Ioan POPOIU: Ioan, îți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu.

Ioan, cum te percepi ca poet? Ce spui  tu despre tine? Cine este Ioan Pop?

 

            Ioan POP: E plăcut și măgulitor să fii numit astfel, la capătul vieții, după ce ți-ai ars toate candelele și nu prea mai ai ce oferi.

      E multă mizerie în viața unui poet, dacă, desigur, își face o profesiune de credință din această retorică. Arta poetică se construiește pe mai multe paliere, și, la fiecare nivel, se comportă diferit, vede în altă lumină sau orbește complet, dar lucrurile și subiectul contemplației rămân aceleași.

      Eu m-am hrănit din complexe, neajunsuri și infirmități, nu din orgoliul celui ce participă la o mare competiție. Poetul Ioan Pop nu diferă prea mult de omul cu același nume. Dacă nu sunt poet, atunci nu mai însemn nimic… Nu știu câtă valoare are ceea ce scriu…, nu m-a preocupat niciodată, cu adevărat, să aflu pe unde stau, și nici nu cred că e sănătos pentru spirit. Altminteri, n-am fost niciodată mulțumit de mine. Nici acum nu sunt…

      N-am avut niciodată un statut onorabil în viața socială, întrucât nu m-am putut adapta niciunui sistem. Am fost un paria, deși am făcut eforturi lamentabile, până la ridicol, să-mi fac un „rost”… Mi-am pierdut vremea… Lumea asta nu e de mine, dar mi-a luat ceva timp să aflu… Nu e vorba de resemnare, dar am obosit să mai cred în mine sau în alții…

      M-am născut cu o umbră sufletească…și am trăit ca o rană, mereu sângerândă…

      Iubirea este aceea, care m-a ținut în viață, și arta. Toți cei ce m-au iubit, vremelnic desigur, au făcut grozăvia să-mi salveze suflarea… Tot lor le datorez și opera mea, singura ispravă compatibilă cu ideea de om, întrucât, dintr-un moment anume, n-am făcut decât să mă înstrăinez, să-mi uit sorgintea…nu mai voiam să fiu cu mine, mă disprețuiam… În consecință, m-am revărsat în alții, întrucât moartea nu e niciodată o soluție, decât din vreo perspectivă religioasă. E teribilă starea morții!…

      Și acum trăiesc în și prin alții…

      Firește că în această ipostază pierzi definitiv lucrurile de sub control, întrucât oamenii sunt extrem de orgolioși…dar nu mai aveam ce pierde. Deja credeam că pierdusem tot… Pierderea, însă, s-a dovedit, în cele din urmă, un mare câștig. Da, mi-am câștigat dreptul la nesimțire și m-am apucat de scris… în sfârșit, scriam în libertate deplină și fără mustrare.

      Păcatul, însă, e că, odată cu anii și cu încercările prin care am trecut, peste lecturile din tinerețe a început să se aștearnă uitarea. Recitesc, furibund, tot ce am nevoie pentru a-mi păstra rudenia cu autorii în umbra cărora am crescut…păgubit, însă, de extazul cu care le savuram, altădată, gândurile. S-a instalat o iarnă a spiritului peste ideile unor filosofi, bunăoară, dar mi-a fost dor de ei, tare dor!…

      Dar hotarele poeziei sunt nemărginite, primejdioase și extrem de abrupte, pe alocuri… Încerc să compensez uitarea cu explorarea zonelor interzise, însă păstrez rădăcinile și esențele moștenite, cu sfințenie.

      Imensa libertate pe care o oferă poezia izvorăște, paradoxal, din neghiobia că poeții nu sunt luați în serios.

      Ar mai fi multe de spus, iubiții mei, dar toate lucrurile trebuie să aibă un sfârșit.

      Îți mulțumesc, Ioan! Mi-a făcut bine spovada.

 

Ioan POPOIU: Să vorbim despre origini, familie, părinți, sat natal!

Ce ne poți spune?

 

            Ioan POP: Ramurile sorgintei mele sunt cât se poate de modeste, fără strălucirea vocației în ceva sau din ceva… Îmi sunt destul de confuze, șterse și metaforice datele despre bunicii mei, bunăoară, care s-au stins înainte ca eu să văd lumina zilei. Doar pe văduvele lor le-am văzut în viață, dar nici despre ele nu-mi amintesc mare lucru. Din istorisirile părinților și mătușilor mele, știu că amândoi bunicii fuseseră veterani de război, decorați, ulterior, și infirmi, cu însemnele și demnitățile  Austro-Ungariei. Și tatăl meu a fost veteran de război, dar a luptat în armata română… Înzestrat cu sechele și amarnic răsplătit cu câteva iugăre de pământ, a găsit luciditatea, puterea, dragostea și voința de viață. A fost un om extrem de puternic, un Hercul, din toate punctele de vedere.

