Mă las sedusă de un gest lumesc,
Voind să te știut cât mai aproape,
Cu toate că, nu-mi place să glumesc,
De îmi promiți atâtea nestemate.

Nu cred că fericirea se găsește,
Printre podoabe și sclipiri de jad.
Cuvântul blând, mult prisosește
Dacă-i rostit cu dragoste și drag.

Și dacă tac încă te mai iubesc,
Dincolo de iluzii… jurăminte,
Iar dacă totu-ți pare prea firesc,
Ce rost ar fi să te port în minte!

———————————-

Ioana CONDURARU

3 aprilie 2019

Un mic suspin se-aude tainic
Rupând tăcerea de cobalt,
Iar focul toarce enigmatic,
Ultimul jar care-a rămas.

Dezordonat părul plutește
Ajungând pân la pământ.
Mâna gingașă părăsește,
Perina moale ca de pluș.

O pleoapă leneșă deschide,
Felină se întindea pe pat
Și din fereastra cu lumină,
Văzu locul abandonat.

Mirată caută spre sobă,
Doar umbra lunii se vedea
Profilând o umbră sobră,
Pe sofaua de catifea.

Piciorul gol pășește-n aer,
Plutea ușor pe căi de dor
Iar părul său ca evantaiul,
În valuri cădea încetișor.

Privirea gingașă, firavă
I-a fost atrasă de-un răvaș,
Se pare, scris în mare grabă
Și lângă el un crin gingaș.

Cu mâna dalbă, tremurândă,
Luând hârtia cu mirare,
Văzu cum slova jucăușă,
Era adio, de plecare.

Sărută crinul cu mult drag
Și cu o disperare crudă,
Îl aruncă peste grilaj,
Iar jarul șuieră de ciudă.

Portița sobei o trânti
Cu disperare și durere.
Iubitul ei o părăsi
Pentru o clipă de plăcere.

Totul în jur plutea aievea,
Ea, prăbușită peste pat,
Tăcea și-și sfâșia durerea
În rugul unui gând firav.

Și parcă firul vieții sale
Atârna de acea iubire,
iar pleoapa ei înfloritoare
Trecu în veșnica, adormire.

E noapte-adâncă peste lume,
Doar un lătrat în depărtări
Se-aude parcă vrea a spune:
„-S-a stins o floare în plini zori!”

La început de dimineață
Un tânăr a intrat grăbit,
În locuința de la stradă
Dar a ieșit ca, amețit.

Era târziu pentru iubire,
Era târziu pentru-alinare.
Ce-a fost o dulce fericire,
S-a pierdut pe căi stelare.

Cu mister adaugi rima
Punând gingașă cununa,
Tandrei, sfintei poezii
Cu aripi de fluturi, mii.

Ghioceii înfloresc
Când adaugi vers domnesc,
Viorelele se-adună
Tot ținunâdu-te de mână.

Eu te caut printre vise
Și iubirile promise,
Cu speranța de a fi,
Rimă dragă inimii.

Mai suspini tu, poezie
Când cerul aduce mie,
Norii grei lăsând pe umeri,
Greutăți fără de număr!

La biroul meu te scriu
Vers gingaș, suflet târziu,
Călimara cea divină,
Dăruie cerneala fină
Rima să așez cu dor,
Murmur dulce de izvor.

———————————-

Ioana CONDURARU

Râd fericiți copacii de atâta veselie!
Au apărut gândacii, acolo pe câmpie,
Căci soarele feeric, cu raze a îmbrăcat,
Mândra Primăvară. În rochie de brocard.

Doar o copilă tristă stă încremenită,
Privind meii zburdând prin iarba miruită
Și inima-i suspină, de atâta însingurare,
Neavând pe nimeni să-i dea o îmbrățișare.

Acum însă trăiește din mila celor care,
Mai vor a da iubire și dulce alinare,
Văzând cum se topește sub crudă durere,
O copilă dulce făr’ nici o mângâiere.

Cu turma la câmp merge pentru a câștiga,
O masă îmbelșugată și noaptea, o saltea.
Vitregă-i fu soarta când i-a răpit Măicuța,
Singură lăsându-o, să-și poarte trăistuța.

