Etichetă: Ioan POPOIU

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (39)

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

 

După moartea regelui Carol, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, la tron a urmat nepotul său Ferdinand, iar guvernul a dat un comunicat, în care se arăta că a hotărât ,,păstrarea neutralităţii”. Noul rege urma să facă aceeaşi declaraţie, după ce avea să depună jurământul (telegrama lui Czernin către Berchtold, din 27 sept./10 oct. 1914). În telegrama de condoleanţe, ţarul Nicolae al II-lea afirma că ,,…interesele comune ne cheamă a merge …către acelaşi scop”. Însă încheierea acordului nu a dus şi nici nu putea să ducă la înlăturarea suspiciunilor dintre conducerile României şi Rusiei. De fapt, interesele celor două state coincideau numai în privinţa luptei împotriva Austro-Ungariei, dar fiecare în parte urmărea alte obiective, unele chiar divergente.

În pofida acordului româno-rus, guvernul ţarist acţiona după cum îi dictau propriile interese, dacă i se făceau propuneri convenabile de pace din partea Puterilor Centrale. Într-o convorbire cu C. Diamandy, baronul Schilling evoca o eventuală pace separată cu Ungaria, dar problema unităţii statale a României nu era luată în calcul, în ciuda acordului semnat. Din surse diplomatice, C. Diamandy aflase că Austro-Ungaria sonda terenul pentru o pace separată cu Rusia. Guvernul rus era nemulţumit de conduita guvernului român, într-o discuţie cu Diamandy, Sazonov i-a spus textual: ,,atitudinea guvernului dumneavoastră pare misterioasă în cel mai înalt grad şi nu ar trebui să fie, dacă nutreşte speranţa eliberării Transilvaniei. Atitudinea de neutralitate perpetuă nu poate duce la nimic bun..”.

Într-o convorbire cu ministrul rus Poklevsky, Brătianu declara că toate strădaniile erau orientate spre o apropiere de Antantă, iar relaţiile cu Rusia erau extrem de importante. Însă guvernul era preocupat de pregătirea militară şi diplomatică a României, el respingând suspiciunile lui Sazonov, care dorea o intrare imediată a ţării în război. La începutul lui noiembrie 1914, Sazonov dădea instrucţiuni ambasadorilor Rusiei la Bordeaux (unde se retrăsese guvernul francez) şi Londra să explice guvernelor respective  necesitatea acordării de credite României, în scopul pregătirii ei de război, pentru a nu mai tergiversa momentul (pretextul) angajării sale. În acelaşi timp, el cerea lui Poklevsky să explice guvernului român imperativul intrării imediate în război, în sprijinul Serbiei, înaintea înfrângerii ei. El arăta că numai în acest fel era posibilă înfăptuirea aspiraţiei privitoare la eliberarea Transilvaniei şi adăuga: ,,altminteri, Austro-Ungaria, terminând cu Serbia, ar aduce trupele disponibile în această provincie”. În perioada aceasta, nici Franţa nu manifesta o atitudine binevoitoare, ministrul român la Paris Em. Ghica spunea, în telegrama din 15/28 octombrie 1914: ,,sentimentele guvernului francez în privinţa noastră nu sunt ostile, dar  foarte reci”.

În ciuda reproşurilor şi a neîncrederii, România nu putea risca să intre în război fără semnarea unei înţelegeri (tratat) cu puterile Antantei, care să-i garanteze cedarea teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria. Dar Rusia nu era doritoare să se constituie, la hotarele sale, un mare regat românesc, care ar fi aspirat la obţinerea Basarabiei, răpită la 1812. Rusia urmărea atingerea obiectivului său strategic, Strâmtorile şi Constantinopolul, intrarea în război pentru Serbia era doar un mijloc pentru atingerea acestui scop, devenit străveziu în cursul negocierilor secrete cu Puterile Centrale.

În locul unor negocieri diplomatice serioase, Rusia venea cu paliative, profera ameninţări la adresa guvernului român, pentru a-l sili să intre în război, fără semnarea unui document (ca la 1877!). Această atitudine se explică prin intenţia Rusiei de a anexa jumătate din Bucovina, frontiera ei viitoare oscila când pe Prut, când pe Siret, incluzând şi oraşul Cernăuţi. În afara de aceasta, exista problema Basarabiei însăşi şi a Gurilor Dunării, care constituiau un obstacol în calea unei apropieri (politici) sincere a Rusiei. Sazonov, ministerul său de externe se arătau tot mai nemulţumiţi de conduita guvernului român, care nu putea accepta intrarea în război numai pe baza acordului încheiat cu guvernul rus.

Guvernul român era preocupat acum de pregătirea militară şi diplomatică, urmărind ca intrarea în război să fie decisă într-un context favorabil, pentru realizarea unităţii naţionale. Pe de altă parte, opinia publică, forţele politice organizau manifestaţii ostile monarhiei austro-ungare şi exercitau presiuni asupra guvernului Brătianu, spre a-l determina să intre cât mai rapid în acţiune, în scopul implinirii idealului naţional. În pofida apelurilor la moderaţie ale guvernului, manifestaţiile vor creşte în intensitate, din toamna anului 1914 până în vara anului 1916. Pe plan intern, în sânul opiniei publice s-au delimitat trei curente politice, în legătură cu atitudinea faţă de război: pro-antantist, neutralist şi pro-german. Îndată după Consiliul de Coroană, din 21 iulie/3 august 1914, partidele şi oamenii politici şi-au exprimat poziţia în legătură cu atitudinea României faţă de război. Guvernul încerca să domolească manifestaţiile, să menţină agitaţiile naţionaliste în limite rezonabile, dar presiunile Opoziţiei împotriva politicii oficiale, pentru alăturarea la Antantă, au luat amploare, devenind tot mai puternice.

În primele zile din septembrie, au început manifestaţii puternice împotriva Monarhiei, în urma înfrângerilor suferite de aceasta, în presă şi întruniri publice se cerea ca România să intre în acţiune, alături de Antantă, pentru unitatea naţională. În seara zilei de 1 septembrie 1914, au avut loc la Bucureşti o serie de întruniri urmate de manifestaţii de stradă, în care se scandau lozinci ce îndemnau la întregirea neamului, printre vorbitori aflându-se şi Gh. Banul, preşedintele Centrului studenţesc. În aceeaşi zi, Comitetul central al Ligii Culturale a organizat o consfătuire cu delegaţii secţiilor din ţară, şi a fost redactată o moţiune, care cerea intrarea în acţiune pentru dezrobirea ţinuturilor româneşti din Austro-Ungaria (,,Adevărul”, din 2 septembrie 1914). În acele zile fierbinţi, istoricul A. D. Xenopol publica articolul ,,În ceasul suprem”, prin care îndemna guvernul la intervenţie în război. El scria că, în condiţiile în care Rusia a adresat României un fel de ,,ultimatum” pentru ocuparea Bucovinei şi Transilvania cu armele, singura soluţie pentru noi este ,,să păşim alături cu ruşii întru descătuşarea fraţilor noştri pentru unirea lor cu noi într-un stat mare românesc”.

La 14 septembrie, Liga Culturală a organizat o adunare la Bacău, cu acest prilej, în moţiunea adresată regelui şi primului ministru, adunarea se pronunţa pentru dreptul la autodeterminare al românilor din Monarhie şi unitate naţională. Asemenea întruniri au avut loc şi în alte oraşe din ţară, iar o bună parte a presei a început să agite ideea ca ţara să accepte oferta Rusiei şi să aibă curajul să treacă munţii în Transilvania. Profesorul Ioan Ursu susţinea, într-un articol de la începutul lui septembrie 1914, că România nu poate să aştepte până ce Italia se va hotărî să intre în acţiune, unirea Ardealului fiind vitală pentru ţară .

Oamenii politici din rândul partidelor şi-au exprimat la rândul lor poziţia în legătură cu atitudinea României faţă de  război. Astfel, Take Ionescu, Al. Marghiloman erau pentru neutralitate, dar V. Arion, D. Neniţescu se pronunţau pentru alianţa cu Puterile Centrale, în schimb I. Lahovary, B. Şt. Delavrancea aveau înclinaţi filoantantiste. Treptat, se va produce o sciziune în Partidul Conservator, din cauza acestor poziţii diferite, la 20 august/2 septembrie 1914, Al. Marghiloman ia atitudine în Comitetul executiv, dar I. Lahovary, N. Filipescu, I. Grădişteanu, B. Delavrancea s-au declarat deschis în favoarea Antantei . Mai mult, la 1/14 septembrie, N. Filipescu răspundea în ,,Adevărul”: ,,Austro-Ungaria nemaifiind în stare să stăpânească ţinuturile locuie de români, socotesc că e de datoria noastră să le ocupăm ca moştenitori legitimi.”. Concomitent, Liga culturală adopta o moţiune în care era afirmată ,,nevoia unei acţiuni imediate pentru dezrobirea ţinuturilor româneşti din Austro-Ungaria şi ocuparea lor” (,,Universul”, din 4 septembrie 1914). La o nouă întrunire a conservatorilor, N. Filipescu şi I. Grădişteanu au cerut intrarea în război alături de puterile Antantei, criticând chiar guvernul că nu acţiona în direcţia aceasta. La moartea regelui Carol, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, N. Filipescu se declara în divergenţă ,,profundă” cu Al. Marghiloman şi cerea intrarea imediată în război, în opoziţie cu ceilalţi lideri conservatori.

Manifestaţiile şi agitaţia ce vizau intrarea României în război alături de Antantă se amplificau, astfel, la 5/18 septembrie 1914, la o întrunire a profesorilor universitari a fost elaborată o declaraţie, în care se cerea intrarea imediată în război pentru eliberarea românilor din Austro-Ungaria, textul ei urmând să fie înmânat guvernului şi regelui (,,Universul”, din 6 septembrie 1914). După publicarea declaraţiei, studenţii au organizat o manifestaţie de simparie în faţa cluburilor şi ale locuinţelor unor oameni politici. Confruntat cu presiunile interne şi externe referitoare la poziţia României faţă de război, primul ministru Brătianu ameninţa cu demisia, pentru a mai domoli spiritele aprinse ale unor lideri conservatori pro-antantişti. Întrebat dacă România mai poate paticipa alături de Puterile Centrale în război, Brătianu răspundea: ,,Politica se poate face împotriva sentimentului unui popor, un război însă, potrivnic interesului ţării, nu se poate face”. Şi el adăuga: ,,Interesele reale ale României  nu cer decât o politică de neutralitate. Un război n-ar putea fi întreprins astăzi decât de un guvern revoluţionar (aventurier-n.n.)”.

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

25 februarie 2019

 

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (IV)

Martiri creştini la Dunărea de Jos

Religie cu o doctrină aparte, propovăduind un monoteism cu totul străin de spiritul antic greco-roman şi interzicând adepţilor săi participarea la riturile tradiţionale, creştinismul nu se putea bucura de toleranţa autorităţilor romane şi nici de simpatia adoratorilor vechilor divinităţi. Suspectaţi de autorităţi, respinşi de mulţime pentru practicile lor contrare zeilor, creştinii erau consideraţi un corp străin, marginal, în afara legii romane, iar religia lor o „superstiţie”, ce atrăgea persecuţii. Creştinismul a fost prigonit începând de la Nero şi până la Diocletian, adică de la mijlocul secolului I şi  până la începutul secolului al IV-lea. Persecuţiile au atins apogeul sub împăratul Diocletian, care a dat patru edicte împotriva creştinilor. Primul edict, datat februarie 303, prevedea dărâmarea lăcaşurilor bisericeşti, interzicerea adunărilor şi arderea cărţilor sfinte. În acelaşi an, s-a dat al doilea edict, care prevedea uciderea preoţilor, apoi al treilea, care extindea pedeapsa respectivă la toţi credincioşii care nu sacrificau zeilor. Apoi, în primăvara anului 304, a fost dat al patrulea edict, care stabilea uciderea tuturor creştinilor, preoţi şi laici, care refuzau să sacrifice. În timpul persecuţiei lui Diocletian (284-305), a lui Galeriu (305-311) şi Liciniu (307-324), au suferit moarte martirică şi locuitori daco-romani din regiunea dunăreană. Pe linia Dunării, martirologiile consemnează mai mulţi creştini, victime ale persecuţiilor în cinstea cărora se celebra Natalia, la Sirmium, Singidunum, Bononia, Ratiaria, Novae, Durostorum, în Moesia, Panonia, Dacia. Numele unora dintre ei le cunoaştem din „actele martirice”, precum Breviarul sau Martirologiul siriac, din secolul al IV-lea, Martirologiul hieronymian, datat secolul al VII-lea, aflat la originea calendarului catolic de azi, şi Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, datat secolul al VIII-lea, care stă la baza calendarului ortodox din prezent. Printre cei supuşi martiriului se aflau episcopi, preoţi, diaconi, citeţi, soldaţi din armata romană, funcţionari, negustori, ţărani, bărbaţi şi femei. Ei au pătimit mai ales în cetăţile de pe malul drept al Dunării, în provinciile ce aparţineau Imperiului, după 275, ca Panonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Dalmaţia, Dardania, Moesia Inferior şi Scythia Minor. Întrucât poporul român s-a închegat, deopotrivă, în nordul şi în sudul Dunării, în cadrul „romanităţii răsăritene”, este firesc să amintim aici pe toţi martirii creştini din aceste provincii, după cum subliniază Pr. Păcurariu în sinteza sa bisericească.

Astfel, la Sirmium (Mitroviţa-Serbia), în Panonia Inferior, au fost martirizaţi preotul Montanus şi soţia sa Maxima, înecaţi în râul Sava, din ordinul guvernatorului Probus, la 26 martie 304, când sunt pomeniţi de biserică. Acest martir, Montanus, este considerat primul preot daco-roman cunoscut în istorie. În acelaşi loc, Sirmium, a pătimit şi episcopul Irineu, decapitat şi apoi aruncat în Sava, la 6 aprilie 304, urmat de diaconul său Dimitrie, la 9 aprilie acelaşi an, viitorul sfânt Dimitrie, pomenit de biserică la 26 octombrie. În Singidunum (Belgrad-Serbia), în Moesia Superior, au fost supuşi martiriului diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic, convertit de el, chinuiţi şi aruncaţi în Dunăre, la 13 ianuarie 307, sub Liciniu. În provincia Dacia Ripensis, sunt amintiţi martirii Agheu, Gaius şi Hermes din Bononia (Vidin-Bulgaria), în Dacia Mediterranea, avem moaşte ale martirilor la Naissus (Niş-Serbia), iar în Dardania, sunt cunoscuţi martirii Flor şi Laur. În Moesia Inferior, o altă provincie sud-dunăreană, pe malul drept, este amintit martirul Lupus la Novae (Siştov-Bulgaria), iar la Durostorum (Silistra-Bulgaria), au fost martirizaţi soldaţii Pasicrat şi Valention (fraţi), decapitaţi la 24 aprilie 298, Marcian şi Nicandru,  ucişi la 8 iunie, veteranul Iuliu, la 27 mai, Hesichius, la 15 iunie. La Ozovia, lângă Durostorum, au fost decapitaţi trei creştini ţărani, Quintilianus, Maximus şi Dadas, la 28 aprilie 304- credinţa ajunsese şi la sate.

Credincioşi creştini au fost martirizaţi, pe vremea lui Diocletian şi Maximian, şi în provincia Scythia Minor (Dobrogea) în localităţi ca Tomis, Halmyris, Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis, unde s-au aflat inscripţii şi s-au făcut descoperiri arheologice. Astfel, după unele acte martirice, la Tomis, a pătimit ca martir episcopul oraşului Efrem, la 7 martie 300, iar ulterior Macrobiu şi Gordian, originari din Asia Mică, surghiuniţi aici şi arşi, la 13 septembrie 320-323, sub Liciniu. Împreună cu ei, au fost martirizaţi şi localnici, precum Heli, Lucian şi Zotic, care au fost decapitaţi, urmaţi de Valerian. Martirii Argeu şi Narcis (fraţi) au fost decapitaţi la 3 ianuarie 320-323, iar fratele lor Marcelin a fost chinuit şi aruncat în mare. La Axiopolis (Cernavodă), au pătimit ca martiri Chiril, Chindeas şi Tasius (Dasius), probabil în 303-moaştele celui din urmă, soldat, au fost duse la Durostorum, iar în 579 mutate la Ancona (Italia), unde se păstrează şi azi. La Halmyris (Dunavăţ-jud. Tulcea), au fost martirizaţi Epictet, preot, şi Astion, tânăr convertit de el, la 8 iulie, între 298-303. Ei erau originari din Asia Mică, fiind refugiaţi la Halmyris, unde au predicat şi au făcut convertiri, fiind închişi şi apoi decapitaţi. La Noviodunum (Isaccea), sunt pomeniţi sfinţii Flavian (25 mai) şi Filip (4 iunie). Din listele de martiri, alcătuite de istoricii străini, nici unul nu provine din regiunea dunăreană. Dar cercetătorii români au arătat că sunt şi aici martiri, însă se întâlnesc confuzii, exagerări, date false sau greşite, legende, clişee. De pildă, în calendarul liturgic de la Tomis, sunt menţionaţi 60 de martiri. Dintre martirii cunoscuţi, doar patru au pătimit pe pământ dobrogean: Attalos, Kamasis, Philippos şi Zoticos, descoperiţi într-o basilică din Niculiţel (jud. Tulcea). Unii presupun că au pătimit în cetatea învecinată de la Noviodunum, în timpul lui Diocletian sau Liciniu, într-o zi de 4 iunie. Alţii îi consideră pe cei patru ca fiind „misionari” în părţile Buzăului, unde au suferit martiriul în timpul persecuţiei lui Athanarich, apoi trupurile lor au fost duse dincolo de Dunăre şi înmormântate la Niculiţel. Sub cripta bisericii din Niculiţel, ce adăpostea pe cei patru, s-au descoperit resturi dintr-un mormânt mai vechi unde se aflau moaştele a doi martiri necunoscuţi-se pare că aceştia sunt cei mai vechi martiri dobrogeni, probabil din timpul persecuţiei lui Decius (249-251). Basilica de la Niculiţel cu cripta (martyrion) respectivă este însemnată pentru istoria creştinismului nostru, pentru că aici s-au păstrat singurele moaşte de martiri aflate până acum pe teritoriul românesc. În prezent, moaştele celor patru martiri (sfinţi) sunt depuse în biserica mânăstirii Cucoş aflată în apropierea locului unde au fost descoperite.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

21 februarie 2019

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (38)

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI

(1916-1919)

 

După Consiliu, oamenii politici români erau preocupaţi să risipească suspiciunile şi presiunile celor două ţări aliate, după cum consemna Al. Marghiloman: ,,Czernin, destul de mulţumit; germanii, îmbufnaţi; Poklevsky (ambasadorul rus) foarte îngrijorat…”. Guvernul nu s-a grăbit să dea un comunicat, abia a doua zi a fost dat presei un text, redactat cu multă precauţie, în care se arăta: ,,Consiliul a decis că România îşi va lua toate măsurile pentru paza frontierelor ei”, doar ,,Universul” relata că ,,România păstrează expectativa…”.

Consiliul declara că ,,niciun partid nu şi-ar putea asuma răspunderea pentru o asemenea acţiune” (colaborarea activă cu Puterile Centrale), adoptându-se în consecinţă formula expectativei armate. În telegrama trimisă lui Al. Beldiman, la Berlin, Brătianu informase despre decizia Consiliului şi motivele ce au determinat-o, pentru a se evita eventuale denaturări. În acelaşi timp, primul ministru a avut o întrevedere cu miniştrii Puterilor Centrale, la Bucureşti, în care le explica raţiunile deciziei de neutralitate a României. Consiliul de miniştri, convocat după cel de coroană, a confirmat, oficial, poziţia adoptată de conducerea statului român. Prin adoptarea unei poziţii de neutralitate temporară, sau a unei politici de aşteptare, România făcea un pas decisiv în desprinderea de Austro-Ungaria. Neutralitatea reprezenta o stare de provizorat, un răgaz necesar pentru pregătirea intrării în luptă alături de puterile Antantei, vechea aliată, Austro-Ungaria, fiind pusă în faţa unui fapt împlinit. Esenţial era că scopul urmărit de guvernul român – evitarea unei reacţii violente, imprevizibile din partea Puterilor Centrale – fusese atins, momentul critic era depăşit.

Guvernul român, analizând perspectivele deschise de marele război, acţiona prudent şi tenace pentru a ajunge la o apropiere şi apoi la o înţelegere cu puterile Antantei, singurele care-i puteau garanta înfăptuirea unităţii naţionale. Primele contacte au fost stabilite cu Rusia, stat aflat în vecinătate, iar aceste legături s-au accentuat imediat după declararea neutralităţii de către România, în vara anului 1914. După Consiliul de Coroană, la 23 iulie/5 august, C. Diamandy, ministrul român la Petersburg, anunţa remiterea de către S. D. Sazonov a proiectului unei convenţii româno-ruse. În Proiectul de convenţie era preconizată cooperarea militară a României în război alături de Antantă, iar guvernul rus aştepta acum răspunsul guvernului român, în cel mai scurt timp posibil. Demersurile Rusiei au fost privite cu ,,rezerve şi scepticism” de aliaţii anglo-francezi, dar aceştia au acordat garanţii privitoare la integritatea teritoriului României din acel moment. Pe de altă parte, vestea declarării neutralităţii a fost primită cu insatisfacţie în capitala rusă.  

Dar guvernul rus nu renunţa la ideea atragerii României în război şi a venit cu promisiuni mai largi: la începutul lui septembrie 1914, în mai multe telegrame adresate lui Poklevsky-Koziel, Sazonov insista ca acesta să explice guvernului de la Bucureşti că România poate intra în luptă pentru atingerea obiectivelor naţionale. Mai mult, în schimbul atitudinii neutre, Rusia era dispusă să recunoască României dreptul includerii Transilvaniei, dar ,,numai dacă aliaţii n-au nevoie de a trimite trupele lor în mod special pentru a o ocupa”. Baronul Schilling, din ministerul de Externe rus, informa că Rusia era favorabilă unirii românilor din Austro-Ungaria cu cei din Regat, după ,,principiul etnografic”: ,,România n-are decât să întindă mâna pentru a lua fără mare dificultate ceea ce i se oferă, dată fiind starea critică în care se găseşte armata austriacă. El a adăugat că nu depinde decât de noi de a accepta această invitaţie înainte de a fi prea târziu”.

În ceea ce priveşte relaţiile cu Italia, poziţiile celor două ţări faţă de problemele războiului erau similare, în ambele state exista un puternic curent antiaustriac, iar ministrul italian la Bucureşti, Fasciotti, spunea regelui Carol că ,,Italia, cu niciun preţ, n-ar intra în război alături de Triplice”. Oamenii politici români favorabili Antantei şi guvernul urmăreau cu interes acţiunile de politică externă ale Italiei, cu convingerea că aceasta este un model demn de urmat. Pentru a cunoaşte mai bine atitudinea acesteia, la începutul lui septembrie 1914, a plecat la Roma o misiune neoficială, alcătuită din deputaţii dr. C. I. Istrati şi G. Diamandy, despre care presa italiană a comentat favorabil. Cei doi s-au întâlnit cu oameni politici, cu primul ministru, Salandra, şi cu ministrul de externe, San Giuliano, au acordat interviuri presei italiene.

La scurt timp după vizita misiunii la Roma, la 10/23 septembrie 1914, se încheia acordul româno-italian, semnat de I. I. C. Brătianu şi baronul Fasciotti, în scopul apărării intereselor comune ale celor două ţări. Guvernele lor se angajau să nu renunţe la neutralitate decât printr-un aviz de opt zile, să se informeze reciproc pentru examinarea situaţiei şi adoptarea măsurilor ce se impuneau. Era prevăzută, în sfârşit, ca încheierea acordului să rămână secretă. Ulterior, la 24 ianuarie/6 februarie 1915, a fost încheiat un nou acord secret italo-român, prin care se convenea ca cele două părţi să se angajeze a acţiona solidar în cazul unei agresiuni a Austro-Ungariei, pentru apărarea lor comună.  

Încheierea acordului politic cu Italia semnifica desprinderea treptată şi definitivă a României de alianţa cu Puterile Centrale. La scurt timp, era semnat acordul cu Rusia; astfel, după ce trupele ruse au ocupat o parte din Bucovina, la începutul lui septembrie 1914, Sazonov dădea instrucţiuni lui Poklevsky să comunice guvernului român să accepte apelul rus, să i se alieze şi să intre neîntârziat în Bucovina şi în Transilvania. Dar Brătianu, în ciuda insistenţelor opiniei publice şi chiar a unor membri ai guvernului, nu a primit oferta lui Sazonov şi pe bună dreptate, deoarece în curând s-a vădit insuccesul trupelor ruseşti în Prusia Orientală, care marca o cotitură în orientarea politicii externe a României. Totuşi, guvernul a decis să continue (intensifice) negocierile cu Rusia. La începutul lui septembrie 1914, C. Diamandy venea la Bucureşti pentru noi convorbiri, în vederea încheierii unui acord între România şi Rusia. Al. Marghiloman nota şi el despre aceste convorbiri, consultările lui C. Diamandy cu primul ministru Brătianu urmăreau definitivarea înţelegerii româno-ruse.

Nereuşind să obţină intrarea României în război, Sazonov a urmărit să se asigure cel puţin de neutralitatea binevoitoare a guvernului de la Bucureşti.  În final, la 13/26 septembrie 1914, S. D. Sazonov şi C. Diamandy elaborau, la Petrograd, un nou proiect de acord dintre România şi Rusia, care avea să fie transmis primului ministru Brătianu. Noul proiect stabilea că, în schimbul neutralităţii binevoitoare a României, Rusia se angaja să recunoască acesteia dreptul de a uni teritoriile austro-ungare locuite de români, delimitarea frontierelor urma să se facă după criteriul etnic. România avea dreptul să intre în aceste teritorii în momentul pe care-l considera prielnic, păstrând până atunci o atitudine binevoitoare faţă de Rusia. Dar baronul Schilling dădea de înţeles lui Diamandy că unele cercuri politice ruseşti manifestau rezerve faţă de perspectiva unei Românii mărite-în fond, Rusia nu era interesată decât de Constantinopol şi Strâmtori: ,,Ţarigradul trebuie să fie al nostru, numai al nostru”.

Brătianu comunica lui Poklevsky că guvernul român accepta, cu anumite rezerve, condiţionând încheierea acestui acord de garantarea de către Rusia a frontierelor existente ale României şi de delimitarea graniţei în Bucovina, conform realităţilor istorice. El mai cerea ca înţelegerea (acordul) să rămână secretă. După cum se convenise, la 18 septembrie/1 octombrie 1914, guvernele României (C. Diamandy) şi Rusiei (S. D. Sazonov)  au făcut un schimb de note secrete identice, cu următorul conţinut: Rusia se angaja ,,să se opună la orice atingere a statu-quo-ului teritorial al României în fruntariile actuale. Ea se obligă deopotrivă să recunoască României dreptul să-şi anexeze părţile din monarhia austro-ungară locuite de români…România poate ocupa teritoriile mai sus menţionate, când va considera mai bine, iar Rusia se obligă să facă să fie aprobate de către cabinetele din Londra şi Paris…”; România, la rândul ei, ,,se angajează, din partea ei, să păstreze o neutralitate amicală faţă de Rusia până în momentul când dânsa va ocupa părţile din Monarhia austro-ungară locuite de români”.  

Textul acordului româno-rus a fost transmis de Sazonov lui Poklevsky-Koziel, la 20 septembrie/3 octombrie 1914, spre a-l face cunoscut guvernului român. Să precizăm că angajamentul Rusiei de a garanta integritatea teritoriului României urma să se facă pe cale diplomatică, însă la intrarea României în război contra Austro-Ungariei, Rusia urma să intervină cu armele (Brătianu insista să se includă această clauză în textul înţelegerii), iar neutralitatea binevoitoare din partea României însemna interzicerea transportului de armament pe teritoriul ei pentru Puterile Centrale şi facilitarea transportului rus în Serbia.

Încheierea acordului româno-rus de către guvern nu ar fi fost posibilă fără ştirea şi consimţământul regelui Carol I, care, bătrân şi bolnav, trăia o mare  ,,dramă” (Iorga), după cum scria C. Gane: ,,deprimarea morală…, se simţea duşmănit de o ţară întreagă”, iar după Marna, ,,începu să aibă îndoială asupra puterii de neînvins a Germaniei . I. G. Duca afirma şi el că, după victoria de pe Marna, regele i-a mulţumit lui Brătianu şi guvernului că l-au împiedicat să comită o greşeală, în Consiliul de Coroană de la Sinaia, ,,care ar fi putut să fie fatală”. Mai mult, ,,el a autorizat pe Brătianu să iscălească tratatul (acordul) de neutralitate cu Rusia”, actul a fost iscălit ,,cu aprobarea formală a regelui Carol”. Al. Marghiloman, care avea o convorbire cu regele, la 20 septembrie 1914, nota că acesta admitea ,,necesitatea eventuală a unei politici antiaustriece” şi nu era de neînduplecat, la momentul oportun, chiar dacă îl credea imposibil în viitor.

Brătianu însuşi afirma în Parlament, după război, că ,,politica legăturilor noastre cu aliaţii nu am făcut-o, cum s-a spus, în contra voinţei regelui Carol, …în ascuns de dânsul”. În acelaşi context, primul ministru preciza scopul urmărit de guvernul român prin semnarea acestui act diplomatic (acordul româno-rus): ,,…voiam să fie recunoscute…adevăratele drepturi ale noastre într-un război cu caracterul aceluia care se purta”.  

Starea de spirit generală la Bucureşti, înaintea morţii regelui Carol, a fost  surprinsă exact de diplomatul O. Czernin, care raporta la Viena că, timp de câteva săptămâni, a existat o agitaţie puternică în favoarea intrării trupelor române în Transilvania (raportul către Berchtold, din 27 septembrie/9 octombrie 1914). Al. Marghiloman nota că divergenţe asupra orientării politice externe existau şi în familia regală, principesa Maria era în neînţelegere cu regele şi regina, cu care n-a mai vorbit de 20 de zile. Ea încerca să-l determine la o schimbare de atitudine pe soţul său, Ferdinand, scriind că acesta nu ar manifesta nicio intransigenţă, dacă ar fi necesară o altă orientare politică. Brătianu informa confidenţial pe Marghiloman, şeful opoziţiei conservatoare, despre tratativele cu Rusia, afirmând că nu exclude şi posibilitatea unor discuţii cu Austro-Ungaria.

 

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

19 februarie 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (III)

I. Creştinismul daco-roman (secolele IV-VI)

Despre originea apostolică a creştinismului românesc. O problemă controversată este aceea privitoare la apostolatul Sf. Andrei în Scythia (Dobrogea). Cum s-a născut această tradiţie? După cum rezultă din cuprinsul epistolelor, regiunile sud-dunărene învecinate au fost evanghelizate direct de Sf. Apostol Pavel şi ucenicii săi. În ceea ce priveşte ţinuturile noastre, Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu arată că, după o tradiţie consemnată de Sf. Ipolit (170-226), Sf. Apostol Andrei a vestit evanghelia „sciţilor şi tracilor”. Ideea aceasta-prezenţa Sf. Apostol Andrei în Scythia – este amintită şi într-un pasaj din Istoria bisericească a lui Eusebius din Caesarea (265-339), unde scrie că acesta a propovăduit şi în Dacia Pontică, viitoarea provincie Scythia Minor (Dobrogea). Eusebiu citează pe Origen, Comentarii, III, Facere. Tradiţia conform căreia Sf. Apostol Andrei a predicat la sciţii din Pontul Euxin a fost reluată mai târziu şi de alţi scriitori bisericeşti, precum călugărul Epifanie (sec. VIII), în „Viaţa Sf. Apostol Andrei”. La noi, tradiţia referitoare la Sf. Andrei a fost consemnată, pentru prima dată, de mitropolitul Dosoftei, în „Vieţile sfinţilor”. El mai adaugă că în sprijinul evanghelizării Daciei Pontice vin şi unele colinde şi creaţii folclorice din Basarabia şi Dobrogea, care amintesc de trecerea Apostolului prin aceste ţinuturi, ca şi unele toponime precum peştera Sf. Andrei, pârâul Sf. Andrei ş.a. Pe baza acestor surse, Pr. Păcurariu scrie: „creştinismul românesc este de origine apostolică”.

 Unii istorici, precum Zeiller, consideră „ambiguu” pasajul scriitorului bisericesc Eusebius din Caesarea, „o simplă posibilitate” de propovăduire a legii noi în provincia romană Scythia Minor (Dobrogea). Mulţi teologi şi istorici români echivalează Scythia cu ţinutul dobrogean, cu zona coloniilor greceşti vest-pontice, unde Apostolul Andrei ar fi întemeiat primele comunităţi creştine. Alţi cercetători manifestă reţinere faţă de eventualitatea prezenţei apostolului în ţinuturile româneşti, fără a o respinge, iar unii istorici apreciază informaţia lui Eusebiu ca fiind „dificil de verificat”, iar tradiţia constituită în jurul misionarismului Sf. Andrei în Scythia „frizează legenda”. Geneza şi evoluţia tradiţiei scythice a misiunii Apostolului Andrei este interesantă. Astfel, în cea mai veche scriere apocrifă, „Acta Andreae”, din a doua jumătate a secolului al II-lea d. H., se spune că Apostolul Andrei s-ar fi îndreptat spre popoarele „din jurul Mării Negre”, spre Scythia. Dar conform actului apocrif, traseul apostolului a fost Thracia (Philippopol), Macedonia (Thessalonic), apoi Achaia (Grecia), cu oraşele Corint, Megara şi Patras, unde a fost şi răstignit, aşadar, nu apare nici o menţiune despre prezenţa lui Andrei în Scythia. Prin urmare, o tradiţie explicită despre evanghelizarea Scythiei de către Sf. Apostol Andrei nu este menţionată în cele mai vechi scrieri apocrife. În acelaşi timp, Origen (184-253) nu menţionează nicio tradiţie asupra misiunii Apostolului Andrei în „Scythia”. Deci, în nicio lucrare anterioară „Istoriei bisericeşti” a lui Eusebius (secolul IV), nu se face menţiune la o tradiţie certă privitoare la vestirea Evangheliei de către Apostolul Andrei în Scythia. Ca pentru a întări această concluzie, istoricul D. M. Pippidi a făcut o analiză istoriografică şi filologică a fragmentului din Eusebiu, în care este menţionat Apostolul Andrei în Scythia, din care rezultă fără echivoc că „şubredă şi izolată, tradiţia păstrată de Eusebiu despre o misiune a apostolului Andrei în părţile dunărene nu rezistă criticii”.

După secolul al IV-lea, cultul Sf. Andrei se va amplifica-datele diferitelor tradiţii din literatura populară, din apocrife, din Istoria lui Eusebiu au fost juxtapuse şi substanţial îmbogăţite. Însă cultul consacrat lui nu indică o veneraţie aparte acordată Sf. Apostol Andrei în zona Dobrogei (Sciţia Minor). În teritoriile din nordul Dunării, cinstirea Sf. Apostol Andrei, în secolul al IV-lea, este pe deplin confirmată de un fragment de calendar gotic, redactat în Tracia, unde în 29 noiembrie se menţionează: „În Goţia, dincolo de Dunăre, apostolul Andrei”. Zeiller se întreba: „Această menţiune a Sf. Andrei n-ar putea fi un ecou al tradiţiei, care face din el apostolul Traciei şi Scythiei”? În secolul al VII-lea se naşte cea mai „politizată” dintre tradiţiile alcătuite în jurul apostolului Andrei: sfinţirea de apostolul Andrei a primului episcop de Constantinopol, legendarul Stachys. Această legendă a sfinţirii acestuia a avut drept rezultat reluarea legendei despre misiunea Sf. Andrei în Scythia. Tradiţia scythică revine, din secolul VIII, constant în scrierile ecleziastice sau istoriografice bizantine,  Sf. Andrei ar fi hirotonit ca episcop, la Odessos (Varna), pe Ampliat, însă Zeiller a arătat că nota din Sinaxarul Bisericii din Constantinopol este nulă, lipsită de orice valoare. În continuare, inspiraţi de literatura apocrifă şi cultă, Simeon Metaphrastul (secolul X) şi Callistos Xantopulos (secolul XIII), autori şi a altor mistificări, au menţionat predicarea Evangheliei de către Sf. Andrei în „pustiurile scythice” – Dobrogea, părţile răsăritene ale Daciei sau sudul teritoriului ei.

Apoi, simplu, din literatura bizantină, tradiţia scitică a trecut în literatura populaţiei supuse Constantinopolului. Tradiţia apostolatului Sf. Andrei în Scythia, neverificată, a generat, la rândul ei, legenda creştinării de către acesta a românilor, ruşilor, gruzinilor şi altor popoare din zona Mării Negre. Pe de altă parte, în onomastica medievală, numele Andrei lipseşte, iar Sf. Andrei nu i s-a dedicat nicio biserică. Pornind de la toate cele enumerate mai sus, Petre Ş. Năsturel ajunge la următoarea concluzie: tradiţiile populare ce fac din Apostolul Andrei evanghelizatorul românilor sunt lipsite de orice valoare documentară şi trebuie respinse din rândul mărturiilor invocate în acest sens. Repetată de reprezentanţii bisericii, popularizată prin diferite mijloace de informare, tradiţia scythică a misiunii apostolului Andrei a devenit o componentă a conştiinţei comune şi cu greu va putea fi dislocată. Mai mult, tradiţia a trecut în istoriografie, riscând să se transforme dintr-o chestiune de identitate naţională într-un alt mit. Nici Sf. Filip, aşa cum s-a susţinut, n-a fost în Scythia. Prin urmare, cf. lui D. M. Pippidi, Petre Ş. Năsturel şi N. Zugravu, apostolii Andrei şi Filip n-au predicat niciodată în Scythia, acestea sunt doar tradiţii legendare, aşadar, creştinismul daco-roman din spaţiul carpato-dunăreano-pontic nu are o origine apostolică. Problema prezenţei Sf. Apostol Andrei în Scythia Minor rămâne deschisă, urmând ca cercetări ulterioare să facă lumină în această privinţă.

În Moesia Inferior şi Dacia, la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea, spiritualitatea păgână prezenta condiţii similare, tendinţe apropiate, orientări comune, aceasta continua să aibă adepţi, mai ales în zona rurală. În ceea ce priveşte începuturile şi ascensiunea creştinismului în spaţiul ponto-dunărean, în epoca romană, o problemă controversată este aceea a izvoarelor privitoare la aceste începuturi. Am văzut mai sus că ideea originilor apostolice ale creştinismului daco-roman este şubredă. Opinii divergente au generat şi datele transmise de doi autori creştini, Tertulian (160-240) şi Origen (184-253). Referitor la urmele creştine în zonă, cele mai vechi monumente creştine de pe teritoriul României  provin din aşezările situate pe limesul dunărean şi litoralul pontic: în Moesia Inferior (Dobrogea), Dacia romană, teritorii din afara sa. În perioada creştinismului timpuriu, în spaţiul românesc asistăm la începuturile „penetraţiei păgâne” în creştinism. Limba primară a creştinismului, a evanghelizării şi a liturghiei celor mai vechi comunităţi din Orient şi Occident a fost greaca comună (koine). Abia din secolul II, în provinciile latinofone, limba latină a început să se substituie limbii greceşti – din acel moment, creştinismul devine un „factor de latinizare”. În spaţiul românesc, situaţia era asemănătoare: în oraşele greceşti din provincia Moesia Inferior, predicarea Legii Noi a început şi s-a făcut constant în limba greacă, dar în mediul latinofon din teritoriul moesic al Dobrogei şi al sudului Moldovei, şi mai ales în Dacia, provincie occidentală prin administraţie, orientare economică, compoziţie etnică, statut lingvistic, tablou religios, latina a devenit, în secolele II-III, limba liturghiei. Petre Ş. Năsturel:daco-romanii au avut, la un moment dat, o liturghie latină, fapt probat şi de existenţa în limba română a termenului „meserere”, ce provine din latinul miserere. Primii creştini din spaţiul românesc împărtăşeau învăţătura cea dreaptă, fapt ce se deduce din afirmarea divinităţii lui Iisus Hristos, numit cu titlurile „Domn” şi „Mântuitor”. În contextul religios al secolelor II-III, dominate de păgânism, are loc penetraţia şi asimilarea unor elemente păgâne de către creştinism, iar autori cunoscuţi precum Ignatie Teoforul, Tertulian, Clement Alexandrinul, Iustin Martirul, Origen scriu despre creştini, care încă nu se debarasau de vechile credinţe, consumau carnea victimelor sacrificate idolilor, nu respectau învăţăturile Mântuitorului, aveau îndoieli sau păreri greşite despre unele practici sau se întorceau la credinţele tradiţionale. Descoperirile creştine din spaţiul românesc conturează aceeaşi imagine: noua credinţă a preluat practici păgâne ce primesc semnificaţii noi, creştine.

O stelă descoperită la Tomis prezintă un interesant sincretism de idei păgâne şi creştine. Valori noi sunt exprimate în termeni vechi, asistăm acum la un adevărat amalgam de concepţii, toate denotă o atmosferă de sincretism al ideilor, întrepătrundere a credinţelor, de comuniune a simbolurilor. În Dacia, imaginea Bunului Păstor de pe unele geme evoca creştinilor episoade din mitologia orfică sau cea a lui Hermes, era popular cultul zeiţei egiptene Isis. În provincia nord-dunăreană, figurile fantastice, şerpii au contribuit la fundamentarea „iconografică” şi chiar lingvistică a „dracului” românesc, pe care V. Pârvan l-a derivat din toţi „idolii şi demonii păgâni” combătuţi de creştinismul în ascensiune. Din secolul al III-lea, a început să se generalizeze şi sensul creştin al termenului înger, din latinul angelus, la care au contribuit nu numai concepţiile creştine, ci şi influenţele orientale şi cele greco-romane. Însuşirea unor acte, gesturi şi lexeme creştine a fost facilitată de realităţi similare din cultele păgâne din Moesia Inferior şi Dacia. O dată cu ascensiunea treptată a cultului Fecioarei Maria, a fost asimilată şi vechea terminologie păgână, Născătoarea de Dumnezeu îmbracă aspecte particulare în spiritualitatea românească, iar L. Blaga se-ntreba: „Nu devine Maica Domnului uneori o zeiţă a fertilităţii”? O dată cu dezvoltarea cultului martirilor, printre ruralii nord-dunăreni, după 350, se generalizează termenul sânt din latinul sanctus. Sunt şi alte vocabule specifice universului spiritual păgân care au contribuit la închegarea terminologiei creştine româneşti, în teritoriile Moesiei Inferior (Dobrogea) şi Dacia: monumentum – mormânt, tacere – a tăcea, comendare -a comânda, basilica -biserică, Domine Deus – Dumnezeu. Concluzie: începuturile creştinismului popular românesc datează încă din perioada preconstantiniană.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

13 februarie 2019

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (37)

RĂZBOIUL PENTRU INTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

 

Anii neutralităţii (1914-1916). La 15/28 iunie 1914, moştenitorul tronului austro-ungar Franz Ferdinand şi soţia sa au fost asasinaţi la Sarajevo, capitala Bosniei, de un grup de tineri sârbi. După ce-a adresat un ultimatum Serbiei, Austro-Ungaria, care se considera victimă, a declarat război acesteia, la 15/28 iulie 1914. În zilele următoare, conflictul s-a extins, Germania a declarat război Rusiei, la 1 august, apoi Franţei, la 3 august, iar la 4 august, după încălcarea neutralităţii Belgiei, Anglia declara război Germaniei. Marele război, cum l-au denumit contemporanii, începuse .

În cursul lunii iulie 1914, regele Carol şi oamenii politici liberali şi conservatori priveau cu îngrijorare crescândă agravarea situaţiei internaţionale. România a fost ,,şocată” (C. Nuţu) de-a binelea de ultimatumul adresat Serbiei de Austro-Ungaria. La 13/26 iulie, Berchtold, ministrul de externe, adresa o telegramă lui Ottokar Czernin, reprezentantul diplomatic al Monarhiei la Bucureşti, în care îşi exprima speranţa într-o strictă neutralitate a României: ,,În ceea ce ne priveşte, noi nu vom lua…decizii care ar putea atinge interesele României…”  Czernin solicita audienţă la rege, care dădea asigurări asupra neutralităţii României, într-un război austro-sârb, dar, concluziona diplomatul în răspunsul său: ,,în cazul când Rusia va fi contra noastră, noi nu vom putea, din nenorocire, conta prea mult pe ajutorul militar al României”.

În dimineaţa de 15/28 iulie, Czernin se afla în audienţă la palat, pentru a informa şi a sonda poziţia cercurilor conducătoare româneşti. În discuţia cu regele, acesta arăta că ,,…un ajutor militar din partea României va putea fi obţinut, din păcate, cu foarte mare greutate”, apoi adăuga ,,problema românilor din Transilvania a enervat aşa de mult opinia publică (românească), încât o cooperare a celor două armate ar fi aproape imposibilă”. În convorbirea cu primul.ministru Brătianu, acesta spunea lui Czernin că România nu a fost avizată din vreme asupra declaraţiei de război şi că Rusia şi Anglia se vor implica în conflict. O. Czernin mărturiseşte că, în primele zile după declaraţia de război, mai ales după intrarea Angliei împotriva Germaniei, ,,a devenit clar pentru marea majoritate a românilor că împlinirea aspiraţiilor lor este numai o chestiune de timp…”. Diplomatul susţine că, la începutul războiului, dorinţa de eliberare a Transilvaniei era mai puternică: ,,În primele momente, cu toţii, până la Carp şi mica lui grupare, erau mai mult sau mai puţin împotriva noastră”.

În ciuda răspunsului pe care guvernul român îl dădea Puterilor Centrale, la 1 august 1914, ,,că va face tot posibilul pentru a răspunde obligaţiilor sale de aliat”, Brătianu şi majoritatea conducătorilor politici erau de cu totul altă părere, acelaşi Czernin raporta la Viena că ,,o cooperare activă între noi este foarte îndoielnică”.

Pe de altă parte, la 30 iulie 1914, de la Petrograd, Sazonov îl autoriza pe ministrul rus la Bucureşti, Poklevsky, să declare că, în cazul în care România se va alătura Rusiei împotriva Austro-Ungariei, guvernul imperial este dispus să recunoască includerea Transilvaniei la România. Aceste intenţii erau confirmate şi de guvernul francez: ambasadorul rus la Paris, Izvolsky, transmitea la Petrograd opinia preşedintelui Poincare, că aceste promisiuni pot fi făcute României şi dacă este gata să păstreze neutralitate absolută .

Evenimentele se precipitau cu mare iuţeală, conflictul lua proporţii cu fiecare zi, diplomaţia austro-ungară acţiona cu toate forţele pentru a asigura respectarea tratatelor încheiate anterior, dar fără succes. La 2 august 1914, primul ministru Brătianu avea o întrevedere cu diplomatul rus Poklevsky, pe care l-a întrebat intempestiv ,,dacă neutralitatea României ar fi considerată drept o demonstraţie de prietenie”, iar răspunsul primit a fost afirmativ. Rusia şi Franţa ar fi dorit ca România să se alăture imediat Antantei, dar pregătirea militară şi alte condiţii de ordin politic şi economic nu permiteau guvernului român intrarea în război.

Pentru a se lua o decizie oficială, la 21 iulie/3 august 1914, s-a întrunit Consiliul de Coroană, sub conducerea regelui Carol. Încă înainte de aceasta, el luase măsuri pentru a pregăti mobilizarea şi se pronunţa categoric pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale. Ceea ce avea să influenţeze dezbaterile din Consiliu a fost actul neutralităţii Italiei, chiar la 21 iulie/3 august, ştire comunicată celor prezenţi de ministrul Const. Angelescu, după cum consemna Al. Marghiloman, în Notele sale. Consiliul de Coroană a avut loc la Sinaia, la Castelul Peleş, cu participarea membrilor guvernului, a foştilor prim-minuştri, a şefilor partidelor politice şi a principelui moştenitor Ferdinand. Dezbaterile şi atmosfera din Consiliu au fost consemnate de Al. Marghiloman şi I. G. Duca. Primul nota: ,,Toţi suntem foarte mişcaţi. Ţinem şedinţa în sala de muzică a reginei. Prinţul Ferdinand stă în faţa regelui. Tratatele (stau) pe masă, regele ia la dreapta sa pe Rosetti, la stânga pe Carp; Prinţul, pe Brătianu la dreapta, pe mine (Marghiloman) la stânga; Take Ionescu a luat pe C. Cantacuzino…”. I. G. Duca consemna şi el: ,,O tăcere mormântală. Aveam senzaţia că o mare greutate apăsa peste noi şi ne înăbuşea. După un schimb de priviri mute, regele Carol a rupt tăcerea. Era congestionat şi vădit emoţionat”.

Regele a deschis şedinţa şi a propus să se vorbească în franceză (,,limba diplomaţiei”), apoi a prezentat un referat în care a susţinut, de la început, intrarea în acţiune alături de Puterile Centrale, conform obligaţiei ce decurgea din tratatele semnate: ,,În acest moment, (regele) a întins mâna spre aceste tratate cu gestul preotului care în fine dezvăluieşte credinciosului tainele altarului. Am aruncat repede împrejurul mesei o privire, toţi ochii erau aţintiţi spre documentele nepăsătoare”. Regele a făcut apoi apel la ,,sentimentul patriotic”, a arătat că ,,o politică de sentiment îmi pare inadmisibilă”, acum când soarta Europei este în joc. Calea de urmat, spunea el, nu poate fi alta decât alianţa cu Puterile Centrale şi intrarea în război: ,,Această alianţă ne-a asigurat foloase netăgăduite, a o părăsi azi ar însemna a pierde beneficiile a 30 de ani de muncă şi roade”. El respingea neutralitatea ca nefiind o soluţie într-un conflict mondial, spunând că ,,neutralitatea este o soluţie rea”, refuza categoric o alianţă cu Antanta, considerând-o contrară ,,sentimentelor unanime ale ţării” (referirea era la Rusia!) şi dăunătoare. Regele conchidea că numai alăturarea la Tripla Alianţă era viabilă, fiind în acelaşi timp o ,,chestiune de onoare”, prin respectarea tratatelor.

Regele pledase emoţionat, patetic şi din convingere pentru intrarea în război alături de Triplice, dar restul Consiliului avea o altă opinie, rând pe rând cei prezenţi şi-au expus opinia. După rege, a vorbit mai întâi Th. Rosetti, fost prim-ministru, care, pe un ton chibzuit, declara că ,,decât să ne avântăm într-un război contra simţământului public, mai bine să rămânem neutri”. Cuvintele acestuia ,,l-au durut” (Duca) pe rege, de aceea, P. P. Carp, luând imediat cuvântul, în vădit  dezacord şi pentru a impune alt curs dezbaterilor, s-a declarat deschis şi categoric în sprijinul celor spuse de rege: ,,Eu, fără nicio clipă de ezitare, cer să mergem cu Tripla Alianţă…Nu mă preocupă opinia publică..” El a continuat, în discordanţă cu sentimentele generale, arătând că ,,românii din Transilvania ne îngrijorează mai puţin”, apoi a concluzionat: ,,Regele a vorbit limbajul datoriei şi onoarei, trebuie să-l urmăm. Avem un tratat, România trebuie să-şi ţie angajamentele”. Dar P. P. Carp, care a ţinut ,,această strălucită pledoarie” (I. G. Duca), a rămas izolat în atitudinea sa, nimeni nu l-a urmat, toţi cei care au luat cuvântul după el au fost, fără nicio rezervă, pentru neutralitate. Al. Marghiloman, liderul conservator, s-a pronunţat deschis pentru neutralitate, arătând că aliaţii României nu au fost atacaţi, dimpotrivă.

După Marghiloman, regele a intervenit din nou afirmând că este legat de Puterile Centrale, iar dacă ceilalţi cred că ,,fericirea României” îi impune o altă politică, ,,eu sunt gata să mă retrag”. Apoi a arătat spre principele Ferdinand, care a protestat, dar nimeni din cei de faţă nu a schiţat niciun gest, iar regele ,,a înţeles că manevra nu reuşise” şi pe urmă a început să vorbească despre altceva, ,,ca şi când nu ar fi făcut niciodată o declaraţie de această gravitate”. Toţi conservatorii prezenţi s-au pronunţat pentru netralitate, la fel Take Ionescu, liderul conservator-democrat.

În finalul dezbaterilor, a luat cuvântul I. I. C. Brătianu, primul ministru şi liderul liberal, care a declarat, conform celor relatate de I. G. Duca: ,,Noi cerem ca România să rămână neutră. Tatatul, precum s-a arătat, nu ne obligă, dar chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi fi dat osteneala de a ne vesti. Sentimentul public, aproape în unanimitate, e împotriva războiului. Apoi soarta românilor de peste munţi, idealul naţional al românismului, sunt chestiuni pe care un guvern nu le poate nesocoti. (…) În ceasurile mari ale vieţii naţionale, oamenii de stat trebuie neapărat să ţie seama de voinţa poporului. Să rămânem, deci, neutri. E probabil că şi Italia va avea aceeaşi atitudine. Să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. După toate prevederile, războiul va fi probabil lung. Vom avea deci prilejul să ne mai spunem cuvântul”.

În timp ce se desfăşurau dezbaterile în Consiliu, a fost adusă telegrama referitoare la neutralitatea Italiei, care a avut un efect copleşitor asupra celor prezenţi, după cum nota I. G. Duca: ,,O adevărată lovitură de teatru. Se simţea că, după aceasta, regele nu va mai fi în măsură să-şi apere punctul de vedere. Făcu un gest de resemnare”, doar Carp a rămas impasibil în atitudinea sa. Majoritatea oamenilor politici prezenţi au votat pentru neutralitate, iar regele, dezamăgit, s-a înclinat în faţa majorităţii: ,,Eu mă voi supune majorităţii. Sunt rege constituţional şi nu voi declara singur războiul”.

 

——————————––––

Prof. Ioan POPOIU

4 februarie 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (II)

Asupra timpului când a fost introdus creştinismul la români, ca religie a întregului popor, se consideră îndeobşte că, deoarece credinţa nouă nu s-a impus de „sus” , ci a crescut organic de „jos”, nu s-ar putea stabili o dată certă. Istoricul şi cărturarul V. Pârvan  a încercat să ajungă la un răspuns documentat (vezi Contribuţii epigrafice…). Astfel, din examinarea istoric-culturală a termenilor creştini de origine latină, el ajunge la concluzia generală că abia după 350 d. H. sunt situate începuturile creştinismului nostru, ca şi credinţă generală a poporului român. Cuvintele fundamentale ale creştinismului românesc s-au născut în nordul Dunării, iar alte cuvinte ne duc la fixarea datei creştinării noastre prin anii 375-450.

Înaintea lui Iorga, Vasile Pârvan ajungea şi el la concluzia importantă că religia păgână a strămoşilor noştri, anterioară creştinării, n-a putut fi învinsă de noua religie, ba, mai mult, o bună parte din credinţele şi tradiţiile (eresurile) populare vechi au dăinuit şi mai departe în creştinism. În terminologia sa romană, creştinismul nostru ne dovedeşte faptul că acesta nu este atât originar daco-roman, cât mai ales de sorginte misionară, consideră Pârvan, răspândit cu repeziciune, în scurtă vreme, la o epocă dată. Misionarii latini ai daco-romanilor veneau din sud, orientarea economică şi culturală a Daciei romane a fost spre vest (sud-vest), Italia, Dalmaţia, Illyricum, iar nu spre est şi sud-est, Constantinopolul, de pildă, s-a impus după prima jumătate a secolului al IV-lea. Relaţiile Daciei romane se desfăşurau cu Moesia superioară, Panonia şi Dalmaţia, nu cu Moesia Inferioară şi Sciţia Mică, deci cu Apusul nu cu Răsăritul. Singurul izvor mai sigur, crede Pârvan, pe care putem clădi istoria creştinismului daco-roman, este limba noastră, terminologia creştină. Doar studiul istoric comparativ al terminologiei noastre latine creştine ne poate ajuta în sensul acesta. Să examinăm aceşti termeni creştini fundamentali în credinţa noastră. Cuvântul specific creştin, folosit de toate popoarele romanice, ecclesia (gr.) lipseşte din limba română – acest termen este cel mai vechi cuvânt creştin folosit pentru a indica comunitatea credincioşilor şi lăcaşul de cult specific. În schimb, în limba română avem cuvântul biserică, din lat. basilica – acest cuvânt s-a născut ca termen creştin la începutul secolului al IV-lea, cu înţelesul de lăcaş de cult. De unde vine în limba română cuvântul basilica, în forma latină ? Răspunsul: la daco-romanii din stânga Dunării, misionarii latini veniţi din sud au introdus noul cuvânt basilica. Aceasta s-a întâmplat în secolul al IV-lea, după anul 350. Populaţia de limbă latină la care s-a încetăţenit termenul basilica se numea pe ea însăşi cu numele de „romani”, ceea ce nu se mai întâlneşte nicăieri în Imperiu, după 212. Aceşti romani care folosesc cuvântul basilica îi aflăm în afara Imperiului, şi anume la populaţia romană din Dacia traiană (nord-dunăreană), rămasă aici după 275, ei se numeau romani (adică romanici) ca o nouă „natio barbara”.

Să examinăm şi alţi termeni. Cuvântul Dumnezeu este prezent în forma aceasta veche, latină vulgară, numai la români. Din examinarea lui rezultă că Domine/deus, în forma veche, populară, Domne deus este, în Dacia şi Moesia, o invocaţie păgână, preluată apoi şi de creştinism. Alţi termeni creştini semnificativi sunt: Crăciunul, Rusaliile, duminica, sărbătoare (termen simbolic al împăcării între păgânism şi creştinism), lege, în sens de credinţă religioasă, termen popular romanic.

Strâns legate de creştinismul românesc, în aceste secole ale începuturilor sale, sunt şi o serie de aspecte doctrinare şi de organizare pe care trebuie să le avem în vedere. De pildă, arianismul, în prima jumătate a secolului al IV-lea, este un fenomen sud-est european, ce îşi exercită influenţa în zonă, să nu uităm că Arie a fost exilat la Dunăre, iar Audius (adept al său) în Sciţia, soboarele ariene sunt convocate la Serdica şi Sirmium. Fierberea produsă de arianism a contribuit şi ea să imprime o viaţă latină, fiindcă era o credinţă populară a acestor regiuni. Dar alături de erezie, datina ortodoxă este prezentă şi ea la romanicii nord-danubieni, ei fiind separaţi de împăratul eretic, Valens (364-378). Astfel, la Tomis, avem o serie întreagă de episcopi, fideli ortodoxiei niceene.

Aceşti numeroşi şi modeşti episcopi locali, „asemenea cu stareţii din primele timpuri ale vieţii noastre naţionale” (Iorga), corespund chorepiscopilor, „episcopi de ţară” (sate), al căror rol a fost mare, nu numai în sud-est, dar şi în Noricum, Raetia, Galia şi Irlanda. Chorepiscopii fără reşedinţă apar în secolul al IV-lea şi în Panonia-Wulfila însuşi, episcop fără diecesă, este la originea acelor chorepiscopi germani pe care i-au avut şi românii. În altă ordine de idei, în secolul al IV-lea, episcopii se substituie autorităţii civile: o ordine episcopală se instalează în locul celei imperiale şi, fiind o creaţie populară, ea este latină. Episcopul reprezintă nu numai o conducere bisericească, ci şi o formă de organizare populară, precum acţiunea Sf. Severin în Noricum, ei preiau apărarea oraşelor. Cu preoţi, cu modeşti vlădici de ţară, precum chorepiscopii din Galia, religia creştină se întinde mai mult şi mai uşor-este aici multă umilinţă, sărăcie şi simplitate. Unii din aceşti „episcopi ai poporului”, de o canonicitate îndoielnică, iau parte şi la sinoade. Cei mai mulţi dintre aceşti episcopi erau latini.  Acest creştinism, chiar dacă episcopul este grec sau educat greceşte, este latin, „cum cere şi cum ştie poporul care l-a creat şi-l vrea” (Iorga). Limba folosită este cea populară. În lupta cu grecismul, latinismul popular, ce vine din interior, învinge pe toată linia, mereu. În sfârşit, martirii constituie a treia categorie de „agenţi”ai unui creştinism de străveche pătrundere lentă, precum Sf. Sava sau mucenicii lui Hristos de peste Dunăre.

După 275, creştinii daco-romani au beneficiat de o situaţie mai favorabilă, acum, când în Dacia, rămasă în afara frontierelor Imperiului, religia creştină se putea manifesta liber, fără a mai fi îngrădită sau prigonită de oficialităţile romane. Mai mult, la începutul secolului al IV-lea, în nordul Dunării, îşi puteau găsi refugiu şi mulţi creştini sud-dunăreni persecutaţi. Concret, prezenţa unor comunităţi creştine în Dacia romană se adevereşte prin vestigii neîndoielnice de această factură. Creştinismul daco-roman din secolul al IV-lea îşi are începutul în veacul precedent, baza pentru apariţia şi răspândirea noii religii în nordul Dunării. Urmele creştine, descoperite în ultima jumătate de secol, sunt numeroase şi variate – astfel, s-au aflat peste 100 de obiecte, locuri de rugăciune şi lăcaşuri de cult. Piesele incontestabil creştine sunt de o mare diversitate: obiecte cu semnificaţie religioasă precum candelabrul de la Biertan (jud. Sibiu) cu chrismon şi inscripţia „Ego Zenovius votum posui”, apoi potire şi vase liturgice. La Porolissum (Moigrad – jud. Sălaj), s-au găsit inele, cruciuliţe, accesorii pentru veşminte cu simboluri, amfore creştine. Lăcaşuri de cult s-au ridicat peste tot, pe teritoriul daco-roman, de la sfârşitul secolului al III-lea. Ele s-au aflat la Sucidava (Celei), la Slăveni (jud. Olt), Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj), la Drobeta şi Gornea (jud. Caraş-Severin). În mod cert, erau bazilici multe, dar nu s-au aflat încă. Aria de răspândire a vestigiilor creştine daco-romane arată că acestea se găsesc în proporţii variate în toate cele trei provincii ce alcătuiau Dacia romană: Transilvania, Oltenia şi Banat. Urme creştine daco-romane întâlnim mai ales în fostele oraşe, lângă castre, centre comerciale şi aşezări civile. Ele se întâlnesc de-a lungul unor căi (artere) importante, la Dunăre, pe văile unor râuri mari. Concluzia este că religia creştină a găsit mai lesne adepţi şi a progresat în rândul populaţiei din oraşe, în timp ce lumea rurală s-a dovedit, la început, conservatoare şi se închina vechilor zeităţi păgâne.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

6 februarie 2019

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (36)

După războiul din 1877-1878, în urma reanexăriii sudului Basarabiei, relaţiile Rusiei cu România s-au agravat, ceea ce a avut un impact negativ asupra românilor basarabeni, opresiunea naţională (rusificarea) s-a accentuat în provincia dintre Prut şi Nistru. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, Rusia trecea printr-o situaţie dificilă, în timp ce mişcarea liberală şi naţională a românilor basarabeni a devenit mai activă, fiind condusă de un număr restrâns de intelectuali, care se sprijineau pe masa largă a ţăranimii. În noul context, studenţii români din Dorpat şi alte universităţi ruseşti au constituit asociaţii, pentru cultivarea limbii române şi a conştiinţei naţionale. În fruntea mişcării naţionale s-a situat Ion Pelivan, privit drept părinte al ideii naţionale româneşti din Basarabia. Împreună cu confraţii de idei, el a suferit rigorile represiunii ţariste. Alături de mişcarea naţională a tinerilor condusă de Ion Pelivan, activa şi o grupare a vechii boieerimi, în spirit naţional-conservator, închegată în jurul lui Pavel V. Dicescu, care cerea drepturi naţionale şi respectarea limbii române în şcoală şi biserică .

În urma înfrângerii Rusiei în războiul cu Japonia (1904-1905), prin ucazul ţarului Nicolae II, din octombrie 1905, a fost introdus regimul constituţional, a avut loc revoluţia din 1905-1907, când în societatea rusă s-au produs o serie de schimbări importante. Sub impactul acestor evenimente, în 1905, a fost înfiinţată la Chişinău, Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale. Dar grupările politice de factură naţională nu au promovat o acţiune coerentă în campania electorală din vara anului 1906, pentru alegerea primei Dume a Rusiei. În acest mod, la primele alegeri, desfăşurate în 1906, românii nu au obţinut niciun mandat de deputat. În următoarele Dume (1907-1912), majoritatea celor aleşi originari din Basarabis erau neromâni. Faţă de problemele sociale, atitudinea grupărilor naţionale româneşti era diferită.

În mai 1906, gruparea naţională din jurul avocatului N. Gavriliţă a editat ,,Basarabia”, prima gazetă românească ,,naţional-democrată”, al cărei redactor şef era Pan Halippa, care se situa pe o poziţie radicală. Gruparea naţională-conservatoare, condusă de Pavel Dicescu, era coagulată în jurul ziarului ,,Moldoveanul”, fiind înclinată sspre compromis cu autorităţile ruse. Între cele două publicaţii, situate deopotrivă pe poziţii naţionale, dar împărtăşind optici diferite, lupta de idei a fost continuă. După schimbările din octombrie 1905, intelectualii români grupaţi în jurul ,,Basarabiei” au revenit acasă, în provincie, pentru a impulsiona mişcarea de eliberare naţională şi culturală din Basarabia. În rândurile colaboratorilor publicaţiei se aflau I. Pelivan, Pan Halippa, N. Popovschi, Teodor şi Ion Inculeţ, Alexe Mateevici, Sergiu Cujbă-acesta făcea legătura cu românii din Vechiul Regat. Dar programul românilor basarabeni era mai curând social-politic decât naţional, iredentist.

O mişcare politică şi naţională românească sau chiar un partid politic nu au existat, în Basarabia, înainte de 1905, dar în anul declanşării revoluţiei din Rusia, câteva grupuri disparate de boieri şi intelectuali au fost stimulate să acţioneze. Au apărut două curente naţionale principale, moderaţii şi radicalii. Moderaţii, cum erau numiţi, având în frunte pe Pavel Dicescu, mare proprietar de pământ, au înfiinţat Societatea pentru Cultura Naţională. Ei s-au pronunţat pentru introducerea limbii române ca limbă de predare şi ca obiect de studiu în şcolile de stat, dar se opuneau reformelor radicale care putea să răstoarne relaţii sociale existente şi să le diminueze veniturile şi poziţiile în societate. Aceştia au reuşit totuşi să obţină adoptarea unei rezoluţii, prin care se cerea predarea limbii române în şcolile primare.

Radicalii doreau să meargă mult mai departe. Aceştia erau mai ales tineri, studenţi, care organizaseră grupuri de discuţii în diverse universităţi ruseşti, pentru promovarea limbii române şi pentru întărirea conştiinţei naţionale. În 1905, după începutul revoluţiei ruse, ei s-au întors în Basarabia, pentru a încerca, în noile împrejurări, să-şi afirme ideile naţionale şi să le pună în aplicare. Ei aveau în vedere o acţiune politică, erau influenţaţi de curentele radicale ruse, mai ales de socialiştii revoluţionari (eserii) şi de social-democraţi, şi aveau în vedere libertatea naţională şi dreptatea socială. În noul context, odată cu liberalizarea regimului, tinerii naţionalişti români au înfiinţat ,,Basarabia”, publicaţie care şi-a început apariţia la 24 mai 1906, sub conducerea unui comitet editorial, în frunte cu Const. Stere, care venise la Chişinău, în sprijinul reformatorilor ostili ţarismului.

Tinerii strânşi în jurul publicaţiei militau pentru recunoaşterea unui statut special pentru români, ca naţionalitate majoritară, şi acordarea autonomiei Basarabiei, potrivit ,,caracterului său istoric tradiţional”. Ei militau îndeosebi pentru introducerea limbii române în administraţie şi în şcoli, urmăreau înfiinţarea de asociaţii naţionale care să promoveze limba şi cultura română. În acelaşi timp, tinerii români afirmau explicit că nu urmăreau separarea Basarabiei de Rusia, ci, împreună cu alte popoare, acţionau pentru stabilirea unui regim liberal, democtatic, pentru a obţine drepturi politice şi civile pentru toţi locuitorii imperiului, indiferent de neam sau credinţă. Ei considerau că, numai uniţi, locuitorii Basarabiei puteau trece la rezolvarea problemelor însemnate ale provinciei, economice şi sociale, cea agrară îndeosebi, aflată la loc de frunte în programul lor.

Naţional-democraţii, cum îşi spuneau intelectualii remarcabili din jurul revistei ,,Basarabia”, n-au reuşit să-şi impună programul, din cauza reacţiunii apărute în anii 1906-1907. În urma neînţelegerilor dintre cele două grupări naţionale, alegerile pentru a doua Dumă s-au soldat cu rezultate nefavorabile românilor basarabeni, care au reuşit totuşi să trimită câte doi deputaţi în Cameră şi Senat. Alegerile din februarie 1917 au asigurat victoria categorică a elementelor conservatoare ruse, care se opuneau unei reforme sociale şi politicii liberale faţă de naţionalităţile neruse. Noua administraţie de orientare tradiţionalistă a supus revista (gruparea) ,,Basarabia” unor confiscări repetate până când, în februarie 1907, publicaţia a fost desfiinţată după nouă luni de apariţie. Tinerii naţionalişti din această grupare, care participaseră la protestul împotriva dizolvării primei Dume, au fost urmăriţi şi îndepărtaţi din Basarabia. Legăturile cu România au avut de suferit, iar rusificarea a fost reluată. În acest mod, acţiunea politică românească organizată în Basarabia lua sfârşit, iar până în 1917, mişcarea naţională a lâncezit.

Ulterior, a apărut publicaţia ,,Viaţa Basarabiei”, în text paralel, român şi rus, care înlocuia cele două ziare româneşti desfiinţate (,,Basarabia” şi ,,Moldoveanul”), dar şi aceasta a sfârşit prin a fi suprimată. Înăbuşită ca manifestare a ,,societăţii civile”, mişcarea naţională s-a cantonat în sânul Bisericii, beneficiind ca urmare a atitudinii mai tolerante a episcopului Vladimir. Publicaţia bisericească ,,Luminătorul”, singura gazetă prin care românii se mai puteau manifesta, a întreţinut spiritul naţional şi în acele condiţii vitrege, prin articole politice şi literare, semnate de Pan Halippa, I. Inculeţ, Alexe Mateevici. Însă exacerbarea conservatorismului a dus la îndepărtarea fruntaşilor intelectuali din provincie, unii din ei au venit în România, la Iaşi, pentru a-şi continua studiile. În 1912, evocarea de către oficialităţile ruse a centenarului anexării (răpirii) Basarabiei a prilejuit românilor din această provincie o reacţie adecvată momentului, în Basarabia, dar şi în România- N. Iorga a scris ,,Basarabia noastră”. După câţiva ani de întrerupere, pe linia naţională anterioară, iniţiată de N. Gavriliţă, cu sprijinul lui V. Stroescu, a fost editată, la Chişinău, în 1913, revista ,,Cuvânt Moldovenesc”, sub direcţia lui Pan Halippa. Publicaţia, ştiinţifică şi literară, era singura prin care românii din Basarabia au întreţinut legătura cu cei din România. O altă publicaţie, ,,Glasul Basarabiei”, apărută în acelaşi an, a avut o viaţă scurtă. Această gazetă, condusă de Pan Halippa, în a cărui editură a apărut şi ,,Calendarul” şi apoi ,,Biblioteca Cuvântului Moldovenesc” a fost aceea care a circulat în timpul războiului, o publicaţie prestigioasă, prin numele colaboratorilor şi prin valoarea conţinutului ei.

 

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

4 februarie 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor

INTRODUCERE

Mutaţie profundă cultural-religioasă de o importanţă fundamentală în istoria noastră, creştinismul din nordul Dunării se încadrează într-un fenomen cultural istoric de dimensiune universală şi reprezintă o mărturie solidă a dăinuirii masive în Dacia post-romană, după 275.

Primul învăţat român care a abordat integral studiul creştinismului daco-roman într-o lucrare temeinică a fost Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman (1911). Examinând critic informaţiile deţinute, el a ajuns la concluzii importante privitoare la originea, vechimea, caracterul general şi terminologia creştină. Pârvan susţinea că începuturile creştinismului în Dacia romană datează din secolele II-III, noua religie fiind adusă aici de orientali, militari şi civili. Dar creştinismul s-a generalizat în Dacia, în timpul lui Constantin (306-337), în prima jumătate a secolului al IV-lea, ca rezultat al misionarismului iniţiat şi susţinut de comunităţile şi episcopatele din sudul Dunării. În concluzie, creştinismul daco-roman îşi are începutul pe pământ dacic în secolele II-III, iar creştinismul sud-dunărean a potenţat apoi răspândirea noii credinţe în rândurile autohtonilor, în secolele IV-VI. Ulterior, în perioada interbelică, Constantin Daicoviciu a publicat un studiu important, în care ajungea la concluzia că, în Dacia, nu există monumente şi obiecte creştine sigure din secolele II-III, iar obiectele creştine certe datează din perioada post-romană. În Dacia romană existau creştini puţini, neconvertiţi la noua credinţă aici, ci veniţi deja creştini. Cele două puncte de vedere, ale lui Pârvan şi Daicoviciu, nu se opun, ci sunt oarecum complementare.

Vasile Pârvan, unul din primii cercetători ai creştinismului, spunea în cartea sa, Contribuţii epigrafice…: „Către anul 300, creştinismul în forma sa latină ajunsese biruitor până la Dunăre, pe toată întinderea ei, până la Noviodunum (Isaccea) inclusiv. Dincolo de Dunăre, în nordul ei, goţii primiseră creştinismul, prin Wulfila, în forma orientală, ariană şi greacă. În anul 325, la nord de Dunăre, undeva în Gothia, exista chiar un episcopat gotic. În sfârşit, înspre anul 350, toate oraşele însemnate ale celor două Moesii erau reşedinţe episcopale”. Scriind douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Nicolae Iorga face o precizare metodologică: „..creştinismul trebuie cercetat şi altfel decât printr-o înşirare, printr-o interpretare de piese arheologice şi printr-o căutare în listele de martiri ori chiar şi în biografia, îndoielnică, a unui misionar. Numai punându-l în legătură cu tot mediul, ca şi, mai ales, cu o întreagă viaţă a mulţimilor umile, îi putem găsi adevăratul rost.”

Acolo unde provincia romană a fost dominată de cetăţi (oraşe), s-a putut desfăşura o „propagandă” (răspândire) a noii religii „cu grabnice şi statornice urmări” (Iorga). Printre alte posibilităţi de pătrundere se afla şi aceea de a avea biserica gata instalată în clădirea judecătorească a basilicei romane, cu trecerea sfântului îngropat în încăperea de sub pământ, lângă fântâna de apă binecuvântată, în locul zeului detronat – de la Sf. Dasius, la Durostorum, la Sf. Vasile şi Trifon, în oraşele dalmaţiene. În ceea ce priveşte întinderea creştinismului în sud-estul şi estul Europei este cert că ea a trebuit să se folosească de unitatea elenică în jurul Mării Negre. Şi în această privinţă, răspândirea noii credinţe, rolul cetăţilor greceşti a fost mare – ca exemplu, doar prin Marsilia a pătruns creştinismul în Galia. Prin urmare, tot creştinismul balcanic, înainte de Constantin (306-337), va fi legat de coastele Mării Negre, de staţiile marilor  drumuri imperiale, de existenţa unor sinagogi evreieşti. Creştinismul este legat de ţărmul sudic, răsăritean şi nordic al Pontului. Prin răspândirea în cetăţile pontice  şi prin ceea ce a plecat din aceste centre, mult mai mult decât prin propagandele misionare şi influenţe oficiale puţin cunoscute din vremea constantiniană, s-a ajuns la difuziunea noii credinţe. Ideea lui Iorga este că una din manifestările puternicei vieţi populare – atât de evidentă după secolul al III-lea d.H. – care putea să existe şi fără a atrage atenţia şi a fi amintită în izvoarele scrise, documente şi povestiri, este şi „acel creştinism al nostru, al nostru al tuturor”, şi pe un mal dunărean şi pe celălalt, între Marea Neagră şi Adriatică.

De când datează creştinismul în nordul Dunării? În Dacia romană  au fost creştini, este o „necesitate logic-istorică” (Pârvan), dar izvoarele literare nu ne dau nimic sigur înainte de 250, doar o inscripţie din Napoca, anterioară retragerii aureliene, care se încheie cu monograma creştină. Între oamenii de multe neamuri care au fost aduşi în Dacia, ca ostaşi, ca muncitori în mine şi în ocnele de sare, sau care au venit ca întreprinzători şi negustori s-au aflat şi aderenţi ai acelei „superstitio iudaica”- creştinii. Acei creştini, existenţi aici încă din secolul al III-lea, sunt veniţi din Orient cu credinţele lor de-acasă, ei nu au dobândit-o în Dacia, sunt puţini şi singulari faţă de cei ce cred în zei. Un „sâmbure vechi creştin” (Pârvan), anterior anului 275, a existat cu certitudine în Dacia, însă el a fost numai credinţa unei minorităţi a daco-romanilor şi n-a avut în el însuşi puterea de a cuceri întregul popor.

Pentru identificarea acestor creştini, „li s-au căutat numele în pietre şi vase” (Iorga), dar creştinismul, consideră el, nu trebuie privit„ în afară de predicarea sacră a lui Iisus, ca o doctrină nouă, zbucnind deodată, gata făcută”. Pe lângă pregătirea în biserica începătoare, este şi o alta dincolo de ea şi în jurul ei. Pe vremea lui Aurelian (270-275), orientarea spre monoteism cuprindea şi lagărele militare, ce trebuie considerate ca unul din mijloacele principale pentru răspândirea religiei celei noi, ea fiind mult timp un cult secret militar şi o „vrajă pentru victorie”. Pe de altă parte, minţile simple cereau şi un simbol unic, şi nici unul nu putea să fie mai strălucitor şi mai măreţ decât soarele (cultul lui Sol invictus), Sf. Soare al superstiţiei şi al cântecului popular de la sate, Împăratul însuşi fiind un „dublu al Soarelui”. Încă în secolele I-III, filosofii concepuseră un monoteism mai curat, misterele urmăreau acelaşi scop, încât putea fi cineva mai mult sau mai puţin „creştin”. Termenul creştin „dominus et deus” (Dumnezeu) începuse să circule încă de la Domitian (81-96) şi va continua până la Constantin (306-337): „Unus igitur omnium Dominus Deus”. Se invoca „Zeul cel mai înalt” şi dogma Treimii se putea găsi în lumea barbară.

În aceste condiţii, nu este de mirare să fi pătruns la vechii credincioşi ai „nemuririi”, de la Dunăre şi Carpaţi, religii întemeiate pe speranţă şi înviere, precum creştinismul. Mai mult, trecerea la creştinism este, foarte adesea, o simplă traducere din păgânismul anterior. Se ştie de unde vine marele cult al Maicii Domnului, în Apus şi Răsărit, s-a recunoscut, pe bună dreptate, în Sf. Gheorghe continuarea atât de popularului „erou trac”, iar Sf. Cosma şi Damian apar, în secolul al IV-lea, ca înlocuitori ai dioscurilor, la Cavarna, în Dobrogea. (Un istoric, Zeiller-„Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes”, Paris, 1918, se întreba dacă aceste credinţe orientale au fost un ajutor sau o piedică pentru răspândirea creştinismului). În ceea ce priveşte sinteza religioasă a poporului nostru (român), ceea ce lipseşte aici cu totul este amintirea zeului local, care nu este cel mai mare, ci cel mai activ. Astfel, sfinţilor nu li s-a repartizat niciodată un anumit ţinut, ei nu sunt legaţi, ca la greci şi la francezi, de un anume munte, apă, pădure-doar Mama Pădurii a folclorului vine din cine ştie ce vechi infiltraţii uralo-altaice, care dau o hâdă viaţă divină codrului, aşa legat, altfel, de neamul nostru.

În religia românului, consideră Iorga, este şi ceva general, universal, el
n-a înţeles niciodată să-şi ţie un Dumnezeu pentru sine: lumea toată este dumnezeiască, dar este astfel pentru toţi oamenii, fără deosebire. În credinţa acestor rurali, după secolul al III-lea, avem o lume de sate în nordul Dunării, va trăi mai mult acel Dominus Deus, acel Dumnezeu de sinteză al filosofilor decât Sabaotul noii religii ebraice. De aici forma pur bisericească a lui Iisus Hristos, care rimează cu supus, sănătos. Tertulian şi Origen amintesc că religia creştină s-a întins şi la sarmaţi, daci, germani, sciţi, fără a avea cunoştinţa locurilor de-aici şi nici ştiri despre vreo biserică organizată. Însă satele româneşti, pagi, de unde sensul de închinător al vechilor zei, pe care l-a dobândit cuvântul paganus (păgân), au rămas cu tradiţia strămoşilor geţi şi, chiar atunci când s-au raliat la noua credinţă, acum (secolul IV) sprijinită pe îndemnul, ordinul împărătesc, în vremea lui Constantin şi a urmaşilor lui, acestea au deversat în noua lege cea mai mare parte din vechile eresuri şi datini. Iorga insistă asupra acestui aspect: «Nu este greu să se arate larga parte de păgânism, care este şi acum în religia, de un materialism uneori grosolan şi de superstiţioase iluzii, a satelor. Din păgânismul adânc înrădăcinat, care a degenerat treptat într-un folclor insondabil, au rămas în jurul „dracului”, o sumedenie de superstiţii, care leagă şi desleagă, cu „strige” şi „strigoi”, cu „vergelatul” şi alte obiceiuri, care, sub nume slavone, dar fără să vie de la o influenţă slavonă, s-au păstrat până astăzi.»

Treptat se ajunge la adoptarea din ce în ce mai generală a unui creştinism de sinteză şi de folclor, cu prea puţină teologie şi chiar ierarhie adevărată în el.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

30 ianuarie 2019

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (35)

După ce, în 1898, a fost numit episcop Iacov Piatnicki, acesta a înfiinţat o societate misionară ortodoxă, ,,Frăţia Naşterii Domnului”, având drept scop promovarea culturii creştine, a educaţiei morale şi religioase a clerului şi poporului credincios. În plus, aceasta a primit permisiunea de a publica broşuri (cărticele) cu conţinut religios şi cultural, în limba română, în 1903, tirajul total al acestora ajungea la 195 000 exemplare. Eparhia Chişinăului a patronat şi Societatea Istorico-Arheologică Bisericească din Basarabia, înfiinţată în 1904, care avea menirea de a cerceta istoria bisericii locale.

După 1905 (în urma declanşării revoluţiei), autorităţile bisericeşti din Basarabia au cedat spiritului vremii, acceptând descentralizarea administrativă, rolul clerului a sporit, iar congresul preoţilor urma să devină din organism consultativ permanent. Conducerea bisericească a acordat o mai mare libertate de folosire a limbii române, iar clerul a decis, la congresul său din 1905, ca preoţii de la sate să predice în română, limbă ce devenea obiect de studiu în seminar, iar tipografia eparhială avea să publice literatură religioasă şi un ziar pentru credincioşi. Surpriza plăcută a fost faptul că, după numirea lui Vladimir ca episcop la Chişinău, în 1904, acesta începu însuşi să înveţe româneşte şi chiar introduse studiul acestei limbi la seminar, plătind pe profesori din banii săi, tipărind cărţi moldoveneşti. Dar episcopul Vladimir rămâne în memoria bisericii basarabene mai ales pentru editarea publicaţiei ,,Luminătorul”, primul număr apărea la 25 ianuarie 1908, un jurnal bisericesc în limba română, spre ,,luminarea” clerului şi poporului credincios. În septembrie 1908, el a trebuit să părăsească Basarabia, spre regretul credincioşilor şi preoţilor din provincie.

Aceste tendinţe înnoitoare au durat puţin, în 1908, în viaţa bisericească s-a revenit la conservatorism, iar în Biserica basarabeană a fost reafirmată autoritatea episcopală. Arhiepiscopul Serafim Ciceagov (1908-1914) a întruchipat perfect conservatorismul bisericesc din aceşti ani; panicat de aşa-zisele tendinţe naţionaliste manifeste în sânul Bisericii din provincie, el a urmărit să concentreze în mâinile sale conducerea treburilor acesteia. El a încercat să reducă rolul congresului clerului, devenit pur decorativ, ca să descopere apoi că mijlocirea acestuia era indispensabilă în relaţiile cu preoţii şi credincioşii din parohii. Pe de altă parte, după ce, în 1906, sinodul rus a acceptat limba română la Seminarul din Chişinău, în 1911, Duma imperială a votat un proiect de lege referitor la învăţământul privat, în limba maternă, dar nu se referea la românii din Basarabia. În cele din urmă, cum frământările legate de statutul limbii române în Biserică ameninţau să dobândească o dimensiune politică, naţională, prin ucazul din iulie 1913, era permisă slujba în limba română în Biserică La 21 iulie 1913, zi privită ca o adevărată sărbătoare, a fost oficiată prima slujbă în limba română, în Biserica basarabeană, după ce fusese eliminată în 1871.

Episcopul Serafim depuse eforturi pentru a opri orice manifestare naţională în Basarabia, interzise folosirea limbii române în Biserică şi s-a opus să fie   acordate fonduri tipografiei. Impunerea slujbei în rusă, până şi în bisericile de la sate, nu putea decât să înstrăineze pe moldoveni de biserică şi să-i facă nepăsători faţă de învăţăturile ei mântuitoare. Consecinţele nedorite şi neaşteptate au fost sectarismul religios şi amplificarea superstiţiilor de tot felul. Pe acest fond, în acest context, s-a născut inochentismul. Aceasta era o mişcare religioasă fundamentalistă ortodoxă, care ameninţa serios biserica oficială şi care a trecut graniţa Basarabiei, avându-şi originea la Mănăstirea Balta din Podolia. Acolo, între 1909 şi 1911, un tânăr călugăr român, Inochentie, şi-a câştigat renumele prin predicile sale în limba română şi prin alinarea suferinţelor bolnavilor.

Acest călugăr, Inochentie, era ,,de felul său moldovean” (Nistor) şi vieţuia ca ieromonah într-o mănăstire, în Balta, un târguşor aşezat pe apa Codâmei, la hotarul de nord al ţinutului Ananiev, gubernia Chersonului, într-o regiune locuită în mare parte din moldoveni. El predica cu mare putere de convingere, în ,,limba moldovenească, cunoscută de norod” (Nistor), o credinţă nouă, ,,eterodoxă”, după care se conducea noua sectă a ,,inochenţilor”, în 1912, numărul lor era de 76. În scurt timp, Mănăstirea Balta a devenit un loc de pelerinaj pentru mii de români din întreaga Basarabie, iar adepţii lui Inochentie i-au continuat misiunea în alte mănăstiri. Îşi vindeau moldovenii ,,şi cenuşa din vatră” (Nistor), numai să poată ajunge înaintea lui Inochentie şi să-i asculte cu nesaţ cuvintele, sute de mii de oameni rătăceau pe drumul spre Mănăstirea Balta, şi s-a putut remarca că forţa predicilor sale provenea şi din faptul că acesta le vorbea ,,moldoveneşte”. Mesajul lui Inochentie era simplu şi clar: venise vremea Antichristului, iar sfârşitul lumii şi Ziua Judecăţii de Apoi erau aproape. De aceea, era de datoria tuturor acelora care doreau să evite osânda veşnică să se întoarcă la moralitatea serioasă de la începuturile creştinismului.

Mişcarea aceasta eretică avea, pe lângă latura religioasă, şi una naţională moldovenească, ceea ce l-a determinat pe Serafim să ia măsuri, convocând la 5 martie 1913, la Chişinău, un congres cu participarea preoţilor, misionarilor, călugărilor şi laicilor. S-a stabilit să fie răspândită Evanghelia, prin predici pe înţelesul norodului, în limba moldovenească, şi prin cântări corale în biserici care să fie înţelese de credincioşi. În ciuda acestor măsuri de combatere şi cu toată prigoana ,,inochentiştilor”, ţăranii moldoveni au continuat să asculte şi să creadă în misiunea lui Inochentie. Fiind considerată periculoasă învăţătura sa, Inochentie a fost pus sub urmărire, iar în august 1913, o sotnie de cazaci a înconjurat mănăstirea din Balta şi l-a reţinut pe călugăr, care a fost apărat de ţărani, 60 din ei fiind ucişi. Inochentie a fost surghiunit într-o mănăstire, Solovki, aflată într-o insulă din Marea Albă, aici a murit în 1917, când mişcarea lui se stinsese, dar vâlva provocată de aceasta este semnificativă pentru mentalitatea rurală basarabeană.

În ceea ce priveşte situaţia materială a Bisericii din Basarabia,  pământurile şi veniturile acesteia erau modeste, de pildă, mănăstirea Căpriana avea în proprietate 10 sate cu 40 000 deseatine pământ, iar celelalte  împreună stăpâneau 100 de moşii, cu o suprafaţă de peste 200 000 deseatine, prin comparaţie, în aceeaşi vreme, Mitropolia Iaşi, Episcopia Huşului şi Aşezămintele Sf. Spiridon deţineau împreună 38 moşii. Până în 1864, administrarea mănăstirilor închinate era încredinţată împuterniciţilor acestora, însă ucazul din 15/27 mai 1864 stabilea ca veniturile să fie arendate prin licitaţie. În 1873, s-a hotărât ca bunurile imobile ale mănăstirilor din Basarabia şi cele închinate Locurilor Sfinte să treacă sub administrarea Ministerului Afacerilor Străine. Din veniturile realizate, 2/5 erau date aşezămintelor în cauză, 2/5 revenea zemstvelor, pentru întreţinerea şcolilor şi bisericilor, iar 1/5 revenea cheltuielilor de administraţie. În acelaşi an, cota repartizată zemstvelor a fost reîmpărţită între Mitropolie, Ministerul Cultelor şi zemstve.

Viaţa intelectuală şi culturală românească, literatura din provincie mai curând a stagnat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dar, în prima jumătate a acestuia, intelectualii români din Basarabia erau renumiţi, Alex. Hasdeu (1811-1872), Const. Stamati (1786-1869), Teodor Vârnav (1801-1860). Pe linia rezistenţei naţionale, pot fi menţionate manifestările unor exponenţi ai boierimii române (intelighenţia naţională), care între 1845-1848, au încercat să publice la Chişinău, un ziar, ,,Românul”. În anii unirii celor două principate, se cunosc tentative de editare a unor reviste sau ziare româneşti sau bilingve, cu titluri semnificative, ,,Basarabia” sau ,,Glasul românilor basarabeni”. La unirea Principatelor, Alex. Hasdeu scria aceste rânduri grăitoare: ,,Vă trimit urări de bine din partea Basarabiei, pentru care sunt scumpe şi pline de însemnătate viitoarele destine ale României unite..”. . În 1862, în atmosfera de entuziasm naţional de după unire, nobilul C. Cristi solicita autorizaţie pentru deschiderea unei tipografii moldoveneşti.

Dar, în 1863, documente ruseşti menţionează existenţa unui partid al nobililor moldoveni, care acţiona în vederea unirii Basarabiei cu România. Revoluţia din Polonia, din 1863, a avut ecou în rândul boierilor basarabeni, care se manifestau în sens naţional românesc şi care întreţineau legături cu personalităţi politice şi culturale de la Iaşi şi Bucureşti. Boierul Al. Const. Bodescu, consilier imperial, dona Academiei Române 200 de ruble pentru încurajarea învăţăturii în România. În 1867, un reprezentant al oficialităţii ruse, subliniind necesitatea impunerii cu severitate a limbii ruse, constata că utilizarea în continuare a limbii române constituia, prin finalitatea ei politică, un pericol real, deoarece ,,unirea Moldovei cu Ţara Românească şi formarea unui principat aproape neatârnat şi puţin binevoitor faţă de noi, produce o acţiune de atracţie vădită şi la vecinii moldoveni din Basarabia”.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

28 ianuarie 2019

Ioan POPOIU: Eschaton

ESCHATON

 

Clipă atroce
pretutindeni
deșert
nicio
oaza
în pustiul
ce ne înconjură
nimicul întunericul
spaima
intr-un
dans macabru
nu mai vine
nimeni
să ne salveze
Mesia
a fost ucis
undeva pe drum
s-a lăsat noaptea
singurătatea
cade
ca o ghilotină
finis mundi

——————————-

Ioan POPOIU

26 ianuarie 2019