             Întâia lui soție i-a născut trei fete, după care a murit, din câte știu eu, secerată de cancer. Mama mea i-a dăruit, mai întâi, un băiat…în al doilea an, o fată…în al treilea, în sfârșit, m-am născut eu…dar nu eram un Hercul…

            Rădăcinile ne sunt rămase undeva prin Munții Bârgăului, unde se trăia din respirația cailor și vitelor pentru lapte.

            Doar din vocea tatălui meu pot țese, pragmatic oarecum, drama acelor ani de trudă și de migrații…

            Toți bărbații din casa tatălui meu au fugit în Țara Românească, unde au învățat meșteșugul tâmplăriei și să se bată pe front. Dumitru, tatăl meu, nu avea decât paisprezece ani, mezin fiind și el, ca și mine.

            Locul în care m-am născut acum se numește Livezile, dar atunci se numea Iad…căci era un sat săsesc, nu departe de Tureac, satul natal al părinților mei. Dar nu împlinisem nici doi ani când ne-am mutat, cu chirie, în Aldrof, Unirea de astăzi, tot o localitate săsească, de la periferia orașului Bistrița.

            Nu prea mai știu ce să numesc „natal”, dar aici am copilărit, unde și scriu… Mi-e drag locul acesta, dar mi-e străin cumva, din cauza „umbrei” despre care v-am vorbit, ca răspuns la prima întrebare.

            Înainte de a fugi eu însumi în străinătate, îmi spuneam:

„Pe pământ, eu oriunde sunt acasă sau străin.” Dar n-am putut scrie decât aici.

 

Ioan POPOIU: Există o magie a locului natal?

 

            Ioan POP: Doar puritatea sufletească, sfânta ei naivitate și „scăldătoarea” iubirii mai repară stricăciunile rațiunii și isteria devenirii în vânzoleala socială.

            Eu trăiesc foarte intens rămășițele „materiei” din care mi-am construit primele imagini despre viață, univers și Divinitate, dar mi-am pierdut puritatea și o bună parte din emoțiile constructive.

            Ce să spun?… Mi-aș dori să mai fiu copil, dar nu atât de naiv!… În mod sigur, însă, nu m-aș fi bucurat de vreo fericire, dacă m-ar fi înzestrat Dumnezeu, prin născare, cu luciditatea unui om matur și bine informat. Căutăm să fim, tot restul vieții, fericiți, dar prima noastră grijă este să nu mai fim copii. Nu ne place să fim proști, nici dependenți de cei mai înțelepți decât putem fi noi. Vrem ca ei sau mai mult chiar… Astfel, magia dispare cu fiecare efort, cu fiecare treaptă urcată, cu fiecare uitare…

 

Ioan POPOIU: Cum percepi anii copilăriei? Este copilăria un izvor veșnic viu?!

 

            Ioan POP: Mulți oameni numesc „un paradis” anii copilăriei, indiferent de locul unde i-au trăit și mai presus de orice rai închipuit. Am avut ocazia să vorbesc despre lucruri sumbre cu oameni ajunși la maturitate deplină și am fost uimit de emoția cu care își aminteau viața din orfelinate sau din maghernițele în care au copilărit. Copiii se adaptează, aparent, oricărui destin, oricăror neajunsuri sau traume cu ușurință, am zice, dar nu este deloc așa. Ei au supraviețuit, nu au viețuit cu adevărat, iar izvoarele care i-au adăpat au fost amare, otrăvite…

            Eu, din fericire, deși părinții mei erau oameni săraci, mi-am trăit „paradisul” respirând libertatea, imensitatea pădurilor, fiorul râului în care mă scăldam și iubirea părinților. Îmi doream multe lucruri, pe care nici la maturitate n-am reușit să le dobândesc, dar am avut o copilărie frumoasă, în comparație cu mulți alții…

            M-am născut, însă, cu acea „umbră”, despre care am amintit deunăzi, ceva nedorit, straniu și nelămurit… Nu m-a lăsat să mă bucur, cu adevărat, de nimic, dar m-a ocrotit, oarecum, mi-a ajutat să-mi păstrez o oarecare luciditate…nici acum nu mă bucur… În copilărie, dispărea deseori această umbră, dar știam că revine, o așteptam cu un fel de teamă…și venea… da, și acum vine… Aș numi-o tristețe, doar pentru că seamănă cu acele stări denumite astfel, dar se înrudește prin alianță cu ele, nu moștenesc împreună… I-am văzut funinginea și în ochii altora, dar, tot dintr-o formă de lașitate, nu m-am apropiat niciodată de cei ce-mi seamănă. Știm cu toții ceva…și ne îndepărtăm, ne ocolim… Nu pot spune mai mult despre asta, dar se pare că nu suntem compatibili.

