România în perioada interbelică (1918-1939)

Regimul carlist (1938-1940). La 10 februarie 1938, regele a numit un nou guvern, condus de patriarhul României, Miron Cristea, care a asigurat trecerea de la regimul parlamentar democratic la regimul autoritar carlist. Guvernul s-a constituit de fapt în noaptea de 10/11 februarie, fiind alcătuit din miniştri, secretari de stat, cuprindea cinci foşti prim-miniştri (Vaida, Averescu, Iorga, Mironescu, Tătărescu), Maniu şi Goga au refuzat, iar Barbu Ştirbei nu a fost invitat. În aceeaşi noapte, s-a introdus starea de asediu, cenzura, iar autorităţile militare au preluat controlul administraţiei, s-au numit noi prefecţi dintre ofiţeri, iar alegerile parlamentare au fost amânate. La 20 februarie, a fost elaborată o nouă Constituţie, aprobată prin plebiscit şi apoi promulgată, la 27 februarie 1938. Noua constituţie oficializa noul regim autoritar carlist. O nouă lege electorală, elaborată în mai 1939, stabilea că drept de vot au bărbaţii de la 30 de ani în sus, numărul deputaţilor era redus la 258, votau cei ce ştiau carte, numărul alegătorilor s-a redus la jumătate. La 30 martie 1938, a fost înfiinţat Consiliul de Coroană, alcătuit din consilieri regali şi, în aceeaşi zi, fapt grav, s-a hotărât dizolvarea partidelor politice. La 14 aprilie 1938, a fost dat decretul pentru apărarea ordinei în stat.

    Mai târziu, la 14 august acelaşi an, a fost efectuată o nouă reformă administrativă, prin care se înfiinţau ţinuturile, ca unităţi administrative, conduse de rezidenţi regali, numiţi de rege. Primarii erau şi ei numiţi, desfiinţându-se dreptul de alegere care aparţinea cetăţenilor. Sindicatele au fost dizolvate şi, prin decretul-lege din 12 octombrie 1938, au fost înfiinţate Breslele. Prin decretul-lege din 15 decembrie 1938, se înfiinţa Straja Ţării, alcătuită din tineri, între 7 şi 21 ani, fete şi băieţi, condusă de rege. În 19 octombrie 1938, s-a înfiinţat Frontul Naţional Studenţesc, din care făceau parte în mod automat toţi studenţii. Ca mijloc de propagandă a fost editat ziarul ,,România”, care avea ca redactor şef pe Cezar Petrescu. După moartea patriarhului Miron Cristea, a fost numit prim-ministru Armand Călinescu, în martie 1939. Încă în luna decembrie 1938, s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, care avea ca preşedinte pe regele Carol.

Au fost organizate alegeri parlamentar, în iunie 1939, şi s-a constituit parlamentul carlist, listele fiind propuse de către F.R.N. După moartea lui Călinescu, ucis de legionari, la 21 septembrie 1939, s-a constituit un guvern condus de generalul Gh. Argeşanu, care a decis executarea fără judecată a sute de legionari (peste250), ca măsură de represalii faţă de uciderea lui Călinescu. Apoi s-a constituit un guvern în frunte cu C. Argetoianu (septembrie-noiembrie 1939), urmat de un guvern Gh. Tătărescu (noiembrie 1939-iunie 1940). Mişcarea legionară a fost supusă unei represiuni crunte de regimul carlist. Astfel, după ce a fost condamnat iniţial la 6 luni de închisoare, pentru o scrisoare adresată lui Iorga, în mai 1938, a fost organizat procesul lui C. Z. Codreanu, un proces politic, urmat de numeroase arestări şi percheziţii ale sediilor legionare. În cadrul procesului au fost citaţi 117 martori, între care Maniu, Antonescu, N. Crainic, Nae Ionescu. La 27 mai, pe baza unor acuzaţii false, Codreanu a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică, în absenţa unor probe evidente. El a fost închis la Jilava, apoi la Râmnicu-Sărat. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938 (Noaptea de Sf. Andrei), din ordinul regelui, Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari, au fost ucişi prin ştrangulare în dreptul pădurii Tâncăbeşti (Jud. Ilfov), sub pretextul că au încercat să evadeze. Apoi, cei ucişi au fost îngropaţi în secret în curtea închisorii Jilava.

După prăbuşirea Franţei, în iunie 1940, şi cedarea Basarabiei, Bucovinei de nord şi a nord-vestului Transilvaniei, regimul carlist, unanim detestat, s-a prăbuşit în ruşine şi dezonoare. Noul guvern Gigurtu, numit în iulie 1940, a iniţiat o politică externă de apropiere de Germania, s-a instituit Partidul Naţiunii, ca partid unic, totalitar, dar aceasta n-a împiedicat prăbuşirea regelui Carol II, silit să părăsească ţara, la 6 septembrie 1940.

    Politica externă a României (1919-1939). Tratatele de pace din anii 1919-1920, semnate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris-Tratatul de la Neuilly (noiembrie 1919), Trianon (iunie 1920) şi Paris (octombrie 1920) – prin care României i se recunoșteau drepturile sale naţionale, politice şi teritoriale în noua ordine europeană după 1918, marcau inaugurarea unei noi epoci în relaţiile externe ale României. Statul român îşi propunea, după 1918, apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale în cadrul nou al politicii de securitate colectivă, promovată de Societatea Naţiunilor şi statele învingătoare Franţa şi Anglia, în cadrul sistemului versaillez.

În perioada guvernului Averescu 1920-1921 (ministru de externe fiind Take Ionescu), Romania a urmărit strângerea relaţiilor cu Polonia, stat vecin şi, la 3 martie 1921, la Bucureşti, s-a semnat Convenţia de alianţă între România şi Polonia şi Convenţia militară dintre cele două state. Această convenţie a fost urmată de semnarea Tratatului cu Polonia, la 26 martie 1926.

În primii ani după marea unire, a fost constituită o alianţă regională, prima de acest gen din Europa, în spiritul pactului Societăţii Naţiunilor. Mica Înţelegere s-a constituit prin tratate bilaterale încheiate între 3 state. Astfel, mai întâi, la 14 august 1920, la Belgrad, s-a semnat Convenţia de alianţă între Cehoslovacia şi Iugoslavia, apoi, la 22 aprilie 1921, Convenţia de alianţă între România şi Cehoslovacia, iar la 7 iunie 1921, a fost semnată Convenţia de alianţă între România şi Iugoslavia. În acest fel, în anii 1920-1921, s-a închegat această alianţă regională defensivă care-şi propunea menţinerea păcii şi securitatea în zona centrală europeană. În ianuarie 1922, alianţa cu Iugoslavia a fost completată cu o Convenţie militară, semnată la Belgrad, între România şi Iugoslavia. Mica Înţelegere era privită, în general, ca un instrument de apărare a statqoului teritorial, o alianţă cu caracter defensiv.

După 1920, România a urmărit încheierea unui tratat cu Franţa, pentru consolidarea sistemului versaillez, a securităţii şi integrităţii teritoriale a României. După negocieri laborioase, tratatul dintre România şi Franţa, a fost semnat la 10 iunie 1926, de A. Briand şi C. Diamandy. Dar guvernul francez nu a acceptat completarea tratatului printr-o intervenţie militară, de aceea tratatul nu avea o valoare practică, ci mai curând una diplomatică morală. În paralel, guvernul român a angajat negocieri pentru încheierea unui tratat cu Italia. Tratatul de amiciţie şi colaborare cordială între România şi Italia a fost semnat la Roma, în 16 septembrie 1926.

Prin semnarea tratatelor de pace din anii 1919-1920, România a devenit membru fondator al Societăţii Naţiunilor, organizaţie care-şi propunea menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. România a participat la Conferinţa de la Genova (aprilie-mai 1922), cu o delegaţie condusă de primul ministrul I. I. C. Brătianu, dar care s-a încheiat printr-un eşec. Ulterior România a salutat semnarea Pactului de la Locarno (octombrie 1925), prin care marile puteri Anglia, Franţa, Germania, Italia îşi garantau reciproc frontierele, dar nu garanta şi frontierele statelor răsăritene, Cehoslovacia şi Polonia, care ar fi dorit un Locarno oriental. În ceea ce priveşte statutul Dunării, definitivat şi semnat la Paris în iulie 1921, se prevedea navigaţia liberă şi deschisă tuturor statelor lumii. În legătură cu problema Strâmtorilor, România a participat la conferinţa de la Lausanne din iulie 1923 (care a pus capăt conflictului greco-turc), unde delegaţia română a apărat libertatea Strâmtorilor, fără a fi lezate interesele legitime ale Turciei.

Problema reparaţiilor de război, pe care ţările învinse urmau să le plătească statelor învingătoare, subiect dificil şi care a necesitat mulţi ani de discuţii şi controverse, a fost rezolvată în defavoarea României, care a primit o sumă extrem de mică, raportată la cuantumul pagubelor suferite în timpul războiului. La 27 august 1928, a fost semnat la Paris, Pactul Briand-Kellog, prin care se renunţa la război în relaţiile dintre state, la care România a aderat şi a fost ratificat de parlament, în ianuarie 1929. De asemenea, România a semnat Protocolul de la Moscova, din 4 februarie 1929 şi a acţionat pentru o intrare în vigoare a acestuia. După 1930, România a acţionat pentru consolidarea şi reorganizarea Micii Înțelegeri, pentru transformarea acesteia într-o organizaţie permanentă. La Societatea Naţiunilor, la sesiunile căreia România a participat regulat, s-a impus prin intervenţii şi atitudini, N. Titulescu care, în anii 1930-1931 a fost ales preşedinte al acesteia. De asemenea, România a luat parte activă la Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva, din anii 1932-1934 şi a susţinut ideea unei dezarmări generale, care să asigure securitatea tuturor statelor. În aceeaşi perioadă, România a semnat Convenţia de la Londra, din iulie 1933, prin care se definea agresorul.

În perioada interbelică, România urmărind să-şi consolideze securitatea proprie, a iniţiat strângerea relaţiilor cu ţările din sud-estul Europei şi, în urma negocierilor intense, purtate, la 9 februarie 1934, a fost semnată la Atena, Înţelegerea Balcanică. Aceasta era o nouă organizaţie regională, care se adăuga Micii Înţelegeri din anii 1920-1921 şi era expresia unei politici de securitate colectivă, promovată de România în aceşti ani. În cursul anului 1934, după ce aliatele sale, Franţa şi Cehoslovacia şi-au reglementat relaţiile cu URSS, România, la rândul ei, a stabilit relaţii diplomatice cu aceasta, dar problemele teritoriale au rămas în suspensie. Adeptă a respectării tratatelor internaţionale, în litera şi spiritul lor, după ocuparea Abisiniei (Etiopiei) de către Italia (1935-1936), România a propus aplicarea de sancţiuni împotriva Italiei, ceea ce a atras nemulţumirea acesteia.

După ocuparea Etiopiei, în martie 1936, Germania a ocupat zona demilitarizată a Rinului, acţiune care evidenţia, încă o dată, eşecul politicii de securitate colectivă. La Conferinţa de la Montreux, din 21 iulie 1936, în problema Strâmtorilor, România a sprijinit Turcia, aliata sa, în demersurile acesteia de a apăra interesele sale de securitate. România a încercat, în acelaşi timp, să negocieze un tratat cu Rusia, tratat care a fost parafat de cei doi miniştri de externe, Titulescu şi Litvinov, însă după înlocuirea lui Titulescu în august 1936, semnarea acestui tratat nu a mai avut loc. 

După 1936, linia generală a politicii externe a rămas aceeaşi, dar, în România, se auzeau voci care cereau abandonarea politicii ,,unidirecţionale” orientate spre Societatea Naţiunilor, Franţa şi Anglia şi adoptarea unei politici externe mai realiste, de apropiere de Germania şi Italia. În acelaşi timp, cele două puteri occidentale, Franţa şi Anglia, erau foarte atente ca România să-şi menţină orientarea externă anterioară. Statele din Înţelegerea Balcanică încă nu ajunseseră la o cooperare militară, însă la 10 noiembrie 1936, s-a semnat Convenţia militară, dar aceasta era semnată doar de trei state membre ale organizaţiei, România, Iugoslavia şi Turcia. Efectul acestei convenţii va fi practic nul, fără niciun fel de consecinţe practice. Astfel, după 1936, ţările mici, printre care şi România, puteau doar să reacţioneze la ,,jocul” marilor puteri, fără a putea să aibă nici un fel de iniţiativă. Ulterior, Turcia împreună cu Iugoslavia, de teamă să nu ,,provoace” Italia, au tergiversat aplicarea prevederilor convenţiei. Înţelegerea Balcanică a încheiat un acordul cu Bulgaria, în iulie 1938, iar Mica Înţelegere, un acord cu Ungaria în august 1938, dar fară nici un efect practic, cele două state şi-au menţinut politica revizionistă.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (95)” →

România în perioada interbelică 1918-1939

S-a constituit apoi un guvern Mironescu (octombrie 1930-aprilie 1931), guvern slab, manevrat de rege, care a luat unele măsuri pentru limitarea (atenuarea) efectelor crizei economice, însă acest guvern a aruncat greutăţile crizei pe seama populaţiei. Pentru stimularea economiei, în februarie 1931, a fost contractat un nou împrumut, ,,de dezvoltare”, de 1,3 miliarde franci. Situaţia economică avea efecte tot mai dureroase pe plan social pentru reducerea cheltuielilor statului, guvernul a introdus în ianuarie 1931, prima ,,curbă” de sacrificiu, reducerea salariilor cu 10-15%.

În anii 1930-1931, în rândurile partidelor politice din România s-au înregistrat frământări şi regrupări importante, viaţa politică cunoștea o schimbare, comparativ cu perioada anterioară. Astfel, C. Stere a părăsit P.N.Ţ., în mai 1931 şi apoi a constituit Partidul Ţărănesc Democrat, iar  la P.N.L, după moartea lui V. Brătianu (22 decembrie 1930), conducerea a fost preluată de I. G. Duca, decizie luată la congresul P.N.L. din februarie 1931.

La 4 aprilie 1931, guvernul Mironescu a demisionat, punându-se astfel capăt guvernărilor naţional-ţărăniste. A urmat o lungă criză de guvern, regele a desemnat pe N. Titulescu pentru a forma un guvern de ,,uniune naţională”- obsesia regelui autoritar. După multe pertractări, la 18 aprilie, regele a format un guvern N. Iorga – C. Argetoianu (aprilie 1931-mai 1932),  de uniune naţională, care nu aparţinea nici unui partid. Factorul decisiv era regele Carol II, iar constituirea guvernului Iorga era un avertisment pentru partidele politice.

Parlamentul a fost dizolvat şi, în iulie 1931, s-au organizat alegeri parlamentare, în urma cărora guvernul a obţinut 47% din voturi, iar P.N.Ţ. se afla în opoziţie. Noul guvern a fost confruntat cu probleme economice, el a recurs la forţarea exportului şi a introdus în iulie 1931, primele de export. Apoi pentru a diminua deficitul bugetar, guvernul a aplicat a doua ,,curbă de sacrificiu” (ianuarie 1932) şi nu a achitat timp de câteva luni salariile funcţionarilor şi intelectualilor. Întreprinderile falimentau, băncile se prăbuşeau, dar marii industriaşi ca N. Malaxa şi M. Auschnitt şi-au extins afacerile. Pentru a linişti nemulţumirile de la sate, guvernul a iniţiat legea conversiunii datoriilor agricole; în aprilie 1932, datoriile ţăranilor se reduseseră cu 50%, legea fiind bine primită de către ţărani. Din iniţiativa lui N. Iorga, au fost adoptate legile privitoare la învăţământul secundar şi superior. Confruntat cu o dificilă situaţie financiară, Iorga a demisionat, în 31 mai 1932, marcând astfel eşecul guvernului de uniune naţională şi al regelui Carol.

Apoi, a fost iniţiat un guvern ,,de alegeri”, prin numirea lui Al. Vaida-Voevod ca prim ministru. În iulie 1932, au fost organizate alegeri parlamentare, soldate cu victoria P.N.T. -40%, iar P.N.L. a obţinut 14%. După organizarea alegerilor Vaida a alcătuit un guvern de partid, format din membrii P.N.T. (august-octombrie 1932). Guvernul Vaida, pentru a redresa situaţia financiară a ţării, prin legea din octombrie 1932, a introdus controlul schimbului cu străinătatea sub forma monopolului comerţului cu devize acordat Băncii Naţionale. Guvernul P.N.Ţ.  a elaborat o nouă lege a conversiunii datoriilor agricole, după care la 17 octombrie 1932, guvernul Vaida a demisionat în urma unei neînţelegeri.

S-a constituit apoi un nou guvern P.N.Ţ., condus de Iuliu Maniu (octombrie 1932-ianuarie 1933), care a adoptat în sfârşit legea pentru conversiunea datoriilor agricole – ţăranii debitori primeau 18 luni pentru o înţelegere cu creditorii lor (legea venea în sprijinul ţăranilor săraci cu mari datorii). Spre sfârşitul anului 1932, presiunea bancherilor străini s-a intensificat pentru semnarea planului de colaborare tehnică cu Societatea Naţiunilor. Maniu a tergiversat semnarea planului, care era nefavorabil României. Din cauza demisiei ministrului de interne I. Mihalache, la 12 ianuarie, guvernul Maniu a demisionat. S-a constituit apoi al treilea guvern P.N.Ţ., condus de Al. Vaida-Voevod (ianuarie-noiembrie 1933). Faptul că Vaida a acceptat să fie prim-ministru l-a nemulţumit pe Maniu, între cei doi urmând să se producă o „ruptură sufletească”. Noul guvern Vaida a semnat, la 28 ianuarie 1933, planul de la Geneva cu Societatea Naţiunilor, prin care politica bugetară, fiscală şi monetară era pusă sub controlul experţilor străini. Votat la 12 aprilie, de parlament, dar criticat de opoziţie pentru că afecta suveranitatea României, guvernul Vaida a tergiversat aplicarea planului, care, în mai 1934, va fi denunţat oficial de guvernul român.

După semnarea planului de la Geneva, guvernul Vaida a abandonat ,,politica porţilor deschise” şi a aplicat o politică de protejare a economiei naţionale, deoarece politica de pauperizare a populaţiei nu mai putea fi continuată – în ianuarie 1933, s-a aplicat a treia „curbă de sacrificiu”. În ianuarie-februarie 1933, pe plan social, s-au înregistrat acţiunile muncitorilor petrolişti şi ceferişti, la 3 februarie, guvernul a introdus starea de asediu şi cenzură, iar la 16 februarie, Armand Călinescu a evacuat cu ajutorul armatei Atelierele ,,Griviţa”, când s-au înregistrat 3 morţi, 16 răniţi şi numeroase arestări. La 12 aprilie 1933, guvernul a adoptat legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane. Tot acum afacerea ,,Skoda” a influenţat situaţia politică şi a lovit în prestigiul guvernului naţional ţărănesc, iar opoziţia liberală s-a intensificat. În septembrie 1933, liberalii au adresat un Manifest către ţară şi, în octombrie, au publicat programul de guvernare al P.N.L. În aceste condiţii, la 9 noiembrie 1933, guvernul Vaida a demisionat.

Guvernul liberal I. G. Duca (14 noiembrie-29 decembrie 1933) avea ca primă misiune, după dizolvarea parlamentului prin decret regal, să organizeze noi alegeri. Încă înainte de aceasta, ca urmare a presiunilor organismelor financiare internaţionale, guvernului Duca i s-a impus dizolvarea Gărzii de Fier. La 9 decembrie, s-a adoptat Jurnalul Consiliului de Miniştri, prin care Garda de Fier era scoasă în afara legii. Sediile organizaţiei au fost sigilate, apoi a urmat arestarea a mii de legionari în toată ţara. La 20 decembrie 1933, au fost organizate alegeri parlamentare în România, P.N.L. a obţinut 52% din voturi, P.N.T. 14%, iar celelalte partide au obţinut sub 10%. Însă, în euforia care a urmat după victoria liberală, pe neaşteptate, la 29 decembrie, primul-ministru Duca a fost ucis pe peronul gării Sinaia de trei studenţi legionari. A doua zi, la 30 decembrie, regele Carol a numit ca prim-ministru interimar pe dr. C. Angelescu, care a decis introducerea stării de asediu şi a cenzurii,  arestarea liderilor şi simpatizanţilor legionari.

