Îmbracă-mă

 

Îmbracă-mă ìn crini idilici
Dăruindu-mi nemurirea,
Nu lăsa pe triste miriști
Să rătăcească fericirea.

Adoratele

            (Cu mare drag și iubire pentru nepoțica mea superbă)

 

De sub norul prăfuit,
Soarele a revenit
Cu un zâmbet desuet,
Dăruit într-un sonet.
Ce mai frumusețe frate!
Flori gingașe,, parfumate
S-au ivit printre frunziș,
Colo sus în aluniș.
Două fete, adorate
Dulci și tare ,, aromate ”
Au plecat de dimineață,
După flori, după verdeață
Voind mamei lor să facă,
O surpriză minunată
Adunând suave flori,
Pentru Sfinte Sărbători.
Ce miraj! Ce încântare
Pe sub razele solare,
Văzând fluturii valsând
Cu aripile în vânt!
Curcubeie-n jur pluteau,
Cu lucirea de mărgean
Și picuri făloși de rouă,
Întindeau pătura nouă
Peste câmpul înfrunzit.
,, – Uite vezi? Și măcriș a răsărit!”
Strigă-n grabă Liliana.
,, ‘ Da. Codrul și-a pus năframa
De un verde crud și moale,
Parcă este Mama-Mare
Când se îmbracă-n zi de bal!”
,, – Uite dragă! Totul e un carnaval. ”
Râd fetițele discrete
Adunând mici margarete.
Și așa, din una două,
Mai pe soare, mai pe rouă,
Vesele sunt amândouă,
Pe un lan frumos, brodat
De a soarelui cobalt,
Cu fir trainic, mătăsos
Udat de lacul fălos.
Mama? Cu imensă bucurie,
Le aștepta-n sufragerie
Pentru-o mare sindrofie.

———————————-

Ioana CONDURARU

16 martie 2019

Drumul Crucii

 

Gârboviți suntem de toate,
Uitând dragostea prin crâng
Și ne amăgim cu șoapte,
La o margine de gând.
Drumul, e pavat cu lacrimi
Către Sfintele iubiri,
Rămânând atâtea patimi,
În loc de închinăciuni.
Nu mai râd zorii feeric,
Nici cocorii nu mai vin.
E atâta întuneric,
Lângă al nostru destin!
Sângerează iar Iisus
Printre false jurăminte,
C-am lăsat un psalm promis,
Suspinând printre morminte.
Mult ar trebui să știm,
Căci viața nu-i o himeră,
Este tot ce dăruim,
Pentru-o clipă efemeră.
Drumul Crucii-l calc plângând
Simțind spinii cum rup talpa,
Strănpunzând tot mai adânc,
De la Omega la Alfa
Căci sa întors aceleași timp
Trist fără de adevăr,
Căutând iubiri promise,
Pe sub florile de măr
Și în taină bate toaca,
Sus pe cerul înnorat,
Spintecând eternitatea,
Cu al său sunet, întristat.
Doamne, mult te rog, arătă-mi,
Calea către izbăvire,
Să pot chiar și printre lacrimi,
Rușinat’ s-ajung la Tine.

———————————-

Ioana CONDURARU

17 martie 2019

 

Prin mătasea fină-a nopții,
Focul din priviri, firesc,
Arde-n taina dimineții
Într-un joc copilăresc.
Lampa arde, enigmatic
Tremurând pe-aripi fluturi,
Iar altare de jăratec,
Ridică în astre, stihuri.
În căușul palmei, blând
Fața încă mai zâmbește,
Printre gene de cașmir,
Luna lin se unduiește.
De agrafa fericirii,
Iubirea e atârnată
Gustând cilpa nemuririi,
Dintr-un chip suav de fată.
Dormitează ca o nimfă,
Prin mătăsuri violete
Părându-i noaptea, secundă,
Într-o mare de regrete.
Cerga, ca un fulg plutește
Lăsând corpul dezgolit,
Iar piciorul nud grăbește,
Spre tăcerea de granit.
Stelele mirate stau
La o margine de noapte
Și timide parcă dau,
Razele drept nestemate.
Pe alei de vis se pierd,
Juna brună admirând,
Cum luceafărul cu patimi
O privește surâzând.
Vis cu vis se împreună
Și prin zeci de galaxii,
Plutesc prinse mână-n mână,
Contopindu-se-n stihii.

———————————-

Ioana CONDURARU

17 martie 2019

Când ale mele gânduri, prin lanuri rătăcesc
Uitând că fericirea este un dar ceresc.
Mă iartă tu, iubite și nu mă condamna,
Lasă iubirea, primește-o-n în palma ta.
Evaziuni fi-vor și multe întrebări,
Dar totul va părea la margine de nori
Și nu-mi doresc ca viața, o trecere să fie,
Asemeni unei flori acolo pe câmpie.
Lasă-mă să-ți arat cât pot din suflet da
Căci nu-mi doresc eternul prin zări de catifea,
Doar frumusețea clipei mă înfioară încă,
În nopțile albastre și sufletul îmi cântă.
Mă iartă, primește fericirea cu primăvara care,
Din zări a revenit suavă și datoare
Aducând splendoarea atâtor dimineți,
Când zorii se arată, feerici și glumești.
Dacă totuși nu mă vei grația, voi lăsa în grijă,
Iubirea mea și-a ta, plecând spre alte visuri
Fără de regret scriindu-mi tainic versul,
În file de caiet.

———————————-

Ioana CONDURARU

15 martie 2019

Purtăm măști mereu Iisuse
Sub un zâmbet trist, formal,
Înșelăndu-ne cu vise
C-am fi oameni ideali.
Aruncăm cuvântul tandru,
Apoi revenim la fel,
Ne interesează banul
Și ce reprezintă el.
Admirăm frumosul vremii,
Dar puțin privim în jur
Să vedem iubirea lunii,
Când e cerul de azur.
Suntem orbii fericirii,
Nu lăsăm clipa să ningă
Cu rubinul izbăvirii
Nici în ultima secundă.
Purtăm măști, o, Doamne Sfănt
Nepăsarea este-n suflet,
Nevăzând cum omul blând
Duce crucea fără scâncet.

Mâna…cade pe hârtie,
Dorind să redea un vers,
Când din bolta azurie,
Razele cad în avers’
Și la geam valsează fluturi
Cu aripi de chihlimbar,
Dăruind atâtea mituri,
Nopții mândre de cleștar!
Eu mă plec în adorare
Ținând tocul apăsat,
Scriind vers spre încântare,
Gingășei lumi care mi-a dat,
Din nectar, o cupă-ntreagă,
Leac să-mi fie când mi-e greu,
Iar din inimă, flamură
În culori de curcubeu.
Daru-mi este poezia
Și-ale mele stihuri dragi,
Ce-au umplut cu dor câmpia
Suspinând prin flori de maci,
Iar la ceasul fericirii,
Sfânta doină de la noi,
Am cântat-o împreună,
Astfel uitând de nevoi.
Doar o simplă poeziei,
N-am pretenții de poet,
Dau din suflet ca simbrie,
Versul pe un șevalet
Și când inima scâncește,
Las iubirea s-o alinte,
Cu o rimă din povestea,
Florilor de pe coline.
Nu mă condamnați
Dacă darul mi-i sărac,
Dați-mi veto, o iubire
Cu flori dulci de liliac
Și când geana se va-nchide,
Prea grabnic, nu mă uitați,
Spuneți doar atât de bine:
,, Domnul poart-o către înalt,
Pe aripile de îngeri”
Și de-a fi să-mi plângă dorul,
Să-l lăsați acolo unde,
Suspină mai lin izvorul.
Într-o simplă poezie,
Viața-mi este însăși scrisă,
Căci din inimă simbrie,
Dat-am clipa, de dor ninsă.

———————————-

Ioana CONDURARU

Diamantul noii zile
Străluceşte-n infinit,
Zorii şi-au venit īn fire
Īntr-un cânt de: Bun venit.

Să nu mă uiți
chiar dacă,
o primăvară-ți va zămbi
şi dulce cânt
pe înserat īți va şopti.
Alt răsărit
īți v-a părea mai voalat,
raza lucitoare te-a atrage.
Tu să nu uiți că toamna,
lujeri albi a semănat
şi noaptea nu mai este lucitoare.
Plecări de-o clipă,
trecătorul dor,
mărăcinul nu-i crin înfloritor
să īl culegi.
Din pocalul vieții
nu am gustat doar mir.
Pocalul tinereții,
aduse și venin,
dar am durat în vreme
o sfântă ,, Manăstire”
scriind pe cer catrene,
din veşnica iubire.
Acum se-nalță-amurgul
peste a vieții soartă,
nu spera un mâine,
a ce n-a fost odată.
Să nu mă uiți pe cale,
cuprinde-mă de mână
şi vei simți cum doare,
zvâcnirea din secundă.

———————————-

Ioana CONDURARU

11 martie 2019