            Vezi tu, Ioan, cum oamenii construiesc cetăți, metropole, țări, rețele, imperii, dar nu sunt făcuți să trăiască împreună decât în conflict, într-o permanentă încăierare? Când nu se bat cu alții, se bat între ei, chiar dacă viețuiesc într-un „paradis”, cum este percepută copilăria.

            Copiii sunt părinții de mai târziu și bătrânii mai de pe urmă. Mi-ar plăcea să fie altfel, dar nu este.

            Într-unul dintre ultimele mele poeme scrise spuneam:

„Până să se deprindă cu folosul minciunii, au trăit sentimente polare.”

            Da, lumea noastră este clădită pe minciună, pe o grimasă, cu titlul de toleranță sau compasiune, iar lucrul acesta nu poate fi schimbat din interior, chiar dacă este ultima soluție. Omul nu vrea să se schimbe, ci să transforme orice, însă în alții, în exterior, în rest, nu în el însuși…

            Paradoxal, „umbra” aceasta, rana asta de smoală, cu care m-am născut, m-a ajutat să înțeleg aceste lucruri progresiv, dar de la început.

            Nu, copilăria nu este un paradis, nici un izvor veșnic de lumini și seve curate, dar putea fi…

            Nu putem spune că ne iubim copiii dacă nu refacem  temeliile lumii, schimbând ceva, mai întâi, în „paradisul copilăriei”…

 

Ioan POPOIU: Ai avut în copilărie o imagine a Universului?

 

            Ioan POP: Mi-am construit multe imagini și crezuri despre Univers în copilărie, întrucât percepția mea despre un Întreg absolut a căpătat contur mai clar doar la maturitate.

            Când îmi doream vreo jucărie, iar părinții nu mi-o puteau oferi, încercam s-o construiesc singur. Unele îmi păreau mai izbutite decât cele din magazin, dar acum mă îndoiesc… Așa am făcut și cu universul, cu mările, cu zborul și cu tot ce nu puteam avea.

            Până să merg la școală, unde am învățat anumite noțiuni despre spațiu, timp și materie, îmi improvizasem eu o idee despre tot și toate, câte le puteam vedea sau imagina. Profesorii, însă, mi-au desființat firava percepție cu dovezi, hărți, schițe, calcule și elipse… Tare m-au umilit!…

            Înainte, priveam cerul ca pe ceva viu, mai viu decât orice ființare, dar restrâns, mărginit și accesibil. Socotelile în ani lumină, proporții și proiecții incomensurabile, toate m-au dus cu gândul la zădărnicie. A revenit „umbra” cu și mai multă intensitate, întrucât mi-am dat seama de micime și de efemer. Chiar așa, cât poate un om cunoaște și explora, chiar dacă ar trăi mii de ani?… Bine este să fii copil când afli asta…altfel prăbușirea ar fi fatală, ți-ar îngheța capul în întrebări inutile sau în uitări debile!…

             O să vi se pară ciudat ce spun, dar diferența dintre lumină și întuneric mi-a redat încrederea în capacitatea mea de a reconstrui o viziune despre Univers, alta, diferită, ocultă oarecum și mai puțin firească.

            E mult de atunci, dar îmi amintesc ziua când am închis ochii și căutam lumina soarelui. Am găsit poziția astrului cu precizie, după toate încercările și unghiurile din care priveam. Da, îl înfruntam pe Goliat, îl dibuiam peste tot, nu mă mai copleșea, și nici micimea sau efemeritatea nu mai erau un obstacol.

            Am experimentat același lucru și noaptea, cu stelele sau cu luna. Fixam, îndelung, cu ochii deschiși, câte o stea și îi vorbeam, îi dădeam un nume și o chemam mai aproape. Apoi închideam ochii și o vedeam mișcându-se, mărindu-se, curgând sau micindu-se până la dispariție. Oboseam, de la o vreme, și renunțam, dar s-a întâmplat, de câteva ori, să-mi apară în somn imensă, limpede, roșie, verde, albastră sau mov. O studiam în vis și-mi părea că-și descoperă tainele. Aveam „telescopul” meu, aveam șansa nesperată de a explora Universul!

