe linia subţire

dintre cer şi pământ,

cu mâna atingi bolta,

picioarele, teluric le simţi,

continui să mergi,

cu inima luminezi orice adânc,

laşi gândul să zboare

în jocul împletiriiunui cer de pământ.

Nimic nu se repetă, bucură-te!

Continui drumul răscolit

– vor trece ani, poate -,

în urmă plutesc

ecouri, pictate umbre, amintiri,

în faţă, din adâncuri mute,

acolo unde

inimile se deschid,

tăcerile încep să vorbească,

răsar noi stele,

noi vise,

noi doruri, noi valuri,

tristeţi, bucurii

– amestec restrâns de viaţă şi moarte –

un trup, o lumină şi-un cânt.

– Sufletul tău mi-a răvăşit inima,

fugar sunt de-atunci,

în piept, crucificată mi-e luna,

trăirile tale se lovesc

ca apele de stânci pentru-a mai trăi.

Oare cât mai rezist?

Lumea e mult prea mică

pentru forţa înzestrării tale!

– în noapte mă cauţi, mă strigi.

La capătul drumului, dincolo de lumile albastre,

privind în oglinda cerului, ne regăsim.

E întâlnirea cu tine

şi dorul de-a fi, de-a simţi,

de a-mi spune: Te iubesc

pentru că eşti, pentru că, aici, trăieşti!

– Dă-mi inima şi ochii,

să găsescă plăcere în căile mele,

sărut tot ce nu văd şi nu iubesc alţii!

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

20 ianuarie 2019

Irina Lucia MIHALCA: În oglinda apei tale

În oglinda apei tale

Arc situându-se din cer de noapte,
colaj de gânduri migdalate pluteşte
peste abisul migrării, acolo unde
durerea infinită nu poate striga,
lumina nu se vede nicăieri,
iar întunericul este un rege puternic.
În acest cimitir singuratic, tăcerea,
grea precum pământul îngheţat,
respiră netulburată
printre umbrele stinse.
Aici, florile vorbesc numai la adormiţi
şi la reci pietre funerare.
Printr-o flacără verde,
florile acestea mici împing, spre soare,
granitul şi pământul
cu petalele lor curajoase, umede.
O notă de culoare
înfloreşte în spaţiul sideral.

În urmă, totul se risipeşte,
toate îşi au vremea lor
şi fiecare lucru de sub cer
îşi are ceasul lui, dar, dincolo de cer,
timpul înceteză a mai conta.
Clepsidra se sfărâmă în curgerea ei,
moartea aparţine acestei lumi,
însă lumea cea adevărată
nu are început şi sfârşit. Eternul prezent!

– În exilul cărui destin ai stat ascunsă, iubito?
Credeam că nu poţi să exişti, ai fost, eşti
şi vei rămâne parte dintr-o dimensiune
pe care-o port în mine,
e ceva care vine din acele adâncuri,
nu are o punte de legătură.
În templele eleusiene, prin vălurile succesive
ale uitării, aşternute între tine şi tine,
în căutarea propriului vis
ai trecut peste pustiuri,
ai plecat spre nicăieri, iar, acum,
porţile s-au deschis spre albastrul din noi.
– Îmi clatini orice templu clădit în mine
şi reaşezi totul de la început.
Mister al creaţiei, cum să te cuprind în mine?
Din clipa în care te-am simţit ca un foc
mi-ai dăruit sensul unui drum cumva uitat.

Până când vor înflori trandafirii
unde să te găsesc, mister al sufletului?
Cuvântul “reîntregire” izbucneşte în mine
cu tăria valurilor unui ocean.
Să mă pot aşeza în poarta sărutului tău
şi-atunci voi fi cu-adevărat liber
de orice nesiguranţă. Ne-am născut vindecaţi
din apele unui Iordan şi dincolo de ape,
când marea nu va mai fi!
– Te iubesc! – aşa mi-a spus marea aceea
şi-n ea te-am văzut pe tine.
Citesc cu tine în priviri, reflecţia ta este
în unduirea apei, peste tot.
Eşti aici, lângă mine?
Într-un firicel de linişte, dorinţa a creat,
prin sufletul meu,
această viziune divină a iubirii.

M-ai zărit la întrepătrunderea dintre
căutare şi răspuns. În penumbra reflectată
de certitudinea şi îndoiala ta,
o bătaie de aripă în zbor îşi poartă pecetea.
Ieşind din crisalidă cu zâmbetul pe chip,
asemeni vieţii care se repetă,
aşteptam să mă iei de mână.
– Caută-mă în oglinda apei tale! ţi-am şoptit.

