După câteva săptămâni de negociere, la 17/29 august 1867, a fost constituit noul guvern condus de Şt. Golescu, alcătuit din radicali şi liberali moderaţi, un cabinet de tranziţie, până când împrejurări favorabile aveau să permită lui I. C. Brătianu să revină la conducere. Guvernul a suferit mai multe remanieri, dominanta radicală s-a accentuat încât, în octombrie, el devenea exclusiv radical, cuprinzând pe I. C. Brătianu, fratele său Dumitru, Anton Arion şi col. George Adrian. Între primele măsuri ale guvernului (după ce, la 21 martie/2 aprilie 1867, fusese votată legea concesiunii căii ferate Bucureşti-Giurgiu), la 4/16 octombrie, s-a încheiat o convenţie provizorie pentru construirea liniei ferate Suceava-Iaşi-Galaţi-Bucureşti, iar votul pentru concesiunea definitivă s-a dat, la 28 mai/9 iunie 1868. Situaţia financiară gravă impunea convocarea corpurilor legiuitoare într-o sesiune extraordinară, împrejurare în care lupta dintre grupările politice a izucnit cu virulenţă. Pe lângă situaţia financiară, parlamentul trebuia să se ocupe urgent de proiectele de lege referitoare la ,,poliţia rurală, la îmbunătăţirea armelor, la completarea şi remonta armatei noastre, la concesiunea unui resou de căi ferate între Suceava, Iaşi, Galaţi, Focşani şi Bucureşti (vezi supra) menite a da o satisfacţiune României de dincolo de Milcov”. Însă niciunul dintre aceste obiective nu au putut fi înfăptuite, deoarece conservatorii şi ,,fracţioniştii” nu erau disponibili pentru o cooperare cu radicalii. Întrucât majoritatea s-a opus guvenului radical, principele Carol a dizolvat parlamentul.

Noile alegeri, organizate şi influenţate de guvernul Golescu, au asigurat o majoritate radicalilor, ceea ce avea să le permită o guvernare mai uşoară în 1868. Victoria radicalilor în alegerile pentru Cameră a nemulţumit profund opoziţia ,,fracţionistă” liberală şi mai ales pe cea conservatoare. Cea mai viguroasă opoziţie era exercitată de ,,Juna dreaptă”, grupare alcătuită din tineri conservatori, de orientare moderată, care avea propriul ei periodic, ,,Terra”. La 12/24 februarie 1868, Senatul a dat un vot de blam guvernului, însă Adunarea a ignorat acest demers, neacceptându-l, iar Şt. Golescu a rămas mai departe la guvernare.

Au fost adoptate: o lege a pensiilor, o nouă lege pentru construirea şoselelor (prin implicarea tuturor locuitorilor de orice stare socială), o lege a poliţiei rurale, iar la 2/14 martie, în Cameră, a fost adoptat proiectul de lege pentru organizarea puterii armate, însă discutarea proiectului în Senat a întârziat. Luarea în discuţie a concesiunii căilor ferate, care să lege Moldova de Muntenia şi de Capitală, a stârnit numeroase probleme şi controverse, în joc fiind rivalitatea concesionarilor (grupul anglo-austriac al lui Offenheim şi cel prusian al lui Strousberg), dar şi interese politice şi financiare interne. Dezbaterile pe această temă au fost lungi şi obositoare, ele încheindu-se numai în mai, în Cameră, şi în septembrie 1868, în Senat.

Acţiunile cetelor de luptători bulgari continuau să provoace complicaţii de natură externă şi internă, interpelări în parlament, dar şi proteste ale reprezentanţilor puterilor europene, precum Franţa. În acelaşi timp, trimiterea unei misiuni în Rusia, formată din Ioan C. Cantacuzino şi episcopul Melchisedec, sugerată de cancelarul Bismarck, a accentuat o dată în plus suspiciunile externe (franceze) faţă de guvernul român. După ce-a preluat portofoliul Internelor, I. C. Brătianu şi-a asumat sarcina de a răspunde şi a respinge învinuirile. El declara: ,,Nu suntem încă lipiţi şi nu voim să ne lipim nici de politica Occidentului, nici de politica Orientului, nici de aceea a unei alte părţi din lume; suntem numai alipiţi de politica noastră naţională”. Un comunicat oficial publicat de guvern, la 3/15 februarie 1868, asigura străinătatea că ,,în România, domneşte deplină linişte şi niciun stat vecin nu are a se îngriji că ar putea să-i vie un neajuns de pe teritoriul străin”.

O altă problemă care a provocat complicaţii, deopotrivă interne şi externe, a fost, din nou, problema evreilor. Fracţiunea liberală a lui N. Ionescu, pe voturile căreia se sprijinea guvernul radical, a înaintat un proiect de lege care a readus problema în actualitate. Prin acest proiect (respins de Brătianu!), depus la 5/17 martie 1868, se încerca paralizarea oricărei activităţi desfăşurate de evrei, la sate, pe tot cuprinsul ţării. Mai mult, au avut loc manifestaţii antisemite, provocate tot de Fracţiunea ionesciană, la Bacău, faţă de care acelaşi I. C. Brătianu, ca ministru de Interne, a reacţionat prompt, dizolvând garda naţională, care nu menţinuse ordinea şi, totodată, a oferit despăgubiri evreilor afectaţi de tulburările produse. La protestele, aşteptate, inevitabile, ale Alianţei Izraelite Universale, s-au adăugat cele ale reprezentanţilor puterilor garante. Nemulţumiri pentru cele întâmplate s-au produs şi în interior, la 26 aprilie/8 mai 1868, a avut loc o interpelare a lui P. P. Carp în Cameră, respinsă de aceasta, însă după cinci zile, Şt. Golescu s-a retras de la conducerea guvernului, care a fost preluată de fratele său, generalul N. Golescu.

Noul cabinet, care avea aproape aceeaşi componenţă cu precedentul şi continua de fapt activitatea acestuia, a adus doar o schimbare de formă. El a reuşit totuşi să obţină acordul Senatului pentru proiectul de organizare a puterii armate, la 25 mai/6 iunie 1868, proiect votat de Cameră încă de la 2/14 martie. Noua lege de organizare militară cuprindea, într-un sistem bine gândit, pe toţi bărbaţii între 20 şi 50 de ani. Armata avea să fie alcătuită din cinci părţi componente: armata permanentă cu rezervele, corpul dorobanţilor şi cel al grănicerilor, miliţiile, garda civică şi gloatele. Proiectul era opera colonelului Adrian, continua opera de organizare din vremea lui Cuza şi contribuia la consolidarea puterii de apărare a ţării. Guvernul N. Golescu a întâmpinat mari dificultăţi în activitatea sa, iniţiativa campaniei împotriva sa a pornit din Senat, care refuza tot mai mult să colaboreze cu miniştrii de orientare radicală. Astfel, la 31 mai/12 iunie 1868, la propunerea lui Grigore Balş, susţinută însă şi de N. Ionescu, nemulţumit de refuzul guvernului de a-şi însuşi ideile exagerate ale Fracţiunii, a fost adoptată o moţiune de blam. Senatul se opunea cu îndârjire proiectului de lege referitor la acordarea construcţiei de căi ferate consorţiului prusian Strousberg. Împotrivirea conservatorilor din Senat se datora faptului că votarea concesiunii, dorită de Carol, ar fi întărit poziţia radicalilor şi faptului că menţinerea acestora la conducere putea duce la modificarea legii electorale sau chiar la desfiinţarea Senatului.

Pentru a împiedica guvernul să treacă prin parlament proiectul menţionat şi pentru a-l sili, în acelaşi timp, să demisioneze, opoziţia a recurs la numeroase interpelări pe tema politicii interne şi externe. În final, a fost prezentată o moţiune de neîncredere în guvern. Dar, a doua zi, majoritatea Camerei a luat apărarea guvernului şi cabinetul n-a mai demisionat, iar principele, nemulţumit de atitudinea Senatului, a decis dizolvarea lui. În condiţiile în care lucrările Camerei luau sfârşit, erau anunţate noile alegeri pentru Senat, guvernul apelând la alegători să apere statul de ,,paralizie”. Campania electorală, condusă cu autoritate de I. C. Brătianu, a dus la constituirea unui Senat cu majoritate liberală, care a votat concesiunea Strousberg, în septembrie 1868. În septembrie, Camerele au fost convocate în sesiunea obişnuită, de toamnă, Senatul fiind chemat să-şi dea votul în chestiunea proiectului concesiunii căilor ferate, pe care l-a adoptat fără întârziere, fiind apoi promulgat. Reţeaua ferată pe care urma s-o înfăptuiască consorţiul trebuia să lege Roman de Vârciorova, cu o ramură spre Galaţi, pe o lungime totală de 914 km. În acest fel, ţara urma să fie înzestrată cu o reţea feroviară, în mai puţin de zece ani, dar malversaţiunile la care s-a dedat concesionarul străin au dus la mari complicaţii pe plan financiar şi politic.

Continue reading „Ioan POPOIU– Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (9)” →