            Le-am sugerat unor prieteni să facă la fel, dar râdeau de mine și mă priveau ca pe un ciudat. A revenit „umbra” și mi-a fost teribil de rușine! Nu mi-am mai trădat niciodată „secretul” de atunci, dar revelația s-a produs, iar eu știam să fac  „miracole”…

            Devenisem mistic, deși nu acceptam existența Divinității.

            Devenisem ocult, deși credeam, cu tărie, în cultură…

Iată cum am crescut, cum am trăit, închizând și deschizând pleoapele, chiar și atunci când îmi doream să văd în sufletele oamenilor!

            Și oamenii sunt tot un fel de astre… dacă-i fixezi mult sau chiar și numai cu intensitatea unei clipe, îți rămân…ți se arată în vis și se descoperă.

            Tot așa e și cu Dumnezeu, cu îngerii…doar că e nevoie să-ți meșterești singur jucăriile, „Telescopul”…

 

Ioan POPOIU: Ce căutăm noi în această lume?! Care este statutul nostru de oameni?

 

            Ioan POP: Eu văd lucrurile diferit, în ce privește condiția umană, rostul și, totodată, zădărnicia unor aspecte legate de viața telurică… e multă zgură de înlăturat!…

            Pământul, în opinia mea, este o școală, o pepinieră…destul de rudimentară și austeră, în comparație cu alte dimensiuni ale Creației Divine, dar specială, unică. Desigur, zestrea științifică, antropologică, în speță, stă la baza oricărui răspuns posibil, legat de origini și devenire, evoluție sau dinamică a vieții materiale, întrucât miracolul stă tocmai în dualitatea trup-spirit, materie și inteligență. Consider că este total eronat dacă încerci să studiezi separat aceste esențe, aceste plămădeli, dar ar putea duce undeva și scindarea lor, măcar teoretic. Așa cum nu poți percepe sau concepe inteligența fără spirit, nu poți face abstracție de faptul că omul e și materie, adică trup.

            Pietrele, bunăoară, nu sunt inteligente, dar ar putea fi, dacă își pune Cineva în minte și grozăvia asta. Cunoașterea nu va avea niciodată sfârșit, dar nici viața, altminteri n-ar mai avea cine să cunoască. Iar omul, dacă nu este desăvârșit, înseamnă că încă se mai lucrează la el. Da, este extrem de limitat în ce privește adevărata inteligență, cea superioară chiar și îngerilor. Cu toate acestea, unicitatea lui îl face mai valoros decât tot Universul material și decât toate cuptoarele facerii de stele la un loc. Scânteia asta de dumnezeire, care este Adam, nu poate fi ignorată, nici anulată definitiv.

            Tot ce facem, însă, se depozitează în oase, se moștenește prin născare, ne pocește sorgintea și, în final, ne transformăm în erori, devenim leșuri divine. Murim din prostie, dar inteligenți, întrucât spiritul își părăsește gazda și bântuie, rătăcește ca ochii pe un tavan fals, ca gândurile prin gratiile unei penitențe autoimpuse, care dau doar iluzia libertății și vieții.

            Moartea nu este obligatorie pentru un om cu adevărat spiritual, dar școala trebuie urmată până la cea din urmă treaptă, dacă este cu putință.

            Trăim pentru că a vrut Dumnezeu, dar noi am ales să mergem la școală, adică să ne logodim cu materia, cu argila, să învățăm să fim dumnezei. Cei vrednici chiar vor stăpâni și crea, vor putea face pietrele inteligente și iarba să vorbească.

            În lumea aceasta, în pepiniera devenirii noastre, creștem precum copacii sau iarba, dar rădăcinile sunt în Cer, în Esența Divină, în Marele Necunoscut.

            Am uitat rădăcinile, tocmai pentru că nu se văd, dar nici copacii firești nu văd de unde le vine seva, nu văd negii legilor ce-i fac să stea în picioare.

 

Ioan POPOIU: Prima experiență religioasă când ai avut-o?

 

            Ioan POP: Cu adevărat, după ce am traversat adolescența și am văzut, clandestin, filmul „Iisus din Nazaret”, în regia lui Franco Zeffirelli, cu Robert Powell în rolul principal, interpretat admirabil și, se pare, irepetabil.

            Capodopera aceasta m-a îndemnat să studiez, la modul cel mai serios, Biblia, după care, aproape zece ani, n-am prea putut citi altă carte. Tot ce studiasem înainte s-a prăbușit și m-a făcut furibund, chiar disprețuitor. Involuntar, mi-am pierdut toată încrederea în gânditorii dinainte studiați. Greu…dar slavă Domnului că mi-am revenit!… Altminteri, singurul lucru pe care-l mai făceam cu plăcere, dintre cele laice, desigur, era să scriