Gherman Pântea s-a născut în 1894 la Zăicani, județul Bălți, în Basarabia și a fost un scriitor prolific, director general al apărării în Guvernul Basarabiei, licențiat în drept, militar și om politic român de dincolo de Prut, membru al Sfatului Țării, primar al orașului Chișinău (de trei ori) în perioada interbelică și primar general al Odesei în vremea regimului dictatorial antonescian. La 27 martie 1918 a votat în Sfatul Țării pentru unirea Basarabiei cu România. Gherman Pântea a fost participant la primul război mondial, fost ministru (Director general de război și marină, între 11 decembrie 1917 și ziua Marii Uniri) în Guvernul Basarabiei, primar al orașului Chișinău (1923, 1927-1928, 1932) și între 1941-1944 – primar general al orașului Odesa. Gherman Pântea a sosit la Odesa, în 18 octombrie 1941, la două zile după intrarea trupelor române, fiind numit primar de mareşalul Ion Antonescu în urma unei întâlniri din gara Chişinău dintre cei doi, din august 1941. Mareşalul Ion Antonescu nu-l cunoştea personal, dar probabil activitatea lui Gherman Pântea ca primar al Chişinăului a contat în această nominalizare. Sovieticii, când părăseau un oraş ocupat de nemți sau români, după ce evacuau nomenclatura, aruncau în aer uzina electrică, uzina de apă şi alte obiective ale infrastructurii. La toate aceste probleme se adaugă decizia N.K.D.V.-ului de a arunca în aer fostul sediu, în care se instalase Comandamentul Militar Român. Explozia a avut loc în 22 octombrie 1941, ora 5:35 pm. Spânzurătorile ridicate în intersecţiile oraşului în care atârnau cei executaţi ca represalii cumplite ordonate de autorităţile militare conduse de Antonescu l-au impresionat adânc pe primarul Gherman Pântea, care i-a scris direct mareşalului că populaţia nu a fost implicată în atentat, cerând revocarea ordinului de represalii. Ion Antonescu a declarat că dacă Pântea ar fi fost militar l-ar fi împușcat. Primarul Gherman Pântea a publicat în ”Odeskaya Gazeta” o proclamaţie în care promitea o întoarcere la normalitate şi egalitate între toţi locuitorii Odesei. Generalul Nicolae Macici şi primarul Gherman Pântea l-ar fi convins pe guvernatorul Gheorghe Alexianu, în 23 octombrie 1941, să întoarcă acea coloană cu ostatici, care urmau să fie executaţi la Dalnic. Gherman Pântea a ajutat pe unii cetățeni sovietici, inclusiv pe Elena Rudenko, soţia profesorului Rudenko de la universitate şi sora mareşalului sovietic Tolbuhin. Funcţionară la primăria din Odessa, Elena a avut la un moment dat nevoie de o intervenţie chirurgicală, însă, iniţial, renumitul chirurg Pavel Ceasovnikov, rector al Universităţii, a refuzat, pe motiv că nu putea face operaţie surorii unui mare lider bolşevic. La insistenţa lui Pântea, Ceasovnikov a fost de acord să realizeze procedura chirurgicală, salvându-i astfel viaţa Elenei Rudenko, conform Historia. În 1944, Gherman Pântea revine la București unde intră în vizorul Siguranței.

După 23 august 1944 foștii inamici de la Cihișinău încearcă să-i facă zile amare. Se încearcă judecarea de către Aliați într-un proces popular. În 21 iunie 1946, dosarul lui Pântea a fost însă clasat, la cererea Comisiei Aliate de Control şi, personal, a preşedintelui acesteia, care era mareşalul sovietic Tolbuhin, care i-a mulţumit astfel fostului primar al Odessei pentru că i-a salvat sora de la moarte. Deci Pântea nu a mai fost judecat de Tribunalul Poporului, ci doar urmărit de Siguranță și justiția română. După 1948, având în vedere că fusese primar pe timpul războiul al orașului Odesa, capitala așa-zisului Guvernământ al Transnistriei, autoritățile au încercat să-l învinovățească de masacrele și deportările din timpul războiului și în 1952 este condamnat la 10 ani de detenție, dar în anul 1955 a fost amnistiat. A fost anchetat de temutul Nicolschi. Pântea fusese încarcerat, pe rând, la Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Gherla, Piteşti şi Poarta Albă. Fostul primar al Odessei a fost achitat de acuze în 1956. Gherman Pântea susținea faptul că, fiind primar al Odesei, a încercat să oprească deportările evreilor și a încurajat normalizarea relațiilor economice din oraș, reușind să colaboreze pașnic cu vechii funcționari sovietici. Pântea a reconstruit orașul devastat de război. Regimul antonescian de la București încerca să înlocuiască foștii funcționar sovietici cu funcționari români lipsiți de pregătire sau de cunoașterea limbii locale. Gherman Pântea cunoștea la perfecție limba rusă și a avut o colaborare bună cu localnicii. Deși șicanat de securitate, unii lideri PCR încearcă să-l folosească pentru a schimba noul curs politic spre național-comunsim.

În 1965, Nicolae Ceaușescu a acceptat ideea de a forma un grup de cercetare care să se ocupe de problema basarabeană. În el au fost cooptați protagoniștii Unirii, care mai erau în viață. Grupul era integrat în Institutul de Istorie „N. Iorga”, condus la acel moment de academicianul Andrei Oțetea, cel care a scris celebra carte ”Marx și românii”,lovind în interesele rusești. Acesta, fiind ardelean, s-a aflat în anii 1917-1918 la Chișinău și cunoștea evenimentele. În acest fel, Pan Halippa, Onisifor Ghibu, Gherman Pântea ș.a. au primit asemenea adeverințe:

„Bucureşti
2 decembrie 1965
B-dul Aviatorilor nr.1

Adeverinţa
Ca urmare la adeverinţa eliberată sub nr. 948 din 19 octombrie 1965, precizăm că tov. Gherman Pântea, domiciliat în Bucureşti, str. Argentina nr.9, lucrează, cu începere de la 1 octombrie 1964, la diferite probleme cu caracter istoric, în calitate de colaborator extern al acestui institut.
În prezent, tov. Pântea Gherman se ocupă cu chestiuni referitoare la mişcarea comunistă din Basarabia, în perioada 1918-1940, material care va servi la redactarea istoriei Partidului Comunist Român.
Director,
Acad. prof. A. Oţetea”
Mai târziu, pentru deținătorii adeverințelor, a fost întocmit și câte un proces-verbal:

„Proces-verbal încheiat la Institutul de Istorie al Academiei R.P.R., azi, 20 februarie 1965, între tov. Gherman Pântea şi acad. A. Oţetea, director al Institutului de Istorie al Academiei R.P.R., prin care am convenit următoarele:
Tov. Gherman Pântea predă Institutului de Istorie al Academiei Române următoarele acte:

• memoriile mele în legătură cu Basarabia, scrise în luna ianuarie şi februarie anul 1965;
• procesele-verbale originale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, al cărui preşedinte am fost, scrise în limba rusă;
• procesele-verbale ale Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc, traduse în româneşte;
• lucrarea mea „Unirea Basarabiei” compusă din două capitole. Primul capitol: „Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii Basarabiei”, cu o prefaţă de savantul român Nicolae Iorga. Al doilea capitol: „Două decenii de la autonomia Basarabiei”, scrise de mine în anul 1937.
  Tov. director A. Oţetea e autorizat să predea aceste acte autorităţilor noastre în drept.
  Acest proces-verbal s-a încheiat şi semnat de noi, în două exemplare, dintre care unul va fi predat tovarăşului Gherman Pântea, iar al doilea va rămâne tovarăşului academician Andrei Oţetea.”