E dureros cum timpul a fost atât de crud,
Lăsând sărman un suflet acestui pământ,
Să trăiască numai din mila celor mulți,
Fără de iubire…frați sau frumoși părinți!

În loc de merii înfloriți,
La geam bat fiori de ghiață,
Și sunt în taină logodiți
De iarna ce ne rânde-n față.

Pe ochii doritori de soare,
Se lasă lacrimi de smarald
Și astă primăvară doare,
Când țurțuri peste clipe cad.

Mai port ninsoarea în cuvinte,
Mai port ninsoarea în priviri
Parcă-s deschise jurăminte,
Să înghețăm acum de vii.

Privesc la timpul curgător,
E văduvit de frumusețe
Iar primăvara-i numai dor,
Sclipind pe aștri crud, tristețe.

Acolo stai nestrămutat
În clipa existenței mele,
Iubirea care m-a-nălțat
Prin vitregie sus la stele.

Căuș în palma ta găseam
Când lacrima-mi era lumină,
Senin pe-al vieții pedestal,
Dăruia șopta-ți caldă, lină.

Tăcută privesc cu teamă
La crucea de la căpătâi,
Sufletul dorul cheamă,
Ìn tănguirea cea dintâi.

Vântul bate a amurgit
Pe calea primăverii mele,
Mi-e dor de Tata și mi-i frig,
Mi-i dor de cerul plin de stele.

———————————-

Ioana CONDURARU

Vreau să văd cum fericirea înflorește în trandafiri,
Redând lumii alinarea punând inimii cununi,
Și smaraldul primăverii strălucind pe înserat,
De luceafărul coboară printre cetină de brad.

Vreau să-mi fii eternitate tu, om drag de altădată,
Gustând din potirul vremii, fraga dulce aromată,
Chiar dacă din meri căzuta, toate florile în păr
Și mai văd încă o cută, lângă ochiul efemer.

Știu că-s doar asemeni umbrei și mă trec fără să vreau,
Dar regretul nu mă-ncercă doar iubirea o redau,
Scriind lângă lampa nopții, un vers plin de adevăr,
Căci ca mâine, doar un clopot va suspina în eter,

Anunțând încă o plecare spre a lumii suflu rece,
Fără nici o întrebare, doar tăcerea va petrece
Trupul ce în adormire fi-va pentru totdeauna,
Însă important în toate este ce alege urna,

Relevanță are timpul petrecut cu înțelepciune,
Iar în viață doar iubirea, e un veto pentru oricine.

———————————-

Ioana CONDURARU

Martie 2019

Concert de păsări înfiripă
Cu taină sfintele iubiri,
Din harfa inimii, lăută,
Înălță imn în trandafiri.

S-a încălzit în suflet dorul,
Mai vino iarăși, vom sorbi
Nectarul din suav amor,
Apoi veșnic ne vom iubi.

Au înflorit mărgăritare,
Brodate cu aripi de fluturi,
În zbor adună cu încăntare
Polenul sfintelor săruturi.

Eu te cuprind cu gingășie
Printre frumoase întrebări,
Mai dăruiești o simfonie
Când ne vor îmbrăca ninsori?

Atunci când timpul va fi gri
Și chipul cute va purta,
Aceeași ochi mă vor privi
Dăruindu-mi dragostea?

O pasăre spre zări se-avăntă
Asemeni anilor trecuți,
Te cuprind candid de mână,
Tu minunat mă mai săruți.

Valsează încântată de soarele viclean,
Ce-i dăruiește clipa prin raze de mărgean,
Acum când răsăritul din valuri se arată,
Tremurând feeric, pentru un chip de fată.

Surâde dimineața trecând pe la ferești,
Cu fluturii pe gene și cu priviri cerești,
Dar tu simbolic dai, din inimă sărutul,
Gustând tăcut din ceai, tot căutând trecutul.

Eu visătoare rup, din infinit iubirea,
Nemaivoind nimic ocolindu-ți privirea
Și las la întâmplare, a timpului tumult,
Să se piardă în zare, cu trenul care-a venit.

Nu vreau nimic să-ți cer, tribut îmi e tăcerea,
La margine de cer căci asta-ți este vrerea,
Când pastelate, iubirile… înfloresc,
Pe fruntea divină, în chip Dumnezeiesc.

———————————-

Ioana CONDURARU