La 4 ianuarie 1934, regele a numit ca prim-ministru al guvernului liberal pe Gh. Tătărescu, unul din tinerii liberali, fără consultarea conducerii P.N.L.. Pe plan economic, acest guvern a promovat o politică de încurajare a industriei naţionale, prin protecţionist vamal ridicat, acordarea de credite întreprinderilor şi comenzi de stat. Legile economice ale guvernelor anterioare au fost modificate pentru promovarea intereselor capitalului autohton. Prin decretul-lege din 31 iulie 1936, erau încurajate întreprinderile ce obţineau produse nefabricate în ţară, tuburi de oţel, cabluri electrice, optică, mecanică. Printr-un alt decret-lege din 10 mai 1937, se stabilea intervenţia statului în economie – s-au înființat noi fabrici doar cu avizul Ministerului Economiei Naţionale. În timpul guvernării liberale s-au întreprins acţiuni energice pentru înzestrarea armatei-aceasta şi datorită numirii generalului Antonescu la conducerea Marelui Stat Major în decembrie 1934. Pentru sprijinirea agriculturii s-a înființat Institutul Naţional de Credit Agricol, care oferea micilor producători împrumuturi pe termen lung. Au fost modernizate oraşele, s-au construit căi ferate pe rute noi. Bugetul statului a fost echilibrat în anul financiar 1934-1935, iar în anii următori a fost excedentar, în urma dezvoltării economice susţinute a ţării. Politica de credit a urmărit mai ales dezvoltarea industriei, care a crescut cu 63%, comerţul cu 25%.

Între 1934-1938, economia naţională a cunoscut o dezvoltare însemnată, ca urmare a boom-ului economic de după criza din 1929. Pe plan social, guvernul a sprijinit categoriile burgheze legate de stat alcătuite din N. Malaxa, M. Auschnitt, I. Bujoiu şi I. Gigurtu. Concentrarea şi centralizarea producţiei au atins cote înalte în aceşti ani, mai ales în industria metalurgică–uzinele Reşiţa şi Călan, industria petrolieră-societăţile „Astra“, „Steaua Română“, „Concordia“. În anii 1934-1938, marea creştere economică a avut drept rezultat ridicarea nivelului de trai al populaţiei. Însă contradicţiile sociale, mai ales la sate s-au menținut datorită marilor datorii agricole. Situaţia muncitorilor s-a ameliorat în aceşti ani, numărul şomerilor a scăzut, au crescut salariile, viaţa a devenit prosperă, conflictele sociale s-au atenuat. S-au adoptat şi legi cu implicaţii social-politice – la 16 iulie 1934, legea pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi, la 30 aprilie 1936 – legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor. În ceea ce priveşte ţărănimea, categoria socială cea mai importantă – a fost aplicată legea pentru conversiunea datoriilor agricole, din aprilie 1934, prin care datoriile ţăranilor se reduceau cu 50-70%, iar restul se plătea eşalonat.

Politica internă a guvernului Tătărescu a apelat la instrumente legislative pentru controlarea situaţiei din ţară-legea din 16 martie 1934, autoriza guvernul să declare starea de asediu pe şase luni, măsură care a fost folosită aproape în întreaga perioadă a guvernării liberale. O altă măsură a fost legea pentru apărarea ordinei în stat din 7 aprilie 1934, prin care autorităţile puteau dizolva grupările politice periculoase pentru stat. Prin legea din 9 iulie 1934, a fost introdus sistemul conducerii prin decrete-legi. Regele Carol II a încercat din nou constituirea unui guvern de ,,uniune naţională”, apelând la mareşalul Averescu, în mai 1934, dar a eşuat. Guvernul Tătărescu, docil cum era, a contribuit la creşterea rolului Monarhiei în viaţa politică.

După 1930, partidele politice au trecut prin numeroase regrupări şi frământări. P.N.L., care avea ca preşedinte din ianuarie 1934 pe C. I. C. Brătianu, şi-a consolidat poziţiile în viaţa politică, iar congresul general al P.N.L, din iulie 1936, a confirmat desemnarea lui D. Brătianu ca preşedinte şi linia politică generală a partidului. P.N.T. era condus, din noiembrie 1933, de I. Mihalache  ca preşedinte. Însă, în P.N.T. erau mai multe tendinţe, iar în martie 1935, Al. Vaida-Voevod a constituit Frontul Românesc, fiind exclus apoi din P.N.T. Congresul P.N.T din aprilie 1935, a adoptat un nou program al partidului, care menţinea în linii generale doctrina ţărănistă. Alte partide din această perioadă au fost – Partidul Naţional Creştin, constituit în iulie 1935, în urma fuziunii dintre L.A.N.C., condusă de A. C. Cuza şi Partidul Naţional Agrar, condus de O. Goga. Alte partide au slăbit, micşorându-şi audienţa, precum Partidul Poporului, condus de Al. Averescu, Partidul Agrar, condus de C. Argetoianu sau P.S.D. Mişcarea Legionară era în ascensiune; în martie 1935 a fost înfiinţată o nouă organizaţie politică a Mișcării – Partidul ,,Totul pentru Ţară”, care avea ca preşedinte pe generalul Gh. Cantacuzino-Grănicerul.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (94)” →

România în perioada interbelică (1918-1939)

La 27 martie 1926, guvernul Brătianu, după patru ani de guvernare eficientă, s-a retras de la putere şi, în urma unei înţelegeri din iunie 1924 cu generalul Averescu, la 30 martie 1926, regele Ferdinand a adus la conducerea ţării un guvern condus de Al. Averescu, care se va menţine până la 4 iunie 1927. Noul guvern a organizat alegeri parlamentare în mai 1926, pe care le-a câştigat cu uşurinţă, beneficiind de primă electorală de 40%. Guvernul Averescu a luat mai întâi unele măsuri economice, între care stabilirea unui nou tarif vamal. Din iniţiativa guvernului s-a adoptat legea pentru împroprietărirea fără plată a ofiţerilor Ordinului ,,Mihai Viteazul” cu loturi individuale de 25 de iugăre în Ardeal sau 25 ha în restul ţării. În plan social, guvernul Averescu a promovat o politică de sporire a impozitelor pentru toate categoriile de venituri. În ianuarie 1927, legea pentru organizarea Serviciului de Inspecţie a Muncii, iar în aprilie 1927 a fost adoptată legea Camerelor de Muncă, pentru ocrotirea muncitorilor industriali şi comerciali. Din iniţiativa economistului Mihail Manoilescu, a fost adoptată legea pentru armonizarea retribuţiilor bugetare.

În octombrie 1926, s-a aflat că regele Ferdinand era grav bolnav (el suferea de cancer), ceea ce a provocat o mare îngrijorare printre oamenii politici români. În urma neînţelegerilor dintre Averescu şi Brătianu, Generalul a fost silit să demisioneze, la 4 iunie 1927. Regele Ferdinand a numit la 4 iunie un guvern condus de prinţul Barbu Ştirbei, cumnatul lui Brătianu, sprijinit de o serie de partide. Guvernul a obţinut din partea regelui decretul de dizolvare a parlamentului şi de organizare a unor noi alegeri. În urma alegerilor parlamentare din iunie 1927, Partidul Naţional Liberal a obţinut 61% din voturi, iar P.N.Ţ. a obţinut 22%. Parlamentul şi-a deschis lucrările la 17 iulie, într-o atmosferă de îngrijorare provocată de sănătatea regelui – peste trei zile, regele Ferdinand a murit, la 20 iulie 1927. În ziua morţii regelui Ferdinand, prinţul Mihai, nepotul acestuia, a fost proclamat rege al României (avea doar 6 ani), iar Regenţa a intrat în funcţiune. Brătianu, după moartea regelui Ferdinand, domina cu autoritate scena politică, el fiind de fapt cel care conducea România.

Situaţia statului român, după moartea regelui Ferdinand, era confuză şi neliniştitoare, opoziţia ataca Regenţa şi, în general, actul din 4 ianuarie, care era contestat. La 31 iulie 1927, fostul prinţ Carol, într-o declaraţie făcută ziarului parizian ,,Le Matin”, îşi exprima intenţia de a reveni în ţară pentru a ocupa tronul. La sugestia lui Brătianu, ministru de interne I. G. Duca a elaborat un document, la 20 august, pentru instrucţiuni în ipoteza în care Carol s-ar întoarce în ţară. Într-adevăr, după moartea regelui, la Paris şi în ţară, s-a constituit un grup de susţinători ai lui Carol, pentru crearea unui curent de opinie în favoarea întoarcerii prinţului în România. Opoziţia şi-a intensificat acţiunile împotriva guvernului Brătianu. P.N.T. a anunţat organizarea unui congres pentru 20 noiembrie 1927, la Alba Iulia, conceput ca o mare adunare populară, care să silească Regenţa să demită guvernul liberal. Însă guvernul a interzis organizarea congresului la Alba Iulia şi, în replică, conducerea P.N.Ţ. a anunţat organizarea ,,rezistenţei cetăţeneşti”.

Spre sfârşitul lunii noiembrie 1927, când tensiunea politică era în creştere, pe neaşteptate, a căzut ca un trăsnet asupra ţării vestea că, la 24 noiembrie 1927, marele Brătianu a încetat din viaţă. La mai puţin de 6 luni de la moartea regelui Ferdinand, un alt ctitor al României Mari îşi afla sfârşitul.

Regenţa a numit, la 24 noiembrie, ca prim-ministru pe Vintilă Brătianu, fratele lui I. I. C. Brătianu, economist şi finanţist de mare talent, dar fără autoritatea politică a acestuia. Guvernul liberal (24 noiembrie 1927-3 noiembrie 1928) şi-a concentrat energia pentru înfăptuirea stabilizării monetare şi pentru calmarea vieţii politice prin combaterea acţiunilor carliste şi a acţiunilor politice ale opoziţiei (PN.Ţ.). Guvernul V. Brătianu a adoptat legea pentru ocrotirea muncii minorilor şi femeilor şi fixarea duratei muncii, în aprilie 1928, prin care se interzicea munca copiilor sub 14 ani, prevedea acordarea de concedii gravidelor şi stabilea ziua de muncă de 8 ore. Deoarece inflaţia continua să crească, guvernul a renunţat la ideea revalorizării leului şi a adoptat măsuri pentru stabilizarea monetară cu ajutorul unui mare împrumut extern. Un episod aparte au fost incidentele de la Oradea, cu ocazia congresului Asociaţiei Naţionale a Studenţilor Creştini din 6 decembrie 1927, când au avut loc incidente între studenţii creştini şi evrei.

Opoziţia naţional-ţărănistă a trecut la noi acte împotriva guvernului liberal şi, la începutul lui decembrie 1927, P.N.Ţ. a declanşat campania de răsturnare a guvernului liberal, la care s-a asociat, din ianuarie 1928, şi P.S.D. În martie 1928, s-a organizat o mare adunare la Bucureşti, în care s-a cerut guvernului să părăsească puterea. P.N.T. a decis retragerea deputaţilor şi senatorilor săi din parlament şi organizarea unei mari adunări la Alba Iulia, apoi la 30 aprilie a adresat un manifest către ţară. La adunarea de la Alba Iulia, din 6 mai 1928, au participat 100.000 cetăţeni şi s-a cerut din nou demiterea guvernului liberal, prin organizarea de presiuni asupra Regenţei. Situaţia guvernului V. Brătianu era dificilă, nemulţumirea creştea, situaţia financiară se înrăutăţea, bancherii străini refuzau să acorde împrumutul pentru stabilizare, presiunile P.N.Ţ. deveniseră insuportabile. În aceste condiţii, guvernul liberal a demisionat, la 3 noiembrie 1928 şi, astfel, decada brătienistă (1918-1928) a luat sfârşit. România realizase mari progrese în toate planurile, în cei zece ani de la marea unire.

La 7 noiembrie 1928, Regenţa a cerut lui N. Titulescu să alcătuiască un guvern de ,,uniune naţională”, dar el nu a reuşit şi, la 8 noiembrie 1928, Regenţa l-a însărcinat pe Iuliu Maniu, preşedintele P.N.Ţ., să alcătuiască un nou guvern, iar la 10 noiembrie, acesta a depus jurământul. Parlamentul a fost dizolvat şi s-a decis organizarea de noi alegeri. Alegerile parlamentare din decembrie 1928 au reprezentat un moment aparte în viaţa politică din România – campania electorală părea să deschidă o nouă eră în istoria ţării. P.N.T. aliat cu P.S.D a obţinut o victorie uriaşă, 77,7% din voturi (348 de locuri). După alegeri, noul guvern Maniu a urmărit reorganizarea aparatului de stat şi, la 3 august 1929, a fost promulgată o nouă lege de organizare administrativă a României, contestată vehement de opoziţia liberală şi care a dus la creşterea birocraţiei în administraţie. În martie 1929, a fost adoptată legea de reorganizare a jandarmeriei, iar în iulie 1929, legea pentru reorganizarea poliţiei. Prin decretele din mai şi iunie 1929 şi legea pentru amnistie, din 6 iunie, erau graţiate infracţiunile militare şi comuniste şi de natură politică. La 30 iunie 1929, a fost adoptata legea pentru reorganizarea penitenciarelor şi tot în 30 iunie, a fost adoptată legea pentru organizarea armatei.

Politica economică a guvernului Maniu avea la baza concepţia ,,porţilor deschise” faţă de capitalul străin. Guvernul a obţinut rapid un masiv împrumut extern, care a stat la baza legii pentru stabilizare monetară, din 7 februarie 1929. Prin stabilizarea leului se punea capăt inflaţiei de după marea unire. Guvernul Maniu a modificat legea minelor, în 1929, deosebit de favorabilă capitalului străin, a adoptat un nou tarif vamal, care desfiinţa protectoratul vamal. Politica economică a ,,porţilor deschise” a avut rezultate contradictorii, pe de o parte, a dus la modernizarea unor sectoare economice, iar pe de altă parte, a dus la creşterea datoriei externe a României. Criza economică din 1929 a afectat şi România, prin scăderea preţului la cereale-principalul produs la export şi blocaj industrial şi financiar. În plan social, guvernul a adoptat legea pentru libera circulaţie a terenurilor obţinute prin împroprietărire – ,,legea Mihalache”, din august 1929, prin care a fost organizat creditul agricol. În aprilie 1929, s-a adoptat legea contractelor colective de muncă, în ianuarie 1929, legea ajutorului de şomaj, în aprilie 1930, legea pentru protecţia muncii indigene.  

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (93)” →

România în perioada interbelică

După întregirea statală din 1918, viaţa politică din România s-a desfăşurat în noi coordonate teritorial-naţionale, sociale, economice şi culturale.

La sfârşitul primului război mondial, moment de răscruce în istoria Europei şi a României, Partidul Conservator a cunoscut o evoluţie aparte. Partidul Conservator, al cărui preşedinte era Al. Marghiloman, în decembrie 1918 şi-a luat numele de Partidul Conservator Progresist, avea ca organ de presă ,,Steagul” şi a adoptat un program nou ce cuprindea reforma agrară, votul universal, întărirea rolului senatului ş.a. Dar adaptarea Partidului Conservator-Progresist la noua situaţie politică nu a fost posibilă. La alegerile parlamentare din 1922, partidul nu a obţinut nici un loc, cele două reforme, agrară şi electorală, i-au distrus baza economică şi socială. Partidul a dăinuit formal până în mai 1925, la moartea lui Marghiloman, după care adepţii săi s-au înscris în Partidul Poporului.

Partidul Conservator Democrat, fondat în 1908, sub conducerea lui Take Ionescu, a fuzionat cu gruparea lui Nicolae Filipescu, sub numele de Partidul Conservator Naţionalist, care avea ca organ de presă ,,Românimea”. Acest partid şi-a schimbat numele în Partidul Democrat, în octombrie 1919, adoptând un nou program, ce prevedea vot universal, descentralizarea administrativă, reforma agrară. La alegerile din mai 1920, a obţinut 18 locuri în parlament, a participat la activitatea ultimului guvern conservator condus de Al. Averescu (1920-1921). În iunie 1922, la moartea lui Take Ionescu, Partidul Democrat a hotărât să fuzioneze cu Partidul Naţional, în noiembrie 1922 şi a dispărut din viaţa politică.

Partidul Naţional Liberal era marele partid politic al României interbelice, exponentul clasic al centrului politic, al burgheziei industriale şi financiare, care deţinea puterea economică după 1918. Partidul avea controlul Băncii Naţionale şi a altor instituţii financiare, şi deţinea poziţii în majoritatea marilor întreprinderi industriale. Organul de presă al partidului, după unire, a fost ,,Viitorul”. Partidul avea ca preşedinte pe marele om politic I. I. C. Brătianu (1864-1927), alţi lideri fiind Vintilă şi Dinu Brătianu, fraţii săi, I. G. Duca, Al. Constantinescu, Gh. Mârzescu, dr. C. Angelescu. Baza economică a P.N.L. era foarte puternică, avea cadre numeroase, foarte bine pregătite, cu influenţă covârşitoare în viaţa politică. P.N.L a dominat categoric scena politică româneasca în primii zece ani după marea unire (1918-1928).  P.N.L a lansat Manifestul-program în decembrie 1918, în care anunţa marile reforme, electorală şi agrară, la alegerile parlamentare din noiembrie 1919, a obţinut 103 locuri, în mai 1920, 16 locuri, dar foarte rapid s-a adaptat şi, după 1920, a revenit în forţă în viaţa politică. Programul P.N.L., adoptat la Congresul general din 27 noiembrie 1921, prevedea o nouă Constituţie, unificarea administrativă, dezvoltarea învăţământului, stabilitate financiară, refacerea economiei. După intrarea la guvernare în ianuarie 1922, P.N.L s-a extins organizatoric la scara întregii ţări. În ianuarie 1923, P.N.L a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus de I. Inculeţ şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, condus de I. Nistor. Moartea neaşteptată în noiembrie 1927 a preşedintelui I. C. Brătianu a fost o grea lovitură pentru P.N.L.  Partidul Naţionalist Democratic, înfiinţat în 1910 de profesorii N. Iorga şi A. C. Cuza, a cunoscut o evoluţie liniară, dar, în 1920 s-a produs o ruptură între cei doi, Cuza înfiinţându-şi propria organizaţie, în 1923. Partidul Poporului, înfiinţat în aprilie 1918 la Iaşi de generalul Al. Averescu, erou de război, avea o structură socială eterogenă, programul său, adoptat în decembrie 1918, cerea ca organizarea politică a României să prevadă reforma agrară şi electorală, viaţa constituţională democratică, apărarea proprietăţii. Organul de presă al partidului era ,,Îndreptarea”. În rândurile Partidului Poporului se aflau şi conservatorii, care au aderat la acest partid după slăbirea propriei lor organizaţii. În martie 1920, Partidul Poporului a preluat guvernarea României până în decembrie 1921 şi a definitivat reforma agrară şi cea financiară.64  Partidul Ţărănesc, înfiinţat în decembrie 1918, la Bucureşti, era condus de Ion Mihalache, preşedinte, şi era alcătuit din învăţători, preoţi, ţărani. Programul politic al partidului cuprindea: reforma agrară, impozit pe venit, autonomie comunală, măsuri sociale în favoarea ţăranilor şi intelectualilor. Partidul Ţărănesc a devenit foarte repede popular, în alegerile din noiembrie 1919, a obţinut 61 de locuri în parlament. În iulie 1921, partidul a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din Basarabia condus de Pantelimon Halippa şi s-a extins la scara întregii ţări. Organul de presă al Partidului Ţărănesc era ,,Ţara nouă”. Principalii lideri ai partidului erau I. Mihalache, C. Stere, V. Madgearu, N. Lupu, Gr. Iunian, P. Halippa. Acest partid a fuzionat în octombrie 1926, cu Partidul Naţional din Transilvania.  Partidul Naţional avea ca preşedinte pe Iuliu Maniu, din decembrie 1918, iar organul de presă era ,,Patria” din Cluj.

 În aprilie 1920, partidul a adoptat un nou program, care conţinea numeroase prevederi referitoare la libertăţile şi drepturile democratice, de care trebuiau să se bucure cetăţenii României Mari. La alegerile din noiembrie 1919, Partidul Naţional a obţinut un mare succes -160 locuri în parlament şi a format guvernul împreună cu Partidul Ţărănesc. După tratative şi ezitări, Partidul Naţional a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, în octombrie 1926, formându-se astfel al doilea mare partid politic al României interbelice, Partidul Naţional Ţărănesc. Programul politic al partidului  a adoptat lozinca ,,porţile deschise” pentru capital străin.  Erau menţionate numeroase obiective economice şi sociale pentru ţărani, intelectuali, muncitori. Organul de presă al P.N.Ţ. era ,,Dreptatea”. Liderii săi marcanţi erau I. Maniu, preşedinte, I. Mihalache, vicepreşedinte, V. Madgearu, secretar general, C. Stere ş.a. În 1927, din P.NŢ. s-a desprins o grupare condusă de dr. N. Lupu.  Alte partide politice din perioada aceasta aveau o orientare de dreapta, precum „Liga Apărării Naţionale Creştine“, înfiinţată în 1923, de profesorul A. C. Cuza, apoi din L.A.N.C, în 24 iunie 1927, s-a desprins ,,Legiunea Arhanghelul Mihail”, înfiinţată la Iaşi, de avocatul C. Z. Codreanu. La stânga vieţii politice se aflau Partidul Socialist, constituit în 1919, din care apoi s-a desprins Partidul Comunist din România (1921-1922), Federaţia partidelor social-democrate din România – iunie 1921, care s-a transformat apoi în Partidul Social Democrat (1927). 65  La 29 noiembrie/12 decembrie 1918, regele Ferdinand a numit un guvern nou al României, condus de I. I. C. Bratianu. Aflat la guvern imediat după Marea Unire, PN.L. a căutat să aplice doctrina ,,prin noi înşine”. O primă măsură a guvernului a fost preluarea bunurilor supuşilor străini în administrarea statului român, apoi guvernul Brătianu a trecut la înfăptuirea reformei agrare, promise încă din vara anului 1917.

Astfel, la 15/28 decembrie 1918, regele Ferdinand a semnat decretul-lege pentru exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat. Se expropriau 2 milioane ha din proprietăţile particulare, însă se lăsa fiecărui proprietar un minim între 100-500 ha. Un nou decret din 16/29 decembrie, stabilea condiţiile concrete de expropriere. Pământul expropriat era arendat obştilor săteşti alcătuite din ţărani, care aveau sub 5 ha. La 4 ianuarie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Basarabia, elaborat şi adoptat de Sfatul Ţării şi care prevedea exproprierea moşiilor de peste 100 ha. La 12 septembrie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Transilvania, votat de Marele Sfat Naţional, care viza exproprierea proprietăţilor care depăşeau 50-100 pogoane. Încă din 7 septembrie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Bucovina, care prevedea exproprierea proprietăţilor ce treceau de 100-250 ha.

Aflat la Conferinţa păcii de la Paris şi supus şicanelor de către Aliaţi, din cauza Tratatului cu Austria, Brătianu a demisionat la 12 septembrie 1919. La 27 septembrie acelaşi an, s-a constituit un guvern condus de generalul Arthur Văitoianu, care a organizat primele alegeri parlamentare pe baza votului universal. Alegerile parlamentare, din 3-5 noiembrie 1919, au reprezentat un moment important în democratizarea vieţii politice, în urma reformei electorale din 1918. Nici un partid politic nu a obţinut majoritatea în parlament şi, la 25 noiembrie, s-a alcătuit Blocul parlamentar, format din reprezentanţi ai Partidului Naţional, Partidului Ţărănesc şi altor partide mai mici, pe baza căruia s-a alcătuit guvernul condus de Al. Vaida-Voevod (decembrie 1919-martie 1920). Guvernul era confruntat cu probleme dificile ale României imediat după unire. Noul guvern a adoptat legile din 29 decembrie 1919, prin care parlamentul României întregite ratifica unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu România, care au stârnit un mare entuziasm.

La 10 martie 1920, guvernul Vaida a obţinut votarea legilor pentru reforma agrară în Basarabia. Apoi a acţionat pentru relaxarea vieţii politice sociale din România şi, la 14 ianuarie 1920, a ridicat starea de asediu şi cenzura, introduse în decembrie 1918, după manifestaţia tipografilor, iar armata a fost retrasă din întreprinderi. Iniţiativele radicale ale miniştrilor I. Mihalache şi dr. Lupu, de la agricultură şi interne, a provocat îngrijorare în rândul liberalilor şi conservatorilor şi în urma unui acord secret între Brătianu şi Averescu, guvernul Vaida a fost demis, în martie 1920, apoi, regele Ferdinand a numit un guvern condus de generalul Averescu (martie 1920/decembrie 1921). Noul guvern a organizat alegeri parlamentare, în mai 1920, în urma cărora Partidul Poporului a obţinut peste 50% din locuri.  Guvernul Averescu, investit de rege cu un mandat precis, urma să restabilească ordinea în ţară şi a urmărit consolidarea stabilităţii politice. Prin decretul-lege din aprilie 1920, se desfiinţau Consiliul Dirigent din Transilvania şi instituţiile similare din Bucovina (Congresul general) şi din Basarabia (Sfatul Ţării). În politica economică s-a urmărit acelaşi obiectiv şi, în toamna anului 1920, s-a înfăptuit unificarea monetară, prin retragerea din circulaţie a vechilor monede, iar în iulie 1921, a fost adoptată reforma financiară, elaborată de ministrul N. Titulescu. Aceasta preconiza un sistem unitar de impozite pe întreg teritoriul României.  Şi guvernul Averescu a fost preocupat de înfăptuirea reformei agrare, în septembrie 1920, a fost promulgată legea islazurilor comunale, apoi a trecut la împărţirea terenurilor expropriate în loturi individuale pentru ţărani, iar în 17 iulie 1921, a fost adoptată legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea. La 30 iulie, a fost votată legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi legea pentru reforma agrară din Bucovina. Legile acestea sintetizau legislaţia agrară din anii 1917-1920, aveau un caracter unitar, fiind aplicate la scara întregii ţări. Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (92)” →

România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

Proiectul de tratat, prezentat la 29 mai, cuprindea, în articolul 59, principiile recunoaşterii unirii Bucovinei cu România, deşi în acel moment nu se specifica în mod expres includerea provinciei la România. Textul proiectului preciza: ,,…Austria renunţă la toate drepturile şi titlurile sale asupra acestor teritorii care i-au aparţinut până acum…”, fiind vorba de fapt de o transmitere a suveranităţii acestor teritorii (inclusiv Bucovina) către marile puteri. La acea dată, tratatul nu conţinea nimic referitor la minorităţi, dar, la 30 mai 1919, delegaţia română intra în posesia clauzelor referitoare la Austria, iar în text figurau şi acelea privitoare la protecţia minorităţilor şi comerţului, ceea ce a nemulţumit profund delegaţia noastră.  

Şedinţa de discutare a clauzelor tratatului cu Austria a fost amânată pentru 31 mai, ora 15,42, şi s-a desfăşurat într-o atmosferă încordată, fiind de presupus că Brătianu ,,risca o observaţie în legătură cu clauzele de protecţie a minorităţilor”. Brătianu a cerut cuvântul şi a arătat, mai întâi, că tratatul cu Austria nu punea sub semnul întrebării unirea Bucovinei cu România şi că este necesar ca frontiera să asigure statului român o legătură cu Polonia. Apoi Brătianu a făcut propuneri pentru schimbarea art. 60, referitor la minorităţi şi tranzit (vezi supra), subliniind că nu poate primi, în numele guvernului român, obligaţii care nu ar fi însuşite de toate statele membre ale Ligii Naţiunilor. Brătianu a propus ca în locul textului ce leza suveranitatea statului român, să fie introdusă următoarea formulare: ,,România acordă tuturor minorităţilor de limbă, neam şi credinţă…, drepturi egale cu acelea ale celorlalţi cetăţeni români”. Reacţia lui Brătianu, la o remarcă a lui Clemenceau, a fost fermă, arătând că nu este vorba despre ,,sfaturi amicale”, ci de obligaţii precise înscrise în tratat. În această situaţie, în numele României, Brătianu declara în mod solemn că nu poate primi asemenea principii.  

Clemenceau reacţiona cu asprime la fermitatea lui Brătianu şi arăta că atitudinea marilor puteri faţă de problema minorităţilor din România se explica prin faptul că statul român nu şi-a onorat obligaţii similare asumate prin tratatul de la Berlin, din 1878. Revoltat şi exasperat, Brătianu reproşa Aliaţilor că urmăreau ,,o segregaţie a naţiunilor, în clase cu grade diferite de suveranitate”. Într-o scrisoare trimisă la Bucureşti, Brătianu arăta că rezistenţa pe care a întâmpinat-o din partea marilor puteri în privinţa clauzelor minorităţilor se datora ,,resentimentelor evreilor şi apetiturilor trusturilor care hotărăsc în spatele lui Wilson”. La 14 iunie 1919, a avut loc şedinţa guvernului român, prezidată de rege, la care au fost invitaţi Iuliu Maniu şi Victor Antonescu, şi care a analizat poziţia României faţă de tratatul cu Austria. La 2 iulie, după o nouă pledoarie în favoarea ţării sale (la 21 iunie, Consiliul a aprobat graniţa fixată în Bucovina), Brătianu părăsea Conferinţa Păcii şi se întorcea în ţară. La plecare, el declara într-un interviu: ,,Plec, pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele privitoare la minorităţi, care vor limita suveranitatea ei…”.

Am insistat mai mult asupra tratatului cu Austria, deoarece clauzele acestuia puneau în lumină atitudinea marilor puteri faţă de România. După întoarcerea în ţară, Brătianu avea să demisioneze ulterior, iar la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain, tratatul de pace cu Austria a fost semnat în absenţa României. Tratatul recunoştea legitimitatea drepturilor României asupra Bucovinei, Austria renunţând la toate drepturile asupra acesteia, dar art. 60 păstra intacte prevederile referitoare la minorităţi şi comerţ. La 12 septembrie, Brătianu şi-a prezentat demisia, în semn de protest faţă de prevederile acestuia. Mai mult, la 24 noiembrie 1919, Consiliul Suprem a adresat României un ultimatum, în care i se cerea să semneze tratatul cu Austria, ,,fără discuţii, fără rezerve şi fără condiţii”! Conferinţa acorda României un termen de opt zile, avertizând asupra consecinţelor în cazul unui refuz. Guvernul român răspundea, la 28 noiembrie, şi cerea o amânare a ultimatumului până la formarea unui nou guvern. După ultimatum, regele Ferdinand a adresat un memoriu şefilor de state ai Franţei, Angliei şi Italiei, aliaţii României din august 1916. La 1 decembrie, se forma guvernul Al. Vaida-Voevod, care a negociat cu Puterile Aliate, reuşind să obţină unele rectificări ale tratatului special. La 6 decembrie se anunţa semnarea, iar la 10 decembrie 1919, generalul Const. Coandă semna din partea României tratatul de pace cu Austria, inclusiv cel al minorităţilor.  

După ce-am prezentat pe larg ,,odiseea” semnării tratatului cu Austria, vom prezenta succint celelalte tratate de pace semnate de România. La 27 noiembrie 1919, la Neuilly, a fost semnat tratatul de pace cu Bulgaria, încheierea acestuia fiind relativ uşoară, prin comparaţie cu cele semnate cu Austria şi Ungaria. Conform statisticii din 1913, în Dobrogea locuiau 56,9% români, 13,4% bulgari, 10,9% turco-tătari ş.a.. Bulgaria spera să obţină partea sudică a provinciei, dar în final, prin tratatul din 27 noiembrie 1919, întreaga Dobroge revenea României. Art. 27 al tratatului fixa frontiera dintre România şi Bulgaria, ,,astfel cum exista la 1 august 1914”, iar Bulgaria urma să achite o serie de reparaţii părţii române, conform art. 127. Din cauza nesemnării tratatului cu Austria, România a semnat tratatul cu Bulgaria, la 10 decembrie 1919, odată cu cel semnat cu Austria.

Un important tratat a fost cel semnat cu Ungaria, la 4 iunie 1920, la Trianon, prin care era recunoscută unirea Transilvaniei cu România. Prin armistiţiul de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918, ,,linia de demarcaţie” între România şi Ungaria era fixată pe cursul Mureşului, dar aceasta nu însemna o ,,frontieră”. La 1 februarie 1919, Brătianu a prezentat Conferinţei memoriul ,,România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările sale teritoriale” şi a expus pentru fiecare provincie unită, în 1918, argumentele justificative. El a expus rezultatele recensământului maghiar din 1910, care indica 54 % români faţă de 23,6 %  unguri. Eforturile delegaţiei române au fost sprijinite de regina Maria, care, în martie 1919, sosea în vizită la Paris şi Londra, având întâlniri cu liderii Aliaţilor, Clemenceau, preşedintele Poincare, președintele Wilson ş.a. Spector observa că vizita reginei nu a avut concretizările dorite. Dar Conferinţa, prin Comisia teritorială, a stabilit linia frontierei dintre România şi Ungaria, fără consultarea delegaţiei române, iar la 11 iunie 1919, această linie era comunicată lui Brătianu. Orice tentativă a acestuia de a discuta această frontieră a fost respinsă, reprezentantul american (Lansing) şi cel britanic (Balfour) arătau că ,,această frontieră a fost aprobată şi votată” şi că ,,nu poate fi vorba de discutarea liniei de frontieră”. În decembrie 1919, Conferinţa invita guvernul ungar să-şi trimită delegaţii, iar în ianuarie 1920 sosea la Paris delegaţia ungară, condusă de contele Apponyi (mai făceau parte conţii Bethlen, Teleki, Csaky).

În expunerea pe care a făcut-o în faţa Consiliului Suprem, la 16 ianuarie 1920, Apponyi a contestat legitimitatea rezoluţiilor de autodeterminare şi a susţinut necesitatea organizării unor ,,plebiscite” în toate regiunile care s-au ,,detaşat” de Ungaria. În susţinerea acestor afirmaţii, el a înmânat Conferinţei o voluminoasă documentaţie, cuprinzând note, memorii şi anexe, privitoare în cea mai mare parte la Transilvania. Se susţinea că regatul ungar a fost ,,cel mai vechi stat european”, singura formă de stat ,,viabilă” în centrul Europei. În memoriul intitulat ,,În loc de unul, trei state multinaţionale”, delegaţia ungară acuza România, Iugoslavia şi Cehoslovacia de intenţii ,,dominatoare”, pentru că, ,,în virtutea principiului naţionalităţilor”, aceste state au acaparat ,,teritoriul milenar al Ungariei”. La 25 februarie 1920, România, Iugoslavia şi Cehoslovacia au înaintat Conferinţei un memoriu comun, în care respingeau argumentele părţii ungare. La 6 mai 1920, preşedintele Conferinţei, A. Millerand, răspundea delegaţiei ungare, subliniind responsabilitatea Ungariei în declanşarea războiului şi oprimarea naţionalităţilor din monarhie (El sublinia textual: ,,O stare de lucruri, chiar milenară, nu are temei să dăinuiască, când s-a constatat că e contrară dreptăţii”). Apponyi a protestat, la 16 mai, şi a anunţat că refuză să accepte tratatul, apoi şi-a depus mandatul, dar, la 17 mai, ministrul Teleki anunţa că Ungaria va semna tratatul. În cele din urmă, după multe demersuri asupra cărora nu mai insistăm, la 4 iunie 1920, la Marele Trianon, a fost semnat tratatul de pace cu Ungaria, din partea României, el a fost semnat de dr. I. Cantacuzino şi N. Titulescu.

Tratatul de la Trianon cuprinde 364 articole, împărţite în XIV părţi, şi conţine un preambul, Protocolul şi Declaraţiunea – în partea II, articolul 27, punctul 3, este menţionată frontiera cu România. În secţiunea IV, referitoare la protecţia naţionalităţilor, sunt înscrise drepturilor cetăţenilor unguri în statele succesoare.

O preocupare a delegaţiei române la Conferinţa de Pace a fost recunoaşterea drepturilor României în Banat şi fixarea frontierei în această provincie istorică, prin Tratatul frontierelor, semnat la 10 august 1920, la Sevres. În problema Banatului, s-au exprimat două concepţii, aceea a lui Brătianu, care susţinea drepturile României asupra întregului teritoriu al provinciei, şi aceea a lui Take Ionescu, care era de părere ca partea vestică să fie cedată Iugoslaviei. Diferendul româno-iugoslav, în problema Banatului, a împietat asupra relaţiilor dintre cele două delegaţii la Conferinţa de Pace. Marile puteri înclinau în general spre un partaj al provinciei între români şi sârbi. În ianuarie 1919, Brătianu discuta problema Banatului chiar la Belgrad, cu prinţul regent Alexandru, dar fără succes. La 20 ianuarie, în Consiliul Suprem a fost discutată problema Banatului, în prezenţa reprezentanţilor României şi Iugoslaviei, iar Brătianu a cerut ca întreg teritoriul cuprins între Dunăre şi Tisa să fie acordat României. El a invocat tratatul din 1916 şi faptul că Banatul este alcătuit din două părţi complementare, ce nu pot fi despărţite, cerând evacuarea regiunii de către trupele sârbeşti.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (91)” →

România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

Tratatul de pace cu Austria, semnat la Saint-Germain, este primul din seria celor care recunoşteau actele de unire cu România, prezentând o importanţă deosebită pentru aceasta. Prima expunere a lui I. I. C. Brătianu asupra Bucovinei, în faţa Conferinţei de Pace, a fost făcută la 1 februarie 1919, când primul ministru român a prezentat revendicările teritoriale ale României în ansamblu. În memoriul intitulat ,,România în faţa Conferinţei de pace. Revendicările sale teritoriale”, Brătianu menţiona că el vorbea ,,în numele dreptului de unitate naţională a României”. În aceeaşi şedinţă, primul ministru britanic Lloyd George l-a interpelat pe Brătianu în legătură cu natura adunărilor plebiscitare de unire din 1918, exprimându-şi scepticismul şi apreciind cererile României drept ,,exorbitante”. El a propus ca problemele teritoriale ale României să fie analizate de o comisie specială, pe baza datelor istorice, geografice şi etnografice.

În legătură cu pretenţiile ucrainene asupra Bucovinei, este de reţinut că, la 7 februarie 1919, Christian Rakovski, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al Ucrainei, a adresat un memoriu lui Clemenceau şi Wilson, prin care protesta faţă de prezenţa trupelor române în Bucovina. Într-o scrisoare către M. Pherekyde, din 9 februarie, Brătianu îşi exprima îngrijorarea pentru că Anglia şi SUA încercau să pună în discuţie nordul Bucovinei. Menţionăm că delegaţia României la Conferinţă avea în componenţa ei doi bucovineni, N. Flondor, pentru problemele economice şi financiare, şi Al. Vitencu, pentru cele geografice şi etnografice. În februarie, Aliaţii admiteau justeţea frontierelor istorice ale provinciei, dar se aprecia că aceasta nu trebuia să ducă la neglijarea intereselor minorităţii ucrainene, estimată la 100-150 000 de persoane. La 11 februarie, ,,Comitetul pentru  studierea chestiunilor teritoriale privind România” şi-a început lucrările,  recomandând recunoaşterea unirii Bucovinei. La 6 aprilie, Comisia care se ocupa de frontierele României aproba un raport referitor la Bucovina, în care erau luate în consideraţie aspiraţiile naţionale ale românilor bucovineni şi concordia lor cu rutenii. Experţii aparţinând Comisiei estimau astfel configuraţia etnică a Bucovinei: 272 952 români, 218 918 ruteni, 153 280 germani, 44 757 alţii.

La 2 mai 1919, Christian Rakovski, primul ministru bolşevic ucrainean, adresa guvernului român un ultimatum prin care acesta era somat să-şi retragă trupele din Bucovina, în 48 de ore, de fapt scopul era să vină în ajutorul regimului comunist ungar, aflat în război cu România.

Discuţiile pentru definitivarea tratatului de pace cu Austria au început la jumătatea lui aprilie 1919, când tratatul cu Germania era aproape definitivat. În Consiliul celor patru, Wilson a propus, la 10 mai, ca statele care au primit teritorii aparţinând Austro-Ungariei, să suporte o cotă din datoria publică a fostei monarhii, a fost scutită doar Polonia. Loyd George a susţinut ideea şi a opinat ca aceasta să fie calculată ,,în cota parte cu teritoriile primite” de fiecare stat. În reuniunea Miniştrilor de Externe, din 14 mai 1919, a fost aprobată partea din Bucovina, care urma să fie atribuită României.  

De precizat că, prin tratatul de alianţă din 1916, României nu-i era recunoscută suveranitatea asupra întregii provincii, dar, ulterior, Bucovina în hotarele ei istorice, avea să-i revină. Redactarea tratatului se desfăşura în condiţiile în care statele interesate nu puteau participa, nefiind nici măcar consultate. La 13 mai 1919, delegaţia română a luat iniţiativa ca, împreună cu delegaţiile Poloniei, Cehoslovaciei, Serbiei şi Greciei, să ceară marilor puteri să le facă cunoscut proiectul tratatului cu Austria. Brătianu îi spunea răspicat lui St. Pichon, ministrul de externe francez, că delegaţia română nu va semna tratatul de pace cu Austria, ,,dacă nu vom fi trataţi altfel” (cf. scrisoarea lui Brătianu către Pherekyde, din 14 mai 1919).¹⁸

Dar acest demers nu a dus la niciun rezultat. La 23 mai 1919, Consiliul Miniştrilor de Externe s-a reunit pentru reexaminarea frontierelor, fiind acceptată propunerea americană ca o fâşie din nordul Bucovinei, locuită majoritar de ruteni (18% din suprafaţă), să rămână la dispoziţia Aliaţilor, până la o hotărâre finală. Mai mult decât atât, în aceeaşi zi, cu câtva timp înainte de a li se comunica un rezumat al tratatului, delegaţiei române i se comunica hotărârea Consiliului Suprem cu privire la înfiinţarea unei comisii ,,însărcinată să determine natura garanţiilor necesare pentru a asigura protecţia minorităţilor încorporate…”. Concret, şeful acestei comisii, Philippe Berthelot, cerea guvernului român, într-o notă, să-i furnizeze informaţii privitoare la ,,garanţiile ce are să acorde minorităţilor de neam şi de  religie din România”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (90)” →

România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

În această atmosferă incertă, după ce ministrul britanic în România, G. Barclay, îşi exprima speranţa că România ,,va fi reprezentată la Congresul de pace ca o aliată”, la 30 decembrie 1918, o telegramă semnată de S. Pichon informa guvernul român că ,,guvernul Republicii consideră…că guvernul român…trebuie să fie din nou considerat ca aliat, pe motivele participării sale reînnoite la războiul împotriva Puterilor centrale”. Se arată apoi că această  decizie este justificată, ,,datorită suveranilor şi poporului român, care îndată ce au putut să scape de presiunea germană, s-au orientat ferm către Aliaţi, cu care au acţionat de comun acord în vederea alungării trupelor germane de pe teritoriul lor”. Pe de altă parte, în aceeaşi telegramă, guvernul francez considera că tratatul de alianţă din 1916 era abrogat de drept prin pacea separată din 1918, urmând ca Aliaţii ,,să formuleze o nouă declaraţie pentru examinarea revendicărilor româneşti, luând ca bază vechiul tratat”. Această atitudine a guvernului francez a provocat o vie îngrijorare la Bucureşti, Brătianu ameninţând chiar că, dacă Aliaţii nu-şi schimbă punctul de vedere asupra tratatului din 1916, el ,,va fi constrâns să se retragă” (cf. tel lui Saint-Aulaire din 5 ianuarie 1919). La 6 ianuarie 1919, Brătianu a înmânat un nou memoriu miniştrilor aliaţi în care arăta că ,,România şi-a făcut pe deplin datoria şi şi-a îndeplinit până la capăt obligaţiile faţă de aliaţii ei”, pacea cu Puterile Centrale fiind numai o ,,suspendare” a luptelor. Saint-Aulaire şi generalul Berthelot au intervenit în sprijinul cererilor româneşti, dar Clemenceau a reacţionat dur, ameninţându-l pe general cu ,,rechemarea”.

Guvernul englez s-a arătat mai înţelegător chiar decât cel francez, iar la 25 ianuarie 1919, într-o convorbire avută la Paris cu Brătianu, un membru al delegaţiei britanice asigura că ,,simpatia Marii Britanii faţă de România era la fel de mare cum fusese totdeauna”, iar ţara sa ,,n-a denunţat niciodată tratatul (din 1916), în niciun fel…”. În ianuarie 1919, guvernul american a recunoscut, de asemenea, statutul de aliat al României, şi ,,dreptul delegaţiei române de a participa în această calitate la Conferinţa de Pace”. La 16 ianuarie 1919, R. Lansing trimitea din Paris o telegramă Departamentului de Stat, în care arăta că, la 9 noiembrie 1918, România a dat un ultimatum Germaniei şi a mobilizat, fiind ,,din nou în stare de război” cu aceasta. înainte de semnarea armistiţiului. Astfel, ,,România nu a încetat să fie în război cu Puterile Centrale” şi faptul că ,,guvernele aliate nu au recunoscut niciodată tratatul de la Bucureşti (mai 1918)”, validitatea acestuia fiind ,,îndoielnică”, ,,noi (SUA) am decis să acordăm României doi delegaţi la Conferinţa de pace şi s-o situăm pe aceeaşi bază cu Serbia, Belgia şi alte dar puteri beligerante mici…”. Astfel, în ianuarie 1919, toate marile puteri (Franţa, Anglia, SUA, Italia) recunoşteau formal dreptul României de a participa ca aliată la Conferinţa de Pace, ceea ce nu a însemnat însă tratarea ei ca aliat de către ,,Cei patru mari”. Clemenceau ţinea să precizeze, înaintea deschiderii oficiale a Conferinţei de pace, că ,,Aliaţii sunt gata să considere Tratatul din 1916 drept bază a revendicărilor româneşti pentru reglementarea teritorială”, dar că ,,numai Congresul este suveran în a hotărî fixarea definitivă a graniţelor între statele interesate” Andre Tardieu declara: ,,Am dus lupte dure pentru a face să i se recunoască lui Brătianu şi României calitatea de aliat. Aveam împotriva mea pe Clemenceau şi pe Wilson…”.

După numeroase demersuri, la 6/19 ianuarie 1919, României i se recunoştea oficial statutul de aliat. A doua zi după ce Consiliul Suprem interaliat a hotărât asupra reprezentării statelor la Conferinţa de Pace, sosea la Paris delegaţia României, formată din primul ministru I. I. C. Brătianu şi N. Mişu (România avea doar doi delegaţi, dar Serbia avea trei). Ei erau însoţiţi de reprezentanţi ai provinciilor româneşti şi de numeroşi consilieri, militari şi civili. Îndată după sosirea la Paris, delegaţia română a avut prima confruntare cu Consiliul celor Patru, pe tema reprezentării în comisii, delegaţia constatând cu regret că România nu era reprezentată în multe comisii ce urmau să dezbată probleme ce o interesau direct. Atitudinea discriminatorie a marilor puteri faţă de statele mici s-a manifestat şi la elaborarea tratatelor de pace cu puterile învinse, într-o telegramă din 2 mai 1919, Brătianu scria: ,,Situaţia creată statelor mici la Conferinţă este din ce în ce mai monstruoasă”. După câteva zile, la 7 mai, el comunica guvernului: ,,Chestiunea reparaţiilor este insuficient rezolvată şi în privinţa lor egoismul celor mari este feroce. Din această cauză, belgienii şi italienii erau pe punctul de a părăsi Conferinţa” (tel. lui Brătianu din 7 mai 1919).

În cursul negocierilor, delegaţia României a putut să constate că chestiunile care o interesau în cel mai înalt grad erau discutate şi soluţionate fără participarea sa. Astfel, delegaţilor români li s-a înmânat textul tratatului cu Germania ,,chiar în ora când îl primeau şi delegaţii germani”, iar clauzele privitoare la reparaţii ale tratatului puneau România în inferioritate faţă de alţi aliaţi. Cum se prezenta România în faţa Conferinţei de Pace, după luptele şi sacrificiile făcute ? Conferinţa urma să fixeze frontierele statului român, după întregirea naţională, şi cotele cuvenite din plata reparaţiilor de război. Dezideratele României au fost expuse pe larg în şedinţa plenară a Conferinţei, din 1 februarie 1919, unde primul ministru Brătianu a prezentat situaţia României în timpul războiului. El s-a referit la actele (convenţii şi tratate), prin care puterile Antantei recunoşteau drepturile legitime ale României asupra teritoriilor sale stăpânite de monarhia austro-ungară. Neutralitatea forţată în care se găsea România, după impunerea păcii separate de la Bucureşti, nu putea dura mult timp, deoarece, moralmente, poporul şi armata n-au încetat să se pregătească pentru ,,momentul reintrării în acţiune”. În concluzia prezentării sale, Brătianu arăta că România aşteaptă de la Conferinţa de pace recunoaşterea hotărârilor de unire pronunţate de români în 1918, a participării nemijlocite la războiul împotriva Puterilor Centrale şi a dreptului legitim al României de a elibera teritoriile locuite de români  aparţinând monarhiei austro-ungare.

La 28 iunie 1919, la Versailles, a fost semnat tratatul de pace cu Germania, dar România, ca şi alte state mici, nu participase la elaborarea lui, nici măcar nu fusese informată. În ceea ce priveşte tratatul cu Germania, interesele României erau legate în primul rând de reparaţiile de război, Brătianu reuşind să obţină din partea lui Clemenceau promisiunea că va sprijini includerea ţării sale în rândul statelor care vor beneficia de reparaţii. Dar decepţiile au continuat, la 7 mai 1919, în telegrama către Pherekyde, Brătianu scria: ,,Nouă (românilor) ni s-a remis (textul tatatului) cu cinci minute înainte de intrarea germanilor (…) Mi s-a făgăduit să se ţină seama de noi la distribuţie (a reparaţiilor), dar în orice caz decepţia va fi formidabilă”. Într-adevăr, în momentul în care delegaţia română a putut lua cunoştinţă de textul tratatului, a aflat ,,noi şi monstruoase nesocotinţe ale intereselor noastre, introduse fără ştiinţa noastră, în special în chestiunea reparaţiunilor”. La 28 iunie 1919, la Versailles, delegaţia română, alcătuită din I. I. C. Brătianu şi generalul Const. Coandă, a semnat tratatul de pace cu Germania. Despre conţinutul său, delegaţia română aflase cu o zi înainte, în privinţa reparaţiilor, tratatul conţinea două referiri la România. Prima, în art. 244 şi anexa nr. VII la acest articol, prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor şi privilegiilor de orice natură ale Germaniei asupra cablului Constanţa-Constantinopol, care urma să intre în posesia României; a doua, în art. 259, alin. 6, care obliga Germania să renunţe la tratatul de la Bucureşti, din 7 mai 1918.

În articol se spunea: ,,Germania confirmă că renunţă, conform articolului   XV din armistiţiul de la 11 noiembrie 1918, la beneficiul tuturor stipulaţiilor cuprinse în tratatele de la București şi Brest-Litovsk şi în tratatele complementare (…). Germania se obligă să transfere, respectiv fie României, fie principalelor Puteri Aliate şi Asociate, orice instrumente monetare, numerar, valori şi instrumente negociabile sau orice produse ce a primit în virtutea sus-ziselor tratate”. Un interes major referitor la reparaţii îl reprezenta art. 232, care cuprindea angajamentul Germaniei de a repara ,,toate pagubele cauzate populaţiei  civile a fiecăreia dintre Puterile Aliate şi Asociate cum şi bunurile ei, în timpul în care…s-a aflat în stare de război cu Germania…” Tratatul prevedea înfiinţarea unei Comisii care avea să fixeze suma pe care ţările învinse trebuiau să o plătească, modalităţile de plată şi cotele ce trebuiau să revină fiecărei ţări învingătoare. România n-a făcut parte din această comisie, de aceea interesele ei nu au putut fi apărate în mod eficient. Despăgubirile şi restituirile pe care România le cerea de la Germania şi aliaţii săi erau formate din: 1. sumele rezultate din emisiunea de bilete de bancă făcută de administraţia militară germană, prin Banca Generală Română, în valoare de  2.173.000.000 lei aur; 2. despăgubiri pentru punerea în vigoare anticipată a tratatului de la Bucureşti a căror valoare era fixată aprox. la 750.000.000-1000.000.000 lei aur; 3. despăgubiri pentru distrugerea industriei petroliere, care însumau numai pentru industria particulară circa 10.000.000 lire sterline. 4. despăgubiri pentru pagubele suferite din partea aliaţilor (valoarea Casei de depuneri şi stocul aur al Băncii Naţionale a României), în valoare de 1000.000.000 lei aur; 5. despăgubiri pentru pagubele suferite de civili şi de stat, în sumă de 31.099.853.761 lei (Em. Bold, De la Versailles la Lausanne.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (89)” →

ROMÂNIA LA CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS

(1919 – 1920)

 

România a participat la război din dorinţa de a înfăptui dezideratul său naţional, desăvârşirea unităţii sale naţional-statale. Ca urmare a jertfelor armatei române, a luptei românilor din cele trei provincii istorice, Basarabia, Bucovina şi Transilvania s-au unit cu Patria Mamă, România, în anul 1918.

Odată cu încheierea armistiţiului, la 11 noiembrie 1918, care punea capăt ostilităţilor de pe teatrele de război, pregătirile pentru organizarea conferinţei de pace au intrat în faza finală. După semnarea armistiţiului, guvernele din ţările Aliate şi Asociate au început demersurile în vederea deschiderii Conferinţei de pace.

La 18 ianuarie 1919, se deschidea la Versailles, lângă Paris, lucrările Conferinţei de Pace, în prezenţa reprezentanţilor a 32 de state, fiind prezenţi peste 10 000 de delegaţi, politicieni, diplomaţi, consilieri, experţi. Cele mai numeroase erau delegaţiile aparţinând celor patru mari puteri.

Acest ,,parlament al lumii” a devenit curând o instituţie dominantă, condusă de cele patru mari puteri, Franţa, Anglia, SUA şi Italia, care aveau să delibereze fără consultarea statelor mici.. După cum nota diplomatul american, Robert Lansing, la 9 iunie 1919, ,,posedând cele mai multe arme şi cele mai puternice flote de război, cele patru mari puteri şi-au asumat chiar de la început conducerea lucrărilor Conferinţei, impunându-şi cuvântul lor restului lumii”. Şefii celor patru mari puteri din cadrul Antantei, care aveau să se constituie în Consiliul Suprem al conferinţei de pace, au început încă din octombrie 1918, să negocieze în secret problemele de fond ale păcii şi chestiuni referitoare la organizarea conferinţei. Statele admise la Conferinţă au fost împărţite arbitrar în ,,state cu interese generale”, acestea fiind marile puteri învingătoare, şi ,,state cu interese limitate”, adică statele mici. La început, Conferinţa de pace a fost condusă de ,,Consiliul celor zece”, format din doi reprezentanţi ai Franţei, Angliei, SUA, Italiei şi Japoniei, din care a derivat ulterior ,,Consiliul celor patru” (,,Cei patru mari”). Împărţirea statelor participante la Conferinţă, în mari şi mici, a provocat nemulţumirea statelor mici, reprezentantul Belgiei, C. Huysmans, protesta împotriva acestei împărţiri, fiind susţinut de I.I.C. Brătianu, reprezentantul României.

Înaintea deschiderii Conferinţei, guvernul român a făcut demersuri intense pentru obţinerea recunoaşterii, din partea guvernelor marilor Puteri Aliate şi Asociate, a calităţii de aliat a României şi astfel participarea ei la lucrări în tabăra ţărilor învingătoare. României i se reproşa că, prin încheierea armistiţiului, apoi a păcii separate cu Puterile Centrale (7 mai 1918), au fost încălcate stipulaţiile tratatului de alianţă din  4/17 august 1916, care prevedea obligaţia de a nu se încheia pace separată. Guvernele Puterilor Aliate au considerat că România nu mai era o ţară aliată, ci ,,neutră”, iar tratatul din 1916 devenise caduc. Pe când se definitivau pregătirile conferinţei de pace, diferite cercuri juridice şi politice ale Antantei, în acord cu membrii Consiliului Suprem, au contestat multă vreme României calitatea de aliat şi dreptul legitim de a figura printre statele chemate să hotărască soarta păcii. Deşi ţară aliată, care luptase pentru întregirea sa naţională în timpul războiului, România a fost silită să suporte în momentul păcii consecinţele măsurilor inflexibile ale Consiliului Suprem. O asemenea atitudine era potrivnică spiritului şi literei tratatului din august 1916, care stipula la articolul VI în mod expres: ,,România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii în tot ce priveşte preliminariile şi negociaţiunile de pace…”. Datorită semnării păcii separate, cu Puterile Centrale, ,,toţi legiştii aliaţi erau de părere că în drept tratatul de la Bucureşti (mai 918) desfiinţa obligaţiile tratatului din 1916”, scria mai târziu Andre Tardieu. Dar această apreciere era limitativă, ea nu lua în consideraţie faptul că aliaţii au consimţit tacit la încheierea ,,păcii”, că fiind impusă de inamic (un veritabil diktat!), nu scotea România din rândul aliaţilor.

Problema clarificării raporturilor dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate a devenit deosebit de acută spre sfârşitul lui octombrie 1918. O primă încercare de a obţine schimbarea opticii aliate faţă de România a fost întreprinsă pe lângă guvernul francez de Const. Diamandy. La 17/30 octombrie 1918, el a înaintat o notă lui Stephen Pichon, ministrul de externe al Franţei, în care, pornind de la faptul că Puterile Aliate şi Asociate declaraseră oficial şi repetat că ,,nu recunosc tratatul de la Bucureşti”, concluziona logic că ,,alianţa cu România nu a încetat să existe”. Acest argument va fi folosit de diplomaţia românească după 30 octombrie/11 noiembrie 1918, la semnarea armistiţiului cu Germania, unde Aliaţii au introdus un articol ce obliga partea învinsă să renunţe ,,la tratatele de la Bucureşti şi de la Brest-Litovsk”.

Cu toate acestea, Aliaţii continuau să reproşeze guvernului român încheierea păcii separate cu Germania, pe care ei nu o recunoşteau şi la care aceasta renunţase!

În acelaşi timp, reluarea efectivă de către România a acţiunii militare  împotriva Puterilor Centrale oferea noi argumente guvernului român în susţinerea drepturilor sale. Într-o notă din 28 octombrie/9 noiembrie 1918, adresată reprezentanţilor la Iaşi ai Franţei, Angliei, SUA şi Italiei, guvernul român sublinia că a acţionat astfel ,,în conformitate cu tratatul din 4/17 august 1916, care leagă România de aliaţii săi”. Era o luare de poziţie oficială, clară, că guvernul român considera în vigoare tratatul din 1916 cu aliaţii. În notă se sublinia apoi: ,,Credincioşi angajamentelor noastre, suntem fericiţi şi mândri de a ne putea regăsi alături (…) în lupta pentru triumful marii cauze, pentru care Aliaţii şi noi am vărsat deja atâta sânge şi am suferit fără regrete încercări atât de grele”.

  Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (88)” →