Gherman Pântea primește o pensie de 1500 lei pe lună prin bunăvoința președintelui consiliului de stat Chivu Stoica, după ce acesta refuzase colaborarea cu securitatea comunistă. Miliția i-a înscenat în 1960 un proces economic cu deținere ”ilegală de cocoșei de aur”, dar a fost achitat din lipsă de probe. Gherman Pântea a fost apărat de avocați evrei bucureșteni, cunoscuți în epocă. Despre ultimii ani din viață a scris o excelentă carte Ion Constantinescu: ”Gherman Pântea, între mit și realitate” (Ed. Biblioteca Bucureștilor, 2010) Gherman Pântea a socotit că „nu mai are nimic de pierdut“, în ultimii ani de viaţă, și nu a ezitat să se folosească diverse ocazii, pentru a-şi afirma crezul privind Basarabia românească. În ziua de 29 ianuarie 1967, la cimitirul Bellu, a avut loc înmormântarea lui Ion Buzdugan, scriitor, fost secretar în Sfatul Ţării, cel care a redactat actul Unirii Basarabiei cu România. La ceremonie au participat peste 200 persoane, în majoritate basarabeni, cum scrie istoricul Ion Constantinescu. Au rostit discursuri fruntaşii basarabeni Pantelimon Halippa, Gherman Pântea şi preotul Vasile Ţepordei. Luând cuvântul în calitate de fost preşedinte al blocului soldăţesc-muncitoresc-moldovenesc, Gherman Pântea a adus un omagiu lui I. Buzdugan, subliniind că „a luptat pentru poporul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, pentru ca să-şi păstreze în condiţiile aspre ale ţarismului limba şi fiinţa“. El a dat citire apoi actului Unirii Basarabiei cu România, care fusese prezentat de I. Buzdugan în şedinţa Sfatului Ţării de la Chişinău, în ziua de 27 martie 1918. Cei prezenți au fost siderați pentru acest curaj în plin regim comunist controlat de URSS. Avocatul Haralambie Marchetti, fost prefect al judeţului Lăpuşna, într-o discuţie cu sursa „Sedoi“, şi-a exprimat părerea că „nebunul de Pântea o s-o păţească într-o bună zi“ apare în documentele securității. Pântea şi-a asumat, însă, toate riscurile și la parastasul pentru fostul mitropolit al Basarabiei, Gurie Grosu, ce a avut loc la biserica Sf. Spiridon din Capitală, în ziua de 26 martie 1967, vorbind pentru unire cu curaj. La aceeaşi biserică Sf. Spiridon, în ziua de 13 august 1967, a avut loc un parastas pentru pomenirea a 50 de ani de la moartea poetului român basarabean Alexe Mateevici. La final a vorbit Gherman Pântea, care după ce a citit poezia lui Al. Mateevici „Limba noastră“ a spus că poetul a fost „un mare luptător pentru independenţă culturală şi naţională, că fiecare român de lângă Nistru este un luptător pentru limba maternă, pentru provenienţa sa românească şi pentru întregirea patriei româneşti“. El a mai adăugat că „amintirea marelui poet se împleteşte cu a altor mari luptători pentru cauza românească de dincolo de Prut ca Ion Hodorogea, Simion Murafa, Pavel Dicescu, Vasile Stroescu, Costache Străjescu şi alţii“. La parastasul pentru Alexe Mateevici au mai participat şi alţi intelectuali basarabeni cunoscuţi, precum prof. Constantin Tomescu, istoricul Alexandru Gonţa, Vasile Luţcanu, avocatul Teodor Păduraru, prof. Simion Vărzaru ş.a.

Gherman Pântea s-a stins din viaţă în ziua de 1 februarie 1968, la vîrsta de 78 de ani. Pentru comuniștii filo-sovietici de la București și pentru agenții KGB din capitală se pare că era prea mult. Gherman Pântea locuia pe str. Argentina și făcea cumpărăturile obişnuite în Piaţa Amzei, unde vizita uneori un local din zonă, pentru a lua o supă/aperitiv sau cafea/ceai. După ce a consumat ce a comandat Gherman Pântea a ieșit din acel local, îndreptându-se spre casă, dar a căzut instantaneu pe stradă şi a murit. Trecătorii au semnalat cazul Miliţiei, care la rândul ei a sesizat Spitalul de Urgenţă Floreasca, conform istoricului sus-menționat. Era prea târziu deja, medicii au constatat moartea clinică a lui Pântea şi l-au trimis la Morgă. Abia după un timp de o zi şi o noapte, soţia, fiul şi nora au aflat întâmplător de la nişte vecinii despre tragicul eveniment. Gherman Pântea nu era hipertensiv, nu suferea de cord, astfel încât împrejurările şi cauzele morţii sale au fost percepute de contemporani ciudate. Zvonurile au împânzit Capitala că Pântea a fost otrăvit la comandă sovietică după ce a băut o cafea. Înmormântarea patriotului basarabean a avut loc în data de 4 februarie, orele 13.00, la cimitirul Bellu. La eveniment au participat circa 400 de persoane, în majoritate basarabeni, care au „înţeles să cinstească memoria decedatului cu flori, cu lacrimi şi cu cuvinte duioase rostite de prieteni, în ultimele clipe ale aflării corpului lui neînsufleţit, printre cei vii“, scrie istoricul Ion Constantinescu. Tot Bucureștiul a fost împânzit de zvonuri că marele luptător unionist basarabean a fost otrăvit de agenții KGB, pentru acțiunile sale patriotice și de promovare a Basarabiei, ca pământ românesc, în plin regim comunist. Era epoca când începea ”primăvara de la Praga” și sovieticii erau nemulțumiți de acțiunile unioniștilor basarabeni sprijiniți indirect, din umbră, de unii lideri ai regimului ceaușist.

Ionuț Țene

Foto: Iunie 1943 FOTOGRAFII: Willy Pragher, Arhiva de stat din Freiburg

Poeții de geniu transced timpul și moda stilurilor sau genurilor literare. Un poet autentic inspirat de muze și care ”vorbește cu zeii” schimbă cu totul mesajul liric perceput de epoca sa și face din vers o ”lance” stilistică, peste timp, spre absolut și peren. De aceea, de cele mai multe ori, marea masă a contemporanilor nu înțeleg mesajul liric transmis de poet și nici noile expresii sau figuri de stil înnoitoare, care transced prozodia și gramatica epocii. Constantin Noica, care a scris cu acribie o frumoasă introducere despre Eminescu la începutul anilor’ 80, îl considera pe poet ”omul deplin al culturii române”.

Din vremea școlii generale și apoi la liceu am fost contrariat de versul lui Mihai Eminescu ”cobori în jos, luceafăr blând” din poemul ”Luceafărul”, care cu toții l-am învățat pentru admiterea la liceu în treapta a doua sau pentru Bacalaureat. Întotdeauna profesorii de limba română abordau versul cu o ironie fină, zâmbind cu subînțelesuri despre greșeala genialului poet național. Ca să nu mai vorbim despre criticii literari de duzină, care și-au făcut din ”pleonasmul” lui Eminescu un leit-motiv de a lovi în poetul transformat de ”patapievicii” epocii post-decembriste în ”cadavru din debara”. Acest vers a fost pretextul ”criticilor mei”, de a se lustrui pe ei, de a hipoerboliza demitizarea celui mai iubit și genial poet român. Trebuie să recunosc că și eu, împreună cu generația mea lirică, am comentat, în cenacluri și șuete de cafenea, ”greșeala” lui Mihai Eminescu de a ”cobori în jos” Luceafărul îndrăgostit de tânăra domniță Cătălina. Cum să scrie cel mai mare poet român ”cobori în jos” afirmam cu toții, încurajați de câte un critic literar sponsorizat și cu mai multe lecturi din materialismul științific și dialectic decât din poeziile universale. În general, la prima căutare în biblioteci sau pe google afli că celebrul vers este un pleonasm, o greșeală a poetului sau o licență poetică folosită pentru muzicalitatea versului. Singurul critic autentic, Alex Ștefănescu, acum mai mulți ani, a încercat să dea o interpretare corectă a versului eminescian folosind și cercetarea manuscriselor de la Academia Română. Criticul literar propune o nouă viziune asupra versului, considerînd că a fost intenționată licența poetică, nu ca un pleonasm, ci ca o formă de prozodie pentru accentuarea impactului imagistic și simbolic a mesajului de dragoste dintre Luceafăr și Cătălina. „Cobori în jos luceafăr blând, alunecând pe-o rază…” Nu se poate să ”cobori” altfel decât în jos. Ceea ce înseamnă că precizarea „în jos” este inutilă. Iată, exclamă ei, cu o satisfacţie secretă, chiar şi Eminescu greşea.De fapt, nu greşea. Numai dacă îl citim noi greşit putem avea impresia că am găsit o eroare în poemul Luceafărul. Nu este vorba de o simplă rugăminte, „cobori, vino la mine”, ci de o rugăminte ritualizată, de o incantaţie, repetată, de altfel, pe parcursul poemului. „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!” „Cobori luceafăr blând” ar fi fost mai concis, dar verbul la imperativ, de numai două silabe, n-ar fi avut timp să reverbereze în conştiinţa cititorului. Poetul prelungeşte de fapt verbul scriind „cobori în jos”, îl adaptează la ritmul unei ceremonii a implorării (…) există şi o dovadă materială că Eminescu a folosit deliberat, şi nu din neglijenţă formula „cobori în jos”. Într-unul din manuscrisele poemului Luceafărul scrie clar, cu cerneală neagră, „Cobori din cer luceafăr blând”. Poetul a tăiat, cu creionul, „din cer” şi a scris deasupra, tot cu creionul, „în jos”. Modificarea a făcut-o, în mod evident, la o recitire a poemului, când nu mai avea la îndemână tocul cu cerneală, ci un creion.” Alex Ștefănescu are dreptatea lui în interpretarea capodoperei literare. Mîcar s-a înțeles că nu este o greșeală de logică.

L-aș completa, totuși, pe Alex Ștefănescu, cu o prelungire sau o succintă adnotare la interpretarea sa și aș spune că Mihai Eminescu în acest vers a realizat o transcendență spirituală, înnoind limba română printr-un vers original și translucid, care trece și demantelează limba dincolo de pleonasm, într-o licență poetică foarte modernă. Mihai Eminescu nu a ales întâmplător versul ”cobori în jos”, care nu are în strofă calități ce țin de prozodie, ci profunde esențe filosofice și, mai ales, spirituale. Motivul ”demonului” este romantic și a fost plenar pus în opera lirică de poetul rus Lermontov, în celebrul poem ”Demonul”, publicat în 1841. „Demonul” lui Lermontov este un apel la originalitatea sa artistică. Este un exemplu pitoresc de romantism, opera este bazată pe antiteze. Eroii sunt în mod constant opuși unul altuia: acestea sunt imagini Demon și Dumnezeu (pământ și cer), Demon și Angel (moartea și viața), Tamara și Demon (realitate și ideal). Iubirea dintre Demon și Tamara se aseamnănă cu cea dintre Hyperion și Cătălina. Este relevată o dragostea dintre geniu și ființa comună într-o sinteză și sinergie a unirii dintre divin și pământesc. Mihai Eminescu a continuat ideea lui Lermontov, accentuând legătura teandrică dintre divin și uman. Această simbioză dintre transcendent și imanent este dragostea sinergică dintre om și zeu ce stă la fundamentul licenței lirice ”cobori în jos, luceafăr blând”. Poetul realizează în acest vers o simbioză aproape euharistică dintre elementul uman și cel divin. Din perspectivă teandrică ”cobori în jos” este de fapt o înălțare și o chemare a omului spre superior și îndumnezeire prin iubire. Mihai Eminescu schimbă sensul limbii în cel mai modern mod stilistic cu putință. ”Cobori în jos, luceafăr blând” se citește în interpretarea înălțării elementului inferior în cel superior. Cel care coboară, elementul superior, de fapt înalță, ”alunecând pe o rază” prin uniunea umano-divină, pe cel însetat de veșnicie.

”Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

Luceafărul este o capodoperă, care în varianta agreată de Titu Maiorescu, în ediția princeps, are 94 de strofe, iar în varianta lui Perpessicius este de 98 de strofe, deși cercetătorul Petru Creția care a studiat manuscrisele poetului a descoperit încă 48 de strofe. Deci poemul ”Luceafărul” în varianta extinsă are 148 de strofe. Ceea ce dovedește puterea de muncă și de creație a autorului, precum și interesul arătat față de această operă lirică de excepție. Eminescu lucrând asiduu pe această variantă lirică extinsă a ”Luceafărului” a păstrat versul atacat de critică, ca pleonasm – ”cobori în jos”. Poezia “Luceafarul” se centrează pe cuplu de îndrăgostiți alcătuit dintr-o ființă genială, titanică trăitoare lângă Dumnezeu si una pământeană, telurică. Incantația Cătălinei este o sinergie teandrică, în care divinul pogoară ca să înalțe omenescul în imortalitate.

Conflictul dintre peren și temporar este sine-qua-non o istorie a religiei umanității. Numai coborârea pe crucea umanității poate înălța umanitatea după Chipul lui Dumnezeu. Mihai Eminescu se explică estetic și ideatic în ”Luceafărul” prin perspectiva dialectă umano – divină, care devine doar prin iubire o sinergie teandrică, identică cu concepția creștină a lumii. ”Cobori în jos” este incantația omului comun, care vrea să se înalțe prin chemarea divinului cu care dorește contopirea prin iubire. La chemarea Cătălinei ”cobori în jos”, Luceafărul o înalță prin iubire pe tânăra prințesă, la stadiul superior, într-o tainică epicleză. A scrie Mihai Eminescu la 1883 ”cobori în sus Luceafăr blând” ar fi fost la vremea respectivă prea mult și de neînțeles pentru contemporani, fiind o licență stilistică în manieră avangardistă sau chiar post-modernă, pe care nimeni la vremea aceea post-romantică și de început de simbolism nu ar fi înțeles-o. Eminescu, prin acest vers, a surprins genial esența ”coborârii prin înălțare”. Poetul a fost un vizionar și un profet, dincolo de timpul său limitat, în care a trăit.

În esența filosofiei eminesciene cel care coboară se înalță. Geniul în perspectiva eminesciană este o simbioză umano-divină, ceea ce exprimă tendința creatoare a poeților de calibru, a celor care ”vorbesc cu zeii”. Luceafărul este Eminescu, pentru care coborârea este o înălțare, prin iubire, la starea de teandrie.

Ionuț Țene

Mai zilele trecute, Biroul de presă al Patriarhiei române a emis un comunicat fără nicio legătură cu fundamentele credinței, care este mai mult o expresie a ideologiei decât o chemare la mântuire. Din senin, Vasile Bănescu emite un comunicat de presă în stilul komisarilor sovietici, despre o presupusă ”alterare a credinței” zilele acestea. În loc să avertizeze faptul că, în ultimii doi ani, BOR a fost ținta agresiunii statului și a ideologiei atee neo-marxiste, care a închis biserici și a limitat oficierea slujbelor și s-a încercat interzicerea euharistiei, fundamentul vieții creștine prin epicleză, Biroul de presă al Patriarhiei, într-un stil ce aduce aminte de comunicatele din anii 1950, vorbește de un pericol inventat care nu există în societatea românească, cel puțin nici măcar la o minusculă minoritate, care ar putea să afecteze probabil activitatea Bisericii.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Comunicatul Biroului de presă al Patriarhiei este despre ideologia materialistă, nu despre mântuirea prin Hristos!” →

Sculptura contemporană a început cu Constantin Brâncuși, geniul născut în Oltenia rurală. După Brâncuși se poate spune că sculptura contemporană nu a mai dus nimic nou semnificativ. Brâncuși nu a sculptat numai ideea de zbor prin ”pasărea măiastră”, ci și ”arborele vieții”. El a sintetizat prin ”pasărea măiastră” ideea de zbor ca înălțare spre infinit. S-a născut o mitologie despre Brâncuși, că a fost un sculptor țăran dintr-o familie săracă, informație care este falsă. Tata lui Brâncuși a fost administrator financiar, sigur că rămas orfan de tată, mama sculptorului a trebuit să crească șase copii. Brâncuși, pe lângă că a fost celebru, a devenit și un om foarte bogat, nu numai sufletește, ci și financiar. Bogații lumii i-au cumpărat sculpturile.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Brâncuși a sculptat ideea de zbor și ,,arborele vieții”!” →

Preconizatul război cu Rusia și pericolul unor conflicte la granița dintre România și Ucraina a reactivat ministerul apărării privind reintroducerea armatei pe bază de voluntariat. Se vorbește chiar de introducerea serviciului militar obligatoriu pentru tinerii care să lupte în apărarea țării, deși România fiind țară membră NATO, trebuie apărată de aliații în frunte cu SUA. În ultimele zile, pe la mai toate televiziunile și agențiile de presă, ministrul Vasile Dâncu se agită prin interviuri semi-apocaliptice privind greutatea Ministerului Apărării ca să recruteze noi soldați voluntari.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Tinerii pensionari speciali reprezintă suportul experienței armatei române de apărare pe frontul de est!” →

Trebuie să recunosc că recentul premiu obținut de poeta Marta Petreu m-a impresionat și bucurat. În sfârșit, în țara românească, valorile și, nu în ultimul rând, poeții sunt apreciați și recompensați la certă valoare. În ultimii ani, poeții, mai ales cei clujeni, au fost puși într-un nemeritat con de umbră, de către o ignorantă conspirație a dezinteresului și ignobilului. Se promovează, din păcate, anumiți pseudo-poeți tineri, chiar la Ipotești, care confundă poezia cu pornografia, cuvântul cu lubricul, chestiuni de altfel de mult ”fumate” de Geo Bogza, încă din anii `30. Din fericire, la ”Opera Omnia” a fost promovată valoarea și paradigmele lirismului. Așa că, de la casa memorială din Ipotești, a celui mai modern poet român Mihai Eminescu a venit neașteptata veste care repune poezia autentică în centrul atenției societății. Poeta Marta Petreu a câştigat cea de-a XXXI-a ediţie a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, acordat de Primăria Municipiului Botoşani, în parteneriat cu Consiliul Local Botoşani şi Fundaţia Culturală Hyperion – Caiete Botoşănene, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România. Câştigătorul celui mai mare premiu de poezie acordat în România a fost anunţat, sâmbătă 15 ianuarie 2022, în cadrul unei şedinţe extraordinare a Consiliului Local, în cadrul căreia a fost adoptată hotărârea de acordare a titlului de cetăţean de onoare al municipiului Botoşani atât laureatului ediţiei curente, cât şi ediţiei anterioare. Cu tandrețea intelectuală care o caracterizează, poeta Marta Petreu s-a arătat surprinsă de premiu. Ea a afirmat, în cadrul unei înregistrări video prezentate în cadrul şedinţei extraordinare a Consiliului Local al municipiului Botoşani că ”un premiu care poartă numele lui Eminescu este de natură să înfioare pe oricine. Pe mine, cu siguranţă. Se cuvine să mulţumesc preşedintelui juriului, domnului Nicolae Manolescu, şi membrilor juriului care au votat pentru mine. La fel se cuvine să le mulţumesc membrilor juriului care au votat pentru altcineva. În principiu, într-o contabilitate omenească, şi unii, şi alţii au dreptate. Eu nu pot decât să mă mir, cam stingherită, că talerul balanţei s-a înclinat de data asta în favoarea mea”.

Marta Petreu este o poetă autentică, cu un simț al frumosului și valorii de înaltă ținută. Ea scrie poezia ca o aventură în necunoscut, în care metafora este o provocare a reîntoarcerii la originile adevărului și sensibilului. Am intrat prima dată în contact cu poezia Martei Petreu, ca liceean de filologie-istorie la ”Ady Șincai”. Prin 1988 am cumpărat de la anticariatul din Piața Unirii, azi de mult desființat, volumul de versuri ”Dimineața tinerelor doamne”, o adevărată incursiune în chintesența poeziei optzeciste. Versurile calde, lirice și translucide m-au fascinat și inspirat. Am citit cu nesaț și febrilitatea elevului de liceu întregul volum cu creionul în mână. Și acum cred că este cel mai bun și incluziv volum de versuri al poetei, deși ”Poeme nerușinate” din 1993, îi oferă maturitatea lirică specifică trecerii timpului. Prospețimea din ”Dimineața tinerelor doamne” e greu să o mai repeți. Cred că fiecare poet trece prin această experiență a maturizării, care stinge elanul și candoarea începutului. Cu ”Poeme nerușinate„ poeta Marta Petreu transcede lirica optzecistă într-un post-modernism liricizat cu refelxii de angoasă existențialistă.

„Pentru ca iata noi avem imaginatie
(si carte)
Nu ne-am vazut auzit atins nu-ti stiu mirosul
noi nu ne-am gustat
Dar avem imaginatia hiperbolica o imaginatie desantata
ca arta noastra de-a ne scrie scrisori

Simt zilele trecand simt pamantul sub pleoape
Si-aproape ca mi-e dor sa inventez un barbat
o dragoste secreta impotriva cosmarurilor”
(Arta indragostirii).

Marta Petreu este cunoscută de public ca editorul revistei ”Apostrof”, una dintre cele mai bune publicații literare din țară, cu adevărat de elită, care a refuzat să cadă în ideologie și propaganda preajmei sau modei timpului. Poeta Marta Petreu, profesor de filosofie din elita UBB, care recent a publicat o impresionantă biografie despre cel mai mare filosof român, Lucian Blaga, merită pe deplin recunoașterea prin acordarea premiului de poezie ”Mihai Eminescu”, cel mai important de gen din România. Prin acest premiu, Marta Petreu se desprinde de plutonul poeților optzeciști, acceptându-și singularitatea și originalitatea, fiind alături de Horea Bădescu, Marcel Mureșeanu, Ion Cristofor și Ion Mureșan în rândul celor mai importanți poeți români, o voce lirică distinctă chiar de Nobel, devansând prin lirism, noutatea limbajului și profunzimea originară, pe veșnicul candidat Mircea Cărtărescu. Cei care fac clasamente pentru propuneri la premiul Nobel, la secțiunea literatură, ar paria pe valoarea și fenomenologia lirică originară și câștigătoare: Marta Petreu. Poeta a învățat, de la izvoarele telurice ale câmpiei transilvane și din arta marii literaturi universale, tehnica emoției sensibile de a urca cu forță lirică și unicitatea expresiei ”Scara lui Iacob”.

Ionuț Țene

La un moment dat poetul, prin opera sa lirică și existența sa între candid și naturalețe, trece ”de la impunere la expunere”, parafrazându-l pe Paul Celan. Deși insignifiant social, respins de contemporani și cu un grad scăzut de încredere, dacă nu ignorat în societate, poetul poate deveni un pericol pentru ierarhia socială și economică a comunității.

Din antichitate, peotul este ”cel care vorbește cu zeii”, deci concurează la gloria socială cu regele cetății sau în lumea modernă cu șeful de stat, personaje puternice, dar trecătoare privind ”durata lungă” în istorie. În această cheie atemporală se situează paradoxul poetului. Deși ignorat de contemporani, omul care nu este ”util” societății, sărac și lipsit de laurii clebrității devine un pericol pentru clasele conducătoare. În comunism, meseria de scriitor era cea a lucrătorului la căile ferate care scria pe vagoane. În general, regimurile totalitare ocultează și mai mult rolul poetului în societate, deși este pe ultimele locuri pe scara social-politică din cetate sau stat. Poetul trăiește în ființare într-o perpetuă ”civitas dei”. Poetul dorește să concureze veșnicia. Pentru tiranul Stalin, liderul absolut al URSS, poeți ca Anna Ahmatova sau Osip Mandelstam, care erau interziși și trecuți la index, ca ocultați de societatea totalitară, reprezentau un real pericol pentru dictator și regim. De ce se sperie dictatorii de poeți și nu numai ei, ci în general cam toți conducătorii sau liderii din acei ”stâlpi ai societății”. Despre această ”expunere” vorbea Paul Celan, când făcea translația de la impunere. Este poetul un pericol pentru societate și conducerea ei? Poetul este în afara ierarhiei social-economice și politice. El face diferența și unește, paradoxal, toate categoriile sociale. El este exclus social și în același timp reprezintă sensibilul universal din societate. Să fie poetul o chemare a expunerii la intemperiile socialului și capcanele existenței comunitare? Poetul este un inadaptat social așa cum ni-l descrie Baudelaire, ca un albatros care șchioapătă pe puntea vaporului, chinuit de marinarii ignobilului, și un adevărat vultur, atunci când își întinde aripile în cerul de un albastru care unește marea.

”Din joacă, marinarii pe bord, din când în când
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase”… (Albatrosul)

Comparația dintre albatros și poet a devenit o axiomă în literatura universală. Poetul neînțeles de societatea egoistă a incumbat paradigma modernismului, preluată în literatura noastră de Mihai Eminescu și nu numai.

”Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.” (Albatrosul)

Mihai Eminescu a creat o paradigmă a geniului poetic neînțeles și inadaptat în societate prin ultima strofă din poemul emblematic ”Luceafărul”. De la Eminescu încoace, fiecare poet român, talentat sau nu, se regăsește într-un fel sau altul în versurile eminesciene.

”Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece.” (Luceafărul)

Poetul abordează opera lirică ca un curajos alpinist literar. El urcă muntele cu tărie, ia în piept greutatea înălțării, pentru ca să admire apoi din vârf frumusețea și devărul, iar la coborâre alege să coboare abrupt, pieziș sau molcom ca un izvor de munte. E alegerea poetului. Opera lirică începe greu sau direct uimind cititorul ca mai apoi poetul inspirat de dialogul cu zeii să ofere metafora care uimește și oferă înțeles sensului cititorului, ca apoi să coboare pe văi umbroase, poate fără spectacol, dar tocmai valea îl face pe cititor să observe semeția și frumusețea muntelui. Poezia e un peisaj montan în care vârfurile sunt atingerea frumuseții și transcendentului, iar văile locurile de odihnă și reculegere pentru a putea să se înțeleagă și să se admire cu adevărat abisurile înălțimilor.
Poate unul dintre cei mai expuși poeți la vicisitudinile istoriei datorită faptului că era doar inspirat de muze a fost AS Pușkin. Genialul poet rus încă din liceu, la Tsarskoe Selo a intrat în vizorul autorităților. Prietenia sa cu revoluționarii ”decembriști” i-a cauzat un pseudo-exil în Basarabia și apoi la Odessa. A fost permanent urmărit de poliție și administrația țaristă, iar șicanele la care era supus de funcționarii imperiali a dus la ”conspirația” împușcării sale într-un duel, cu un gentilom francez, care îi făcea curte febrilă frumoasei sale soții. Alexander Pușkin (n. 27 mai 1799) a fost ucis în duel de Georges d’Anthès, un ”fluieră vânt” de la curtea imperială. În poezia ”Discuție dintre editor și poet”, Pușkin este aservit crezului romantic despre misiunea sacră a poeziei și despre natura divină a inspirației. Pentru Pușkin ”inimile omenești sunt aprinse de cuvânt”, iar creația este caracterizată ca o ”jertfă sacră”. Pușkin recunoștea că el însuși este însuflețit de ”verbul divin”. Această ”expunere” a crezului poetic i-a adus provocări în viață. În poezia ”Monumentul”, Pușkin își revendică două merite ale aceluiași crez poetic: ”În veacul meu cel crâncen slăvita-am libertatea/Și mila pentru cel lovit”. Paradigma lui Pușkin se poate generaliza la pleiada de poeți: ”Creația ca jertfă”. Poetul este un prooroc al vremurilor sale, care inspiră preajma și naște ”priviri de lup” dacă l-am cita pe Nicolae Labiș. Poetul este un profet al timpului său ”un poet țar, trăind în singurătate” și totuși răsfățat de muze. Beatitudinea creației divine se reîntoarce ca provocare existențială, ca o anamneză ancestrală și periculoasă. ”Proorocul” aruncă semințe, ca în parabola evanghelică, în ogorul desțelenit, dar în ”glia încătușată” nu dă roade ideea de frumos și libertate. Roadele lirice nu pot ființa în ”veacul nostru negustor”. Astfel, poetul este condamnat să devină un damnat ca eroul lermontovian. ”Dorința de independență” a creației este paradigma lui Pușkin, dar și factorul expunerii sale la vicisitudinile istoriei: ”mergi pe calea liberă acolo unde te îndeamnă rațiunea-ți liberă”. Poetul reface legătura sensibilității dintre profet și popor. În această ecuație profetul-prooroc se expune celor ce țin mulțimile în ”lanțurile neștiinței” Dorința profetică devine năzuință spre libertate și eliberare, suficiente capete de acuzare pentru cei care țin lumea încremenită doar pentru interesele elitelor încorsetate de imanent.
Poetul român Nicolae Labiș, în plină eră a realismului socialist, a înțeles perfect firava graniță dintre poezie și libertate, care expune creatorul liric oprobiului forței, deși la prima vedere metafora pare doar o expresie a gingășiei, dar în gândul marilor creatori devine foc ce arde nedreptățile și cuvânt divin.

Deși-i din implicații și rămurișuri pure
Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
Caci te țintesc fierbinte, prin ghețuri, ochi de lup (Poezia,1958)

Nicolae Labiș prin aceste versuri sugestive, cu un mesaj puternic și premonitorii, a definit sintetic condiția poetului ca expunere.
Istoricul Marius Oprea a publicat o carte excepțională despre arestarea și calvarul din închisori a poetului Vasile Voiculescu din perioada comunistă – ”Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina Rugului Aprins” (Ed. Corint). Conducerea comunistă, după plecarea Armatei Roșii și a consilierilor sovietici, pentru a își arăta fidelitatea față de doctrina comunistă, a strâns din nou șurubul și a demarat un val de arestări împotriva intelectualilor în special. Ultimele bastioane ale autonomiei morale erau intelectualii, fapt ce irita partidul comunist. Dacă în perioada 1948 – 1953 se arestau în general cei care se opuneau într-un fel sau altul comunismului, după 1958 arestările se făceau și printre cei care nu se opuneau public comunismului și încercau să se sustragă societății într-un refugiu intelectual propriu și livresc. De mâna lungă a Securității și partidului comunist nu mai trebuia să scape nici cei care au ales libertatea interioară. Dacă nu achiesai cu entuziasm la doctrina totalitară comunistă erai din principiu vinovat în fața marxiștilor. Neutralitatea era un păcat fără iertare în fața nomenclaturii comuniste. Așa s-au născut celebrele procese publice după o relativă liberalizare a regimului din 1956/1957: lotul Noica-Pillat sau Rugul Aprins. Prin arestarea lui Dinu Pillat, celebrul autor al romanului ”Așteptând Judecata de Apoi” și a filosofului Noica retras în munții Muscelului, se oferea un exemplu de execuție comunistă, care să sperie întreaga intelectualitate din RPR, că, în comunism, neutralitatea este suspectă și pedepsită. În acest iureș de îngheț ideologic a căzut marele poet Vasile Voiculescu. De mulți ani acesta s-a retras în recluziunea bibliotecii după moartea soției, așa că arestarea lui brutală în vara lui 1958, a venit ca o năpastă neașteptată. Familia era șocată de brutalitatea securității din noaptea arestării, care a dat peste cap la propriu casa și a confiscat 90 poeme ale poetului: „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …” Pretextul este participarea la grupul mistic Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din perioada 1946 -1948, care era perceput de comuniști ca o grupare anticomunistă pentru subminarea statului totalitar. Pentru poet începea calvarul lui Zahei Orbul spre tainele de iad ale subteranei. Nuvela ”Zahei orbul” a fost o premoniție a aventurii în iadul comunist. Întâlnirile cu cunoscutul duhovnic rus Ivan Culigîn, eliberat de armata română dintr-un lagăr din Ucraina sovietică, era capul de afiș al acuzării, deși acestea fuseseră în urmă cu 10 ani, iar călugărul ca și cetățean sovietic demult arestat într-un lagăr din URSS.
Despre fenomenul ”Rugul Aprins” Andrei Scrima a scris o carte fenomenală, care a surprins substratul rezistenței spiritual la regimul comunist. Bolșevicilor le era teamă că icoana Fecioarei Maria, cu un rug aprins, Vasile Voiculescu și ceilalți membri ai grupului vor ”da foc comunismului”, așa cum susțineau anchetatorii. Deși poetul avea 74 de ani, ancheta de la Ministerul de Interne a fost foarte dură. A fost anchetat brutal și înjurat, dar nu bătut, caz rarisim. Cu Vasile Voiculescu au fost arestați Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga, care au fost torturați. Paradoxal procesul a fost complicat pentru securiști să găsească dovezi împotriva lui Vasile Voiculescu, un bătrân retras de peste 10 ani din orice formă de viață socială. Gheorghe Enoiu și ceilalți securiști torționari care au distrus floarea intelectualității române l-au găsit vinovat pe Vaile Voiculescu că a scris…poezie. Au introdus în acuzare versurile poetului, care sunt geniale, dar analizate de niște marxiști comuniști analfabeți. Metaforele poetului au fost diseminate cu toporul unor minți înguste, iar melancolia și nostalgia versurilor au fost considerate ”uneltiri împotriva ordinii sociale”. Tribunalul îl condamnă pe poet la cinci ani temniță grea și cinci ani degradare civică. Poetul e trimis la Aiud, unde își ispășește pedeapsa cu demnitate, prin recluziune interioară, post și rugăciune. Primește respectul tuturor deținuților politici, chiar și a unor gardieni. Deținutul politic Aristide Dobre a stat în închisoare la Aiud cu Vasile Voiculescu. El ne-a lăsat o mărturie cutremurătoare despre blândețea poetului: ”Ca și în prima clipă când l-am întâlnit (pe V. Voiculescu, nota red.): blând, îndatoritor, liniștit și resemnat. Se ruga și el, dar nu cu voce tare, nu ostentativ. Mai mult bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită atitudine. Cu mine se purta ca un adevărat părinte, eu având 44 de ani și el 74. Îl întrebam uneori – Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiți la vârsta dumneavoastră? – Domnule Dobre, asta mi-a fost Crucea pe care trebuie să mi-o duc -, îmi răspundea. Îmi povestea despre familie, despre prieteni și se frământa mult pentru manuscrisele care îi fuseseră confiscate în noaptea arestării. Îmi amintesc că spunea de aproximativ 380 de manuscrise confiscate. ”Ultimele sonete” ocupau în inima lui un loc deosebit și mă bucur acum când știu că nu s-au pierdut, că au putut vedea lumina tiparului, dar din păcate prea târziu… Îi povesteam și eu despre copiii mei, Paul și Magdalena. Pentru fetiță mi-a făcut o poezie ca să-mi aline dorul de ea, dar n-o țin minte în întregime. Suna cam așa – ”Fetița mea cu păr bălai / Fetițo de n-ai fi străină prin străini / Ca floarea printre spini…” Prin luna aprilie s-a îmbolnăvit rău. Avea febră mare, nu mai mânca, nu mai putea vorbi bine. Am crezut că i se apropie sfârșitul, mai ales că a ținut să mă roage: Domnule Dobre, când vei ieși din pușcărie, te rog să mergi la familia mea din Str. Dr. Staicovici 34 și să le spui cum am murit iar nepoatei mele Daniela să-i dai o sărutare din partea mea. Am anunțat caraliul, l-am rugat să-i aducă un medic, să-i dea un medicament. Cred că au trecut câteva zile până când s-au îndurat să-l ducă la spital. N-a mai putut merge pe picioarele lui, l-au luat pe targă!” Poetul a refuzat reeducarea și iese demn din pușcărie. Datorită bolii incurabile din cauza detenției, poetul s-a îmbolnăvit de cancer, este eliberat cu un an înainte e termen. E trimis cu trenul la un spital din Turda. Comuniștii știau că o să moară curând și l-au eliberat nu din motive umanitare, ci să nu mai cheltuiască bani cu un deținut bolnav. Fiul poetului Ion Voiculescu vine de la București cu o mașină și îl aduce acasă. Nu mai trăiește niciun an de zile și poetul moare pe 26 aprilie 1963, datorită bolii incurabile, în chinuri groaznice. Înainte să-și dea duhul, poetul îi cere fiului să nu le lase comuniștilor poemele confiscate de Securitate. După 1965, fiul Ion Voiculescu începe demersurile la organele de partid și de stat și la procuratură ca să obțină poemele „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …” Poeziile erau parte din dosarul de acuzare și de închidere a poetului. Până la urmă tribunalul hotărăște să dea copiile poemelor fiului poetului în 1968. Nici până astăzi nu se știu unde sunt originalele. Paradoxul este că la începutul anilor 1980, comuniștii au permis publicarea „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …” în colecția Biblioteca pentru toți, poeme pentru care tot comuniștii l-au băgat la pușcărie. Poezia evazionistă din realul cotidian a devenit un real pericol pentru regimul totalitar.

Poetul este supus mereu intemperiilor destinului implacabil. El devine un pericol pentru cei care nu doresc și nu pot să iasă la lumina cunoașterii și libertății. Poetul se află în permanența vârtejului unei ”conspirații” a mediocrității și repetiției sociale, devine o țintă pentru puterea care controlează despotic preajma și drumul ”ieșirii la marea” sensibilului. Sensibilul este într-o permanentă contradicție cu rațiunea. Poetul ca expunere împlinește profeția lui Paul Celan, a autorului liric în general: ”de la impunere la expunere”.

Ionuț Țene

E interesant cum de Anul Nou presa mainstream aruncă pe piață teoria originii getice a germanilor, de parcă ideea ar fi ceva nouă și ar schimba istoria românilor și a nemților. În realitate, din păcate, istoria românilor, începând cu Școala Ardeleană și curentul latinist de la Timotei Cipariu citire, a impus o anumită abordare tezistă și teleologică a trecutului românilor pentru a integra istoria noastră unui curent tezist occidental formal, mă rog, acceptat de marile puteri culturale și de București în curentul sincronist de integrare în Europa la sfârșitul secolului XVIII-lea.

Ziarul ”Adevărul” aruncă pe piață teoria unui istoric din Târgoviște despre originea getică a germanilor, ca ceva absolut nou în istoriografia noastră. În realitate această teorie istoriografică circulă la noi de mult timp, de la BP Hașdeu încoace, din a doua jumătate a secolului XIX. Manuscris din secolul al XV-lea despre viaţa lui Vlad Ţepeş, deţinut de Vatican, a fost scos la lumină în 2015 de un istoric din Târgovişte, Vasile Lupaşc, scriitor şi autor al mai multor lucrări despre domnitorul muntean. Documentul este scris de episcopul Niccolo de Modrussa, în latină. Modrussa a fost un trimis special al Papei Pius al II-lea, însărcinat cu anchetarea lui Vlad Ţepeş, după arestarea acestuia de către Matei Corvin, şi are peste 200 de pagini. Lupaşc a încercat să traducă acest document cu ajutorul mai multor specialişti, vorbitori de limbă latină veche, dar fără succes. I s-a transmis că în document sunt trecute tot felul de „bazaconii”, motiv pentru care nimeni nu se încumetă să îl traducă. În realitate, însă, trimisul Papei spune în document că nemţii ar fi de origine dacică, ceea ce ar răsturna multe manuale de istorie.

„Am luat legătura cu mai mulţi istorici, fini cunoscători ai limbii latine, dar niciunul nu a avut timp şi energie pentru un astfel de proiect. Despre pomenirea germanilor în relaţia cu Zalmoxis şi o posibilă origine dacică nu vreau să mă pronunţ. Există mai multe teorii. Prima pleacă chiar de la titlul lucrării: De Bello Gothorum. Principala teorie face referire la o confuzie între termenii de got şi get, dar această confuzie pare că se adânceşte în textul manuscrisului. Alte teorii, pe care nu mă hazardez să le menţionez în detaliu, vorbesc chiar despre o origine comună geto-germană”, spune Vasile Lupaşc. Această teorie nu este acceptată de către istoricii de la Curtea Domnească din Târgovişte. Ușor ipocrit, istoricul Vasile Lupașc se arată reticent la teorie pentru că apare în textul manuscrisului numele zeului Zalmoxis și despre daci și nu ar vrea să reînvie teoria exacerbării dacismului. Există o teamă maladivă la istoricii români de a scrie despre daci, de parcă ar fi periculos și impur.

În realitatea despre daci au scris cei mai mari istorici români și au recunoscut locul lor major în istoria noastră și a Europei, cum a fost, de exemplu, Vasile Pârvan în ”Getica”. Teoria originii germanice nu este nouă și nici măcar unica într-un manuscris de la Vatican. Dacă s-ar deschide arhivele Vaticanului și s-ar publica documentele am afla că tot trecutul românilor și o parte a Europei Centrale este legat de geto-daci. Încă de pe vremea împăratului Iustinain un celebru istoric german Iordanes a scris o carte despre originea getică a germanilor. Iordanes a fost un istoric got romanizat, originar din Moesia (mijlocul secolului al VI-lea). A lăsat două lucrări cunoscute sub numele de Romana și De origine actibusque Getarum, pe scurt Getica. Pentru prima lucrare a folosit informații din istorici mai vechi, iar pentru a doua, o operă a lui Cassiodorus, azi pierdută. Opera sa prezintă o mare importanță mai ales pentru acele părți pentru care nu s-au păstrat izvoarele mai vechi pe care le-a folosit. Getica se vrea a fi o istorie a goților, pe care istoricii occidentali consideră că îi confundă însă cu geții. Danezul Arne Søby Christensen afirmă că ”Getica” este o istorie complet fictivă și că originea goților descrisă în carte se bazează pe mituri populare grecești și romane ca și pe interpretarea greșită. Scopul acestei falsificări este, conform lui Christensen, cel de a fabrica o identitate glorioasă pentru popoarele care dobândiseră recent puterea în Europa post-romană. O interpretare utopică în stil fake news de azi. Mai mult, istoricul Walter Goffart crede că ”Getica” făcea parte din planurile împăratului Iustinian și a mașinăriei de propagandă de la curtea sa. El dorea să se creadă că goții nu făceau parte din lumea romană, întărind astfel pretențiile Imperiului Roman de Răsărit asupra părții sale de vest. Iarăți o teorie șubredă, care îl transformă pe Iordanes în agent bizantin fără personalitate.

Însă ademicianul german Jacob Grimm a ținut în 5 martie 1846 o comunicare la Academia de Științe din Berlin, intitulată „Despre Iordanes și Geți”, în care aduce argumente lingvistice și nu numai, în favoarea identității goților și geților. Deci ceea ce susține mansuscrisul recent descoperit de la Vatican. De fapt această teorie a unității etnice și lingvistice germano-getice vine pe filiera hiperboreenilor care stă la baza poparelor indo-europene, iar spațiul carpato-danubiano-pontic ar fi rezorvorul originii comune a acestor popoare care au pus stăpânire pe Europa. Atât, Nicolae Densușianu în ”Dacia preistorică”, dar și Nicolae Miulescu în ”Dacia – Țara Zeilor” susțin originea hiperboreeană a Europei prin geto-daci și cultul lui Zalmoxis. Oricât ar încerca istoricii adepți ai sincronismului lovinescian să ignore importanța geto-dacilor în istoria europeană, iată, că noile manuscrise publicate de la Vatican schimbă paradigma. Inclusiv, Vasile Pânrvan a prezentat rolul geto-dacilor în crearea statelor din Europa Centrală. Istoricii ar trebui să se reîntoarcă la analizarea paradigmelor istoriografice propuse de Nicolae Densușianu, BP Hașdeu, Nicolae Miulescu și chiar Vasile Pârvan. Da, istoricii nu trebuie să mai oculteze rolul major al geto-dacilor în istoria românilor și a Europei și înrudirea lor ”scitică” și ”indo-europeană” cu germanicii. Iordanes nu a mințit când a scris despre originea goților din poporul geto-dac, așa cum nu au mințit Herodot, Dio Cassius sau Tucidide. Și să nu ne fie rușine să recunoaștem originea noastră geto-dacă și influența strămoșilor noștri în crearea statelor germanice înrudite.

La baza originii noastre etnico-culturale stau geto-dacii înrudiți și inspiratori pentru germanici. Da, am stat la baza culturală și etnică a Europei de azi.

Ionuț Țene

La sfârșitul acestui an în justiția română s-a întâmplat un eveniment juridic excepțional, care schimbă paradigma europeană și regula jocului în relația României cu Bruxellul. Presa internațională a reacționat la decizia justiției române și a acuzat Bucureștiul că s-a alăturat țărilor rebele din UE, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovenia și Slovacia. De exemplu, ORF, radioul public din Austria, analizează situația din România și arată că țara noastră devine, alături de Polonia, o problemă pentru Uniunea Europeană pentru că nu recunoaște întâietatea dreptului european asupra legislației interne.

Judecătorii Curții Constituționale au emis un comunicat de presă, ca urmare a deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) privitoare la completurile de 5 judecători. Judecătorii CCR explică, cu argumente juridice, motivul pentru care decizia CJUE nu poate anula o decizie a Curții Constituționale din România și reamintesc faptul că deciziile CCR sunt general obligatorii. Este pentru prima dată când România, din 2007 de la intrarea în UE, refuză o directivă juridică a Bruxellului. Românii s-au săturat să fie o extensie a deciziilor unilaterale și totalitarea a unor funcționari numiți, nu aleși, de la Bruxelles. Tot mai multe țări europene: Cehia, Slovacia, Croația, Slovenia, Ungaria, Polonia și Slovenia au creat o alianță a țărilor care nu mai acceptă deciziile birocratice și unilaterale ale Comisiei Europene, controlată cu o mână fier de către Germania comunizantă. Consider că e un semnal clar a țărilor din zona central-europeană, că Uniunea Europeană nu poate fi o federație centralizată și supusă intereselor ideologice ale Berlinului. Propaganda inclusivă a Bruxellului desființează interesele popoarelor europene și tradițiile lor în numele unei ideologii stângiste unitare neo-marxiste, de fapt o paradigmă neo-sovietică de care se folosește Berlinul ca să controleze Ununea Europeană cu o mână de fier. Democrația, tradițiile și libertățile cetățenești sunt anihilate politic de o ideologie nivelatoare socialistă care s-a pus în slujba social-democrației germane, care are originile intelectuale în leninism și extremismele sovietice promovate de Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht. Astăzi, țările din centrul Europei se revoltă față de centralismul Bruxellului, care este interfața intereselor politice și economice ale Berlinului socialist. Iată, că și România se alătură, prin proclamarea justiției independente față de preemțiunea Curții de Justiție Europene, în categoria țărilor care doresc o Europă suveranistă a tuturor popoarelor independente și dornice de colaborare, nu de supunere ideologică. Uniunea Europeană a devenit doar o birocrație.

Uniunea Europeană trebuie neapărat să se reformeze și să aibă loc o schimbare de paradigmă, necesară pentru supraviețuirea Europei. Este nevoie, nu de o Uniune Europeană unitară, nivelatoare și ideeologică supusă propagandei ateiste, care anihilează democrația și libertățile cetățenești și tradițiile popoarelor, ci de o Europă a tuturor națiunilor, cu rădăcini iudeo-creștine, care conlucrează la binele, pacea și prosperitatea comună. O Europă a libertăților și democrațiilor care conlucrează este mai puternică decât o Uniune Europeană supusă unor decizii totalitare centrale și ideologizate de la Bruxelles. Popoarele libere ale Europei nu au nevoie de o Europă uniformă și ideologizată, ci de mai multă democrație, libertate și conlucrare pentru afirmarea propriei identități europene de sorginte greco-romană și iudeo-creștină. Schimbarea paradigmei europene se poate face doar atunci când nu va mai fi supusă unui singur centru de comandă ideologic și birocratic al Bruxellului, controlat de interesele financiare și politice germane. Europa nu mai poate fi exlusivistă, ci un organism confederat a uniunii popoarelor libere, independente și democrate care susțin conlucrarea spre interesul comun european. Noua Unune Europeană trebuie să fi o Confederație Europeană a națiunilor libere, suverane și democrate, cu cetățeni liberi și mândri de originea lor ancestrală. Țările central-europene au rolul reformării UE prin transformarea acesteia într-o Confederație Europeană, cu capitala mutată de la Bruxelles într-un mare oraș european din Europa de est, cum ar fi Praga, Varșovia sau București. Iar celelalte țări europene trebuie incluse în noua confederație europeană imediat, cum ar fi Serbia, Macedonia, Republica Moldova sau Albania, pentru că o Europă mai mare, formată din națiuni libere și suverane va fi mai puternică și un contrabalans la celelalte puteri ale lumii în creștere, cum ar fi RP Chineză. O Confederație Europeană care va cuprinde toate țările europene în maniera Europei popoarelor gândită de generalul de Gaulle, de la Atlantic la Ural, este adevărata confederație a națiunilor continentului nostru, care se va impune pe plan mondial și va cuprinde națiuni libere și democrate care acționează unitar și în comuninue pentru pacea și prosperitatea bătrânului continent.

Să spunem da Confederației Euroepene democrate și nu unei Uniuni Europene sufocate de birocrație, ideologie, centralism și propagandă. Viitorul Eurpei va fi a tuturor țărilor eurpene libere și democrate, cu cetățeni demni, iar centrul de putere se va muta spre est, acolo unde popoarele refuză ideologia, birocratizarea și propaganda socializantă.

Ionuț Țene