Patriarhul Daniel a oficiat la jumătatea lui august în cartierul bucureștean Titan o slujba de târnosire a Bisericii „Acoperământul Maicii Domnului”, alături de Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul și un mare sobor de preoți și diaconi, cu toţii purtând mască. Patriarhul Daniel și toți preoții și diaconii au purtat măști de protecție, deși nici legea, nici regulile impuse de Sfântul Sinod, nu le-au cerut asta. Au făcut aceasta, ca să arate cât de solidari sunt cu credincioșii care sunt obligați să poarte mască, precum și pentru a demonstra că Biserica este întotdeauna alături de stat în eforturile sale de combatere a epidemiei de coronavirus, Patriarhul Daniel le-a cerut și celorlalți co-slujitori să poarte mască, asta chiar dacă slujba s-a desfășurat în public. A fost un semnal clar prin care toţi slujitorii sfântului altar din România au înţeles că trebuie să poarte mască, deşi nu este obligatoriu, în timpul slujbelor religioase. Mai mult, sunt preoţi care deja împărtăşesc credincioşii cu linguriţe de plastic de unică folosinţă, deşi nu este canonic, Sfântul Sinod al BOR a reiterat recent că împărtăşania se oferă cu o singură linguriţă, conform tradiţiei bizantine din secolul VIII. De aceea, au apărut destule cazuri de preoţi care împărtăşesc, cu masca pe faţă şi cu mănuşi, din linguriţe de unică folosinţă, pe lângă faptul că încalcă canoanele bisericeşti, pot sminti credincioşii ortodocşi practicanţi, care şi aşa s-au redus destul de mult cu prezenţa la slujbele religioase în urma pandemiei. Nici măcar autorităţile laice nu cer să se depăşească cerinţele şi acele restricţii normative, pe care unii preoţi le aplică cu un exces de zel neînţeles. Mireanul aflat la Liturghie în faţa altarului poate fi smintit, când vede preotul, care vine mascat şi înmănuşat cu teamă de Covid, nu cu dragoste şi frică de Hristos. „Turma mică şi fricoasă” ştie că Trupul Domnului din Potir este vindecare de boli, nu sursă de îmbolnăvire.

Preotul scriitor Ava Credo Glăţean are dreptate când scrie: „Eu mă așteptam ca în timpul ploii(pandemiei), să apară ciupercile otrăvitoare (sacerdoții cu metehne de cartier), să-L împărtășească pe Hristos oamenilor în lingurițe de unică folosință. Dacă vine o prigoană în Biserica Ortodoxă, ăștia trec sigur la reformați. Eu stau și mă gândesc: dacă sunt preoți cu experiență și mari teologi, unul chiar profesor de teologie, cum pot avea cuvenita evlavie să îl pună pe Hristos în plastic, într-o jalnică linguriță de plastic, probabil și un produs chinezesc? Cu siguranță o să vi se pară că iar emit judecăți nerușinate și îmi bag nasul unde nu îmi este treaba, dar eu în calitate de slujitor al altarului și al Bisericii strămoșești, cum aș putea îngădui o asemenea ticăloasă și demonică inovație, și mai ales în buricul capitalei? O să spuneți că e doar o formă de acomodare cu o practică pandemică de dragul ,,artei teologice” și pentru a fi în concordanță cu legile profane ale statului. Că nu e nimic grav. Bine că nu au folosit bețișoare chinezești pentru orez sau o linguriță pentru înghețată. Nu m-aș mira nici să îi văd că îl pun pe Hristos în pungi de nylon. Trist, enorm de trist. Cu asemenea preoți, mâine slujim mesa Catolică și citim Coranul, pentru că cei 900 de ani de tradiție Ortodoxă, în care s-a stabilit împărtășirea cu aceeași linguriță, sunt intrați în trecutul desuet al slujirii liturgice, iar lumea fiind dinamică și Biserica trebuie să simtă transformări dogmatice, canonice și liturgice după cutumele lumii. Genii ale demonicei transformări, găsim pe toate gardurile, cu atât mai mult, cu cât au slavă bisericească, cuvânt înălțător, iar evlavie cât pisicile în călduri. Ar trebui să le fie rușine pentru că Hristos nu s-a jertfit pentru omenire, ca omenirea să-L pună în scaun cu rotile și în lingurițe de plastic pentru babele credincioase de duminică. Parcă văd că de prinde la prostime o asemena practică liturgică, nu mai scapă Biserica de ea, numai cu un Sinod Ecumenic adevărat.” Ortodoxia înseamnă asumarea cu mare curaj a vieţii şi morţii.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Preotul cu mască crede în puterea omului şi autorităţilor, nu în cea a lui Dumnezeu?” →

E clar că Oswald Spengler nu a avut dreptate în cartea „Declinul Occidentului”, că emisfera care cuprinde ţările nord-atlantice se va prăbuşi în urma crizei economice şi a culturii, ci datorită corectitudinii politice de limbaj, care surpă eşafodajul libertăţii de gândire şi schimbă trecutul istoriei sau literaturii. Marxismul cultural a dus semantica la un exces de schizofrenie sociopată a topicii frazei. Asistăm la o ucronie destabilizatoare prin care se doreşte schimbarea istoriei şi culturii pentru a impune, de fapt omul nou, de tip stalinist sau maoist. „Corectitudinea politică” dusă la limită, înseamnă de fapt „revoluţia culturală” a lui Mao din anii 1960, având ca scop crearea unui cetăţean obedient faţă de stat şi conducător, în speţă în Occident faţă de corporaţie şi sistemul tot mai corupt de ideologie şi propagandă. Deja în Occident doar „Black lives matter” mai contează de fapt, fiind o discriminare a celorlalte rase, deoarece cu adevărat pentru umanitate contează „All lives matters”, adică orice fiinţă umană. Dar discriminarea pozitivă este un vehicol ideologic, iar „noul proletariat” doar un instrument de a introduce dictatura celor foarte puţini şi foarte bogaţi faţă de cei foarte mulţi. E dialectica hegeliană a istoriei, care a stat la baza utopiilor lui Marx şi Engels, ce a dus la sisteme opresive vinovate de uciderea a milioane de oameni. Bineînţeles asta nu a deranjat Germania lui Merkel să ridice statuile lui Marx şi Lenin pe banii partidului comunist chinez şi să ne dea nouă lecţiile lupului moralist.

În realitate noua „revoluţia culturală” occidentală pornită din 1968 urmăreşte transformarea societăţii după model marxist, fapt ce va duce la totalitarism şi la o societate distopică de tip romanul „1984” scris de Orwell. Schimbarea termenilor limbajului, a trecutului istoric şi operelor culturale urmăreşte implementarea omului nou, de tip sovietic, în care cetăţeanul este doar consumator de bunuri, cu privirea în jos, spre burtă sau pământ, ca „femeia gârbovită”, nu cu ochii spre cer şi libertate. S-a ajuns ca filme celebre să fie cenzurate, iar titlul unui roman celebru să fie schimbat petnru că nu mai este corect politic azi. Istoria şi cultura trecută este cenzurată şi pusă, ca în anii 1950, la „fondul secret”, asta nu în URSS, ci în SUA şi UE, campioanele democraţiei. Marxiste? Trăim un neo-comunism pe faţă. Noul comunism face ravagii culturale în America. Clasicul film „Gone with the Wind/ Pe aripile vântului” (1939, în regia lui Victor Fleming), cu Clark Gable și Continue reading „Ionuț ȚENE: O schizofrenie contrafactuală a culturii şi istoriei promovată în Occident?” →

Nu doresc să intru în culisele actului de la 23 august 1944, când Regele Mihai I a orchestrat o lovitură de stat împotriva conducătorului statului, Mareşalul Ion Antonescu. Detaliile conspiraţiei şi întoarcerii armelor la ordinul tânărului rege sunt arhicunoscute. Un grup minor de consilieri regali şi politicieni veroşi şi ambiţioşi au pus la cale o lovitură de stat prost gândită şi slab organizată. Regele Mihai I a aruncat România în braţele URSS fără să negocieze un armistiţiu, decât abia pe 12 septembrie 1944, prin comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, la Moscova. De la 23 august până la 12 septembrie 1944, România a fost practic o ţară ocupată şi fără apărare în faţa trupelor sovietice. În câteva zile ruşii au ajuns să defileze la Bucureşti, pregătindu-se să comunizeze ţara, cu aportul fostului suveran. Din punct de vedere istoric şi al diplomaţiei internaţionale, România a fost percepută ca o ţară ce trădează o alianţă şi bagă cuţitul pe la spate celui cu care a bătut palma pentru o înţelegere. Ieşirea din Axă nu a fost, paradoxal, bine văzută nici de către Aliaţi, care au refuzat României statutul de cobeligeranţă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 şi a supus-o unor împovărătoare despăgubiri de război. De atunci, ţara noastră e percepută în cancelariile lumii ca naţiunea care-şi trădează aliatul. În perspectivă diplomatică şi al relaţiilor internaţionale o ţară care îşi respectă până la capăt angajamentele, chiar dacă e înfrântă în război, e percepută mai bine de opinia publică şi cancelarii. Vezi Germania după 1945, Polonia sau chiar Ungaria. O regulă de bază în dreptul internaţional este respectarea cuvântului dat şi loialitatea faţă de o înţelegere. Regele Mihai I a încălcat această cutumă diplomatică şi a dat o lovitură pe la spate, chiar Armatei Române, care lupta vitejeşte pe front şi care, în 1941, dezrobise Basarabia de sub ocupaţia sovietică. În politică pentru supraviețuirea statului totul e posibil, chiar și încălcarea normelor diplomatice așa cum procedează marile puteri. Întoarcerea armelor a scurtat războiul cu șase luni conform conferinței de pace de la Paris. În 1944 pentru politicieni era evident că Germania va pierde războiul. La 23 August 1944 nu a fost nicio insurecţie militară, nici una populară şi nici o revoluţie socială de eliberare cum ne-a îndoctrinat în anii 70-80 istoriografia comunistă, ci pur şi simplu o lovitură de palat dată de regele Mihai I, după modelul italian din 1943, prin care Conducătorul Statului Antonescu a fost destituit şi arestat, apoi predat unor persoane particulare cu carnet PCR, aflate în ilegalitate, ce l-au trimis la Moscova. Regele Mihai într-un interviu după 1990 spune că el nu a ştiut că mareşalul Ion Antonescu a fost predat unor civili comunişti în cartierul Vatra Luminoasă.E clar că actul de 23 august 1944 ne-a restituit Ardealul e nord, din acest punct de vedere Regele Mihai a acționat corect. Sigur că am pierdut Basarabia care era deja ocupată de avangarda Armatei Roșii.

Istoricii evită să vorbească ce s-a întâmplat cu trupele române de pe front între 23 august şi 12 septembrie 1944. Sute de mii de soldaţi români au fost dezarmaţi de ruşi şi duşi în Siberia. Majoritatea dintre ei au murit pe drum sau în lagărele de muncă îngheţate. Regale Mihai I are pe conştiinţă moartea a sute de mii de tineri soldaţi români luaţi prizonieri datorită actului său de la 23 august 1944? Se poate uita Regele Mihai I cu privirea senină în ochii familiilor şi urmaşilor a celor peste o sută de mii de schelete ale sodaţilor români răpuşi în Siberia?

Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, şi a crescut în special după anul 1943. Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie. Unii dintre prizonieri erau originari din Basarabia și Bucovina de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră niciodată declarați cetățeni sovietici. În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine. În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea fiviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic. În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste. Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944. Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români. Între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat armistiţiul, armatele sovietice au făcut prizonieri între 130.000 – 160.000 de militari români şi au scos din ţară bunuri în valoare de 2 miliarde de dolari americani. Continue reading „Ionuț ȚENE: 23 august 1944 – Lovitura de Palat prin care 180.000 soldați români cad prizonieri la sovietici” →

În vremuri pandemice, ca și în cele de război, apar acei descurcăreți care fac averi incomensurabile. Cu toții știm din romane și filme despre îmbogățiții de război, oameni care pentru a face averea să sporească nu ”au mamă și tată” și nu respectă nicio normă morală sau legală pentru a obține venituri uriașe, în timp ce marea majoritatea se zbate în sărăcie, boli și distrugeri. Și în vremuri de pandemie cei foarte puțini bogați au devenit și mai bogați. Accelerarea excesivă a digitalizării și distanțării sociale are ca scop și crearea unor pârghii pentru ca cei bogați să devină și mai bogați. Restrâgerea libertăților și drepturile omului cu suma de restricții imposibile, nu are ca scop doar limitarea pandemiei Covid 19, ci și crearea cadrului propice de afaceri în noul context online. Se crează pârghii legale ca bogații să fie mai bogați, ia protestele celor săraci sunt interzise datorită restricțiilor sanitare. De lipsa de reacție a celor săraci, care au libertățile interzise ca și mitingurile de protest, profită cei foarte bogați, care au instrumente prin instituțiile globale, internaționale și transnaționale de a controla situația și geopolitica în interesul afacerilor lor. Sigur digitalizarea este mersul firesc, nu asta este problema, ci grăbirea acestui mod de inter-relaționare care crează clivaje într-o societate încă nepregătită la noile metode online, lucru care face să profite mariile corporații, care au intrumentele de a prospera în dauna cetățenilor, care nici măcar nu mai au dreptul să organizeze o manifestare publică de protest. Digitalizarea trebuie să fie organică. Vor fi numeroase victimele digitalizării accelerate, fapt ce va duce la o crește uriașă a șomajului și la o înstrăinare cu efecte psiho-sociale grave. Digitalizarea trebuia să fie organică, treptată, pentru ca cetățenii și firmele mici să se poată acomoda și să se creeze slujbe alternative, iar clasa lucrătoare să identifice metode de diminuare a înstrăinării prin distanțare socială, care împiedică coagularea reacției sindicale la agresiunea și lăcomia celor foarte bogați.

Dacă pentru marea majoritate pandemia a generat probleme financiare nu același lucru se poate spune despre multimiliardarii lumii, inclusiv pentru Bill Gates, fondatorul Microsoft. Bill Gates s-a implicat puternic în lupta împotriva pandemiei de coronavirus încă de la începutul acesteia. În luna mai acesta declara că Fundația Gates, cea mai mare fundație privată la nivel mondial, va dona nu mai puțin de 300 de milioane de dolari pentru tratamente, detecție și obținerea unui vaccin împotriva COVID-19. El va produce vaccinul, după metoda virus și anti-virus din lumea digitală a calculatoarelor. Cu toate aceste donații însă, averea sa a crescut, în timpul pandemiei și chiar dacă nu la fel de spectaculos ca în cazul altor multimiliardari, a fost totuși un plus consistent. Astfel, conform datelor Bloomberg, averea lui Bill Gates a crescut de la începutul anului cu 8,39 miliarde de dolari ajungând la 121 de miliarde de dolari. Deși pare o sumă enormă, aceasta pare „mărunțiș” în fața sumei de 80 de miliarde de dolari câștigate de Jeff Bezos, fondatorul Amazon, sau a celor peste 62 de miliarde de dolari câștigați de patronul Tesla, Elon Musk. Cei foarte bogați au devenit și mai putrezi de bogați, asta în timp ce șomajul, înstrăinarea și scăderea producției face ravagii pe mapamond. Contracția în UE este de circa 12 la sută, iar rata sinuciderilor a crescut în Continue reading „Ionuț ȚENE: În pandemia epocii digitale, bogații vor deveni putrezi de bogați, iar săracii și mai săraci!” →

Omul politic englez a fost un paradox politic. Perceput ca fondator al Statelor Unite ale Europei, cu nume de stradă la Bruxelles, Winston Churchill a fost de la început un adversar al integrării Marii Britanii în noua federaţie europeană creată după război. Ideea unei federaţii europene într-o formă sau alta este veche şi are rădăcini în imperiul carolingian, când imperator Carol cel Mare a dorit să unifice continentul prin forţa armelor. La fel a încercat şi Federic cel Mare, Napoleon sau chiar Adolf Hitler. O Europă unită sub cizma totalitară nazistă şi cu o monedă unică Reichmark era visul dictatorului german. Goebbels, era un promotor al Europei Unite. Ideologul nazist afirma: „Noua Europă va fi construită cu acordul voluntar al tuturor țărilor care își dau seama că numai în acest cadru vor putea trăi”. Şi Stalin visa o Europă unită în care tancurile T 34 să-şi ude şenilele în Atlantic. În 1948, când părinţii fondatori ai actualei UE au început să pună bazele preliminare ale Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului au uitat se pare să implice decisiv Marea Britanie în chestiune, deşi ideea Statelor Unite ale Europei, era o propunere susţinută de Winston Churchill, privit ca un erou eliberator al Europei, într-un discurs de la o universitatea elveţiană Zurich, în septembrie 1946. A fost unul dintre cei care au propus pentru prima dată crearea „Statelor Unite ale Europei”. Experienţele dramatice trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au convins pe Churchill că doar o Europă unită poate garanta pacea. Ţelul său era eliminarea pentru totdeauna a ideilor naţionaliste şi beligerante. Şi acum intervine paradoxul. Actualul premier Boris Johnson în cartea „Factorul Churchill” explică de ce liderul britanic e considerat fondatorul UE şi, totuşi, nu a introdus Marea Britanie în proiectul iniţial conceput de Jean Monnet, Robert Schumann, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer sau Paul Henri Spaak. În 1950, când liderii continentali puneau cărămizile constituţionale şi economice ale proiectului european, Churchill era în opoziţie în Marea Britanie. Laburiştii englezi au fost invitaţi cu jumătate de gură la tratativele franco-germano- italo-luxemburgheze. De l-a început s-a creat o frăţie continentală cu excluderea Angliei?

Churchill a văzut şi înţeles perfect proiectul european şi a spus răspicat că Marea Britanie nu se poate integra într-o structură federativă în care suveranitatea naţională este exclusă, iar un suprastat condus de birocraţi va conduce şi va transmite ordine unor politicieni naţionali aleşi. Deşi i-a criticat pe laburişti că nu au intrat dur în negocierile tratatului continental, când în 1951 a ajuns din nou premier, Churchill a refuzat să introducă Marea Britanie în Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului şi în structurile europene nou create. Churchill era un patriot englez care dorea să-şi salveze imperiul şi nu dorea să răspundă, ca ales, în faţa unor birocraţi numiţi dintr-o suprastructură statală, care coordona statele independente. De la început Winston Churchill a tras un semnal de alarmă, că noua structură federativă este prea birocrată şi poate înăbuşi democraţia prin birocratizare şi federalism excesiv. Premierul britanic nu era împotriva unei uniuni europene federative, dar aceasta trebuia să fie democrată, cu politicieni aleşi nu numiţi de organisme centralizate. Abia în 1973, Regatul Unit intră în piaţa comună europenă şi UE, ca apoi prin Brexit să iasă Continue reading „Ionuț ȚENE: Paradoxul Churchill! Statele Unite ale Europei fără Marea Britanie!” →

Transformarea bisericii bizantine Sfânta Sofia din muzeu în moschee de către regimul islamist al lui Erdogan poate fi considerată ”A doua cădere a Constantinopolului”, care nu este un film de comedie românesc cu Arșinel și Jean Constantin din anii 90, ci o tragedie care surprinde ca o hârtie de turnesol falimentul spiritual și ideologic al Europei dez-unite în fața agresiunii totalitarsmului și islamului. În 1453, Constantinopolul cădea sub sabia lui Mahomed al II-lea, în primul rând ca urmare a ignoranței Occidentului și ipocriziei statului papal, care nu au reușit să sprijine ultimul bastion creștin din Asia Mică, deoarece era un simbol de confesiune ortodoxă, nu romano-catolică. Și atunci, preocuparea creștinilor europeni era despre sexul îngerilor, masculin, feminin, neutru, ca și acum despre fluiditatea genului. Europa repetă azi greșeala primei căderi a Constantinopolului, prin dezbinare, zavistie, lipsa valorilor și mai ales a credinței. Erdogan și-a permis să-și bată joc de o Europă întreagă pentru că la ora actuală U.E. este o palidă copie a imperiului romeilor de la 1453, o diluare a fundamentelor iudeo-creștine și greco-romane, pe care s-a construit, căzând în anarhie ideologică între neo-marxism și un ateism agresiv, fără repere, care se prăbușește în fața agresiunii sau determinării islamiste și a incursiunii totalitarismului. Europa și-a pierdut încrederea și credința, neo-marxismul și ateismul sunt un vid ideologic care pregătește invazia islamistă și fermentul dictaturii.

Lipsa credinței naște monștri. Valorile democratice sunt erodate din interior de cultura dialecticii hegeliene care sapă prin conflict intern la fundamentele pluralismului democratic. Un om fără credință, valori și precepte democratice cade ușor pradă anarhiei și apoi islamismului. Neo-marxismul cultural este anticamera totalitarismului și schimbului de paradigmă în Europa, de la democrație la dictatură. Lipsa conținutului valoric și conflictul permanent promovat de neo-marxism duce la hedonism și dezintegrare. Ateismul, întotdeauna este și va fi anticamera totalitarismului și a islamului. Europa și-a pierdut fundamentele iudeo-creștine, greco-romane și democratice și, de aceea, este o pradă ușoară islamismului. Anarhia socială indusă în Europa este ingredientul perfect pentru ca islamismul să doboare bătrânul continent.

Erdogan și-a permis, ca Mahomed al II-lea, să sfideze Europa pentru că nu mai are cine să o apere și valorile democratice nu sunt protejate. Mișcarea Black Lives Matter este o formă de iconoclasm, o înrudire dintre marxism și isalmism, care demantelează societățile democrate europene și eradichează ultimele rădăcini istorice ale creștinismului.

Fără credință și valori democrate, Europa nu se poate apăra în fața unor bărbați determinați, cu fanatism religios, coordonați de Erdogan. Sultanul de la Istanbul își reface imperiul oroman, iar Europa se face sau chiar nu înțelege ce se întâmplă. În afară de Grecia, Rusia, BOR și câteva voci răzlețe din vest, niciun stat nu a condamnat ferm transformarea bazilicii ridicate de Iustinian în secolul VI în moschee. Erdogan de fapt a furat o biserică creștină și spune că este simbol musulman.

Așa va face și cu Europa?

Continue reading „Ionuț ȚENE: A doua cădere a Constantinopolului. Falimentul spiritual al Europei?” →