Jocul primăverii
A început pe câmpul umed
Să mijească iarba crudă,
Coborând în valuri vântul
Mângâie desimea udă.
Jucăușă, Anca-alergă
Întrecându-se în zbor
Cu a fluturilor zarvă,
Tot cerând un ajutor,
De la meii care plâng
Râtâciți de a lor mamă,
Ea mlădie, spic de dor,
Îi adună și desmiardă.
Părul aurit din coamă
Zălud zboară peste umeri,
Părând o mândră năframă
Încărcată cu dragi nuferi.
Râsul evelin răsună
Ca o strună de vioară
Și în șoapta ei adună,
Versul blând de primăvară.
Gene lungi acopăr ochii
Ce sclipesc ca două stele,
Iar din buze delicate,
Cad pe brațe floricele
De mac roșu aromat,
Este versul de iubire
Care visu-a inundat
În a nopții adormire.
Enigmatică, copila
Adunând în suflet soare,
Rupe-n mână firmitura
De iubire -înșelătoare
Aruncând-o peste plai,
Să răsară busuioc
Culegând în luna mai,
Sperând la dulce noroc.
Acest joc al ei cu viața,
E dorința arzătoare
De-a gustă din plin dulceața,
Înflorind mărgăritare.
E un vis spre fericire,
E un vis născut din dor
Cu a astrului lucire,
În popasul zorilor.
Pași cu dor
Mă poartă pașii
tot mai des,
în grădina cu cireși
hrănindu-mă din amintiri,
anii frumoși,
minunați miri.
Miraj văd pe unde trec,
simțind în suflet dor nebun,
cănd rătăceam îmbrățișați,
pe căi de vise și de fum.
Ne culcau florile de tei
în nopțile cu dor aprins,
unde or fi anii-acei,
cu rugăciuni în paradis!
Cuvinte dulci îmi picurai
pe geana visului de jad,
ducându-mă la porți de rai,
dar ce păcat, m-ai înșelat.
Te-ai pierdut în amintiri,
pe alte căi cu trandafiri
iar floarea s-a topit candid,
tot rătăcind spre asfințit
nu-mi ești nici înger nici iubire,
un nebun dor
ce a rămas în amintire.
Mai port ninsoarea
Pe glezna sufletului meu,
Se mai lasă lin ninsoarea,
Parcă-a uitat și Dumnezeu
Să dăruiască Primăvara.
În loc de merii înfloriți,
La geam bat fiori de ghiață,
Și sunt în taină logodiți
De iarna ce ne rânde-n față.
Pe ochii doritori de soare,
Se lasă lacrimi de smarald
Și astă primăvară doare,
Când țurțuri peste clipe cad.
Mai port ninsoarea în cuvinte,
Mai port ninsoarea în priviri
Parcă-s deschise jurăminte,
Să înghețăm acum de vii.
Privesc la timpul curgător,
E văduvit de frumusețe
Iar primăvara-i numai dor,
Sclipind pe aștri crud, tristețe.
Repetenți
Repetenți suntem în toate
Uitând să mai dăruim,
Din cuvinte nestemate
Celor pe care-i iubim,
Alocând doar interese,
Fără pic de sentiment.
Ce păcat, că nu mai banul
E principalul agrement.
Repetenți suntem iubirii
Uitând cum să mai iubim
Căci cuvântul izbăvirii,
Stă plângând în țintirim
Iar noi vanitoși plecăm,
Căutând o altă gară,
În care abandonăm
Dragostea de Primăvară.
Lacrima sapă morminte,
Dorul rană în cuvânt
Și frumoasa fericire,
Îngenunchează suspinând
Rămânând doar o poveste,
Faptul de-a fi existat
Și o lumânare-aprinsă,
Sub o cetină de brad.
Omule, oferă-i vieții,
Nufărul inimii tale
Nu lăsa în voia sorții,
Să se scuture petale
Că-i păcat și nu găsi-vei
Altă cale de acces.
Fii tu Regele iubirii
Și iubire-n Univers.
Fiica Codrului
Când azurul lin coboară, peste Râul șerbuit,
Fiica Codrului apare printre raze de argint
Și cu palma tremurânda, unda mângâie duios,
Dăruind doar o secundă, Răului impetuos.
El simțindu-i mângâierea, își revarsă valul lin,
Atingând cu șarmu-i pielea ce miroase a flori de crin,
Iar în zbatere coboară pe versantul unei stânci,
Căci un zbucium e iubirea, fetei cu buzele dulci.
Însă ea, urmează Râul și în lac se regăsesc,
Printre nuferi, lasând lacrimi, într-un gest copilăresc,
Căci simțind amorul tandru ce o învăluia cadind,
Se lasă ușor sedusă, de al Râului alint.
Părul mătăsos plutește printre valuri adunând,
Spuma ce cu drag sclipește în a soarelui tumult
Și cu patos culegându-i boabele de chihlimbar,
De pe gâtul fraged, mândru, vrea s-o ducă la altar.
,, O ce dulce mângâiere, Domnul meu dar nu se poate!
Eu îs fiica, veșnic verde, tu, doar Răul ce se zbate
Și nicicând această lume, nouă nu ne va fi dată,
Căci mă pierd prin bob de rouă, dacă mă las sărutată.
Te-oi iubi o veșnicie și încă una de va fi,
Însă cât de mult mi-ai cere, n-am să-ți pot a dărui,
Viața care-i primăvară de cum iarnă-n vămi se duce,
Dar dispar când toamna pleacă lăsând timpul ce tot plânge.”
Răul clocotește-n valuri zbuciumând lacul adânc,
Și se pierde către Marea ce-și deschide brațul stâng.
———————————-
Ioana CONDURARU