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

13 ianuarie 2019

Irina Lucia MIHALCA: Utrenia

Utrenia

Pulsiunile unei noi lumi îți înrourează dimineața,
într-o armonie cosmică. Ca o rugăciune,
o lumină tămăduitoare străbate
prin cerul nesfârșit,
distanțe, inimi, gânduri,
în adevărurile simple ale vieții.
Un sunet al timpului!
Cuvântul, e și în noi, și în afara noastră.
Cu fiecare vers te purifică.
Universul, triada: cer, ape, pământ!

Odată cu sunetele miraculoase, de o frecvență înaltă,
ce pătrund în tine, înflorind în cuvânt,
un înger hermeneut
îți adeverește
că ești un fir unic,
de neînlocuit, în tapiseria vieții.
Lumina ei îți dă viață. E însăși poezia!

O taină se scrie în sânge!
Pâinea este tăiată și împărțită, odată cu vinul băut cucernic.
E-acolo cu tine, în fiecare moleculă, în fiecare gând,
în dorința mâinilor de a-i mângâia trupul,
în dorința buzelor de a-i depune,
peste tot, sărutări,
ca un tatuaj al dragostei purtate.
Un univers este Ea!
Litie evanghelică, poemele ei!

Cu nerăbdare aștepți orele să treacă.
Aura ei arde și contopește, până la fuziune,
ființe și lucruri,
trăiri, sentimente, emoții,
imposibil de redat în versuri.
În palmea ei
îi vei așeza toată viața.
Cu ochii închiși îi știi chipul,
din memorie o poți desena,
dar niciun creion, nicio daltă
și nicio pensulă nu-i vor putea transpune
lumina ce străbate totul.

Pereții de plută ai destinului nu-ți mai pot răspunde.
Acum crezi că, prea târziu, ți-a fost sortit
să ajungi
la masa festivă a fericirii.
În gol navighezi.
Fiecare clipă își are o șansă.

De pe cuprinsul lumii, vânturile s-au oprit,
valurile au amuțit,
planeta și-a încetinit ritmul.
Ascultă liniștea! Taci și ascultă!
În acea tăcere înaltă,
un răspuns vine pentru tine.
În interiorul sunetului e o poartă spre cer.
Acum poți găsi drumul de întoarcere.

Niciodată nu-i prea târziu
să înveți sensul,
înțelesurile Luminii și ale Cuvântului!

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

11 ianuarie 2019

Irina Lucia MIHALCA: Sub raza unei clipe

Sub raza unei clipe

Nu e uşor să laşi totul să treacă!
Când erai mic aveai copacul tău,
cu înălţimea lui îţi măsurai anii copilăriei,
pentru el trăiai, creşteai, te bucurai,
cu el plângeai, cu el râdeai.
Ţi s-a spus
că toate cele bune şi rele
acolo se vedeau, în copacul tău!
Aşa creştea sau se usca,
aşa înflorea sau nu înflorea,
aşa se legăna sau se scutura,
iar tu îl îngrijeai cu sufletul.

În fiecare din noi
e un Iov, cădem ca să ne ridicăm,
în spaţiul dintre cuvinte vei regăsi esenţa.

Niciun gând nu este mai uşor decât altul,
niciun cuvânt nu este mai înalt decât altul,
nicio privire nu este mai clară decât alta,
niciun om nu este mai presus decât altul.

În spatele nostru există mereu cineva,
ne-mpinge, ne-ncurajează,
ştii că poţi şi-ţi continui calea.
Asemeni soarelui, asemeni izvorului,
asemeni florilor, asemeni păsării,
venim să dăruim
lumina, viaţa, culoarea şi cântul.

Pe cerul tău, aduşi de o briză,
norii apar, stau şi se duc.
În tine e taina, aerul, mişcarea, lumina,
acolo palpită liniile calde
ce dau viaţă pânzei lăuntrice.

Alergi, sari, strigi, cânţi,
te-arunci în iarbă, pluteşti şi zbori.
De departe simţi
apropierea persoanei iubite,
din câteva mişcări, fără compas,
fără cumpănă, fără să ştergi,
inima ta conturează,
prin vibraţia ce trece prin suflet,
culori, tonuri, nuanţe,
lumini, umbre,
sub raza unei clipe de bucurie.

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

10 ianuarie 2019

Irina Lucia MIHALCA: Spirala gândurilor

Spirala gândurilor

Timpul există sub semnul întrebării.

Sentimentele pentru ea

te-au ridicat, în vârtejuri,

la înălţimi alarmante.

Nimic nu s-a schimbat.

Cel mai adânc ocean

este aici lângă tine,

amintindu-ţi

de dragostea ta.

Ai nevoie de căldura ei

aşa cum ai nevoie

de aripile îngerilor.

Vântul îi poartă departe şoaptele,

plângi, o mie de lacrimi în praf,

dorul te sugrumă,

trebuie vărsate,

aşa se curăţă sufletul.

Un vis nedescifrat, un vis

încremenit într-o buclă

ţi se tot repetă,

uneori ea e acolo

şi atunci nu o poţi găsi,

ca, în final, să se topească

printre stele, odată cu muzica,

în tăcere totală,

în ritmul bătăilor inimii.

Gândurile tale pentru ea

sunt întotdeauna neîntrerupte.

Gândul, o tranziţie de sentimente

între două inimi!

Mori de dragoste pentru ea.

Nu lăsa sa se întâmple asta! îi spui.

Timpul înfăşurat între umbre fugare

şi raze diafane de lumină

plimbă visele întrepătrunse,

în floare de amurg îndepărtat,

pe un cer înstelat, străbătându-l.

Pierdut în emoţie,

îmbrăţişezi speranţele,

binecuvântându-le din zbor,

şoapte calde ţi se presară în inimă,

le-aprinde şi le stinge-n ecou,

ca un far

ce-ţi luminează gândurile.

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

8 ianuarie 2019

Prelucrare grafică: Irina Lucia Mihalca

Irina Lucia MIHALCA: Poeme

Dincolo de ape

Gândurile îţi sângerează, zidurile te despart,
în tăcere pleci spre spaţii goale,
încerci
să curmi trecutul tulburător.

Pierdut în sălbăticie, casa ţi-e drumul,
loviturile aspre te fac mai puternic,
în aur transformi greşelile.

Un far aprins.
Dincolo de ape vrei să ajungi.
Într-un ocean nestrăbatut de nimeni,
coloane luminoase
licăresc.

Viaţa o ia într-o direcţie sau alta,
ca un râu sinuos,
noi experienţe îţi scriu povestea,
bucuria este
în tot ce te-nconjoară.

Pe emisfera gândului te plimbi,
pe o scenă ireală te mişti.
Ai fost rănit,
ai fost vindecat.
Vei păstra această înţelepciune
aceea că
dragostea nu are limite?

De mână te ţii pentru o secundă, pentru eternitate,
împărtăşită doar, fericirea e reală,
intensă şi colorată,
pe drum te surprinde sunetul ei.
Există o poveste de iubire răscolitoare
pentru fiecare.
Dumnezeu ne iubeşte!

Fragilitatea cristalului e fineţe,
nu slăbiciune.
Când ierţi, iubeşti
si când iubeşti
asupra ta
lumina divină se revarsă.

Inimile prind aripi. Laşi îngerii să cânte.
Dincolo de bine, dincolo de rău,
acolo, în acea grădină
ne vom întâlni…

Epifanie

– Îmi trebuie doar o picătură ca cineva

să-mi tulbure existenţa, să-mi coloreze apa.

– îmi spui, acum, că m-ai văzut,

la ceas de seară, printre atâţia trecători

– ecou reverberat a unor imagini fulguite -,

pe o străduţă întortocheată din Praga,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poeme” →

Irina Lucia MIHALCA: Surâs în floare

Surâs în floare

Departe, în spatele atâtor cuvinte și a convulsiilor lor ești tu,
de la rădăcini până la ultimele ramuri spre aer și soare,
în lava memoriei, între amintiri calde și necunoscut,
acolo unde trăiesc textele oarbe
ești doar tu,
tu cu propria oglindă,
tu cu emoțiile tale, tu și dorințele tale.
Cu vârful degetelor ușor le atingi.

În urmă, doar umbre și șoapte multiplicate.
Poezia își poartă aripa de cântec. Ca un vis, o rază de lumină răsare.
În liniște, o cale există întotdeauna.
Eliberarea.

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

3 ianuarie 2019

Irina Lucia MIHALCA: Undeva şi Aici (versuri)

Barierele

Învelit de albastrul cerului,
visul nu are bariere.

Dincolo de albastrul cerului,
visul nu are bariere.

Şi-atunci barierele cine le-a trasat?

Frontiera
a împiedicat dorinţa călătorului.

Obstacolele

au împiedicat dorinţa de a se înălţa.

16 iunie 2011

Ce faci astăzi?

Mă uit pe geam

şi nu te văd,

îmi beau cafeaua …

nu eşti în zare,

pendula ticăie

a sfârşit de an,

viaţa are

o formă de sferă gotică.

Ce face Irina?

E fericită?

Ce fac astăzi, mă întrebi,

strivind forma barocului târziu,
violoncelul de Prado, sublimele sticle Murano,
când labirintul plin de rouă foşneşte nostalgic.

Ca la o intrare, în oraşul plin de oglinzi,
cobori şi aduni norii.

Pe fereastra gândului departe te uiţi,

tot mai departe

treci de mine cu privirea…

Zâmbesc, ştiu, inevitabil,

te captivează atâtea forme suprarealiste,

Spirala ce-ţi cutremură vitraliile visului

– o Galatee în mii de contururi –.

Pendula ne ticăie din prima secundă.

– Sparge-o de nu-i suporţi sunetul!

Acum îţi citesc enigma dorinţei

– “Spania” şi

“Dream of Venus”–.

Ce-i fericirea? mă întrebi.

Căutarea, mereu căutarea

spre ultimul tablou – “Coada de rândunică”…

Să zicem că sunt în trecere la Buenos Aires… Da, totul e posibil!

Să zicem că am cîteva clipe libere, intru, pentru o cafea dulce-amăruie, la Caffe Intim, în timpul unui tango. Mă priveşti, cu mintea mă pictezi. E soare şi culorile pastel străpung interiorul.

Ai vrea să dansăm un tango teribil de pasionant, chiar dacă nu ştii să dansezi.

Acum simţi şi vrei să dansăm,

simţi nevoia unei tandreţi infinite… lumina se crispează-n jurul umbrelor noastre şi tremură…

Mă inviţi la dans, ca o vioara de Cremona sub mâinile tale vibrez. Ameţitor, muzica îşi continuă ritmul, piruetele te duc narcotic în timp, într-un timp colorat, plin de miresme, de amintiri – străfulgerări de flash-uri prin peliculele derulate.

Să zicem că neatent m-ai călcat pe picior, inexplicabil percepi pierderea unui timp unic…

< între două respiraţii îţi apleci capul pe umărul meu >… fugar mă priveşti în ochii mei asiatici, adânci, în care te scufunzi şi uite, mă ridic pe vîrfuri şi-ncet îţi şoptesc:

Singur aşteptând toamna,

ca şi cum ai aştepta un vis de ceaţă,

o altă viaţă sau ce doreai.

Neîntrupându-se,

frunzele zboară spre alte gări…

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Undeva şi Aici (versuri)” →

Irina Lucia MIHALCA: Poeme

Aripile noastre uitate

Într-o particulă misterioasă

încape întregul univers.

În noi s-a creat,

acum cuvântul există

şi-odată cu el

viaţa

pulsează

în stele, planete,

natură, om, lumi infinite.

Lumina

îşi cere întruparea.

Ne naştem, murim,

revenim în lumină. Suntem.

Nici început, nici sfârşit nu există!

Totul este lumină,

în razele ei ne e scris viitorul.

Ascultă mesajul stelelor ce strălucesc!

Dacă alergi o viaţă să prinzi stele căzătoare,

vei prinde, până la urmă, una.

Asculţi glasul culorilor?

Sunetul, odată creat, continuă

să existe etern,

chiar şi-n adâncă tăcere.

Cu toate simţurile atingi lumina muzicii,

eternul ciclu al paradisurilor stelare,

în infinit se-ating liniile paralele.

Inspiră, priveşte şi-ascultă

prin respiraţie

ochii şi-auzul universului!

Cândva aripile ni se vedeau,

încă le mai avem,

copiii şi tinerii

le folosesc în zborul lor

prin lumi nevăzute.

Cu aripile tinereţii, gândul

prinde înveliş în azurul cerului.

Asculţi bătăile inimii?

Sunt părţi din simfonia pământului

ce-şi poartă în noi

mesajul – viaţa are un sens -,

nu uita cine şi de ce suntem aici.

Solaris

Sub pecetea lui Solomon, timpul şi spaţiu se diluează.

Ameţitor, cu arome tari, pătrunzătoare,

într-un ritm obsedant,

abrupt, dinamic şi fluid,

sub potopul iubirii o auzi cum geme încet,

vrei să-i simţi gura pe trupul tău,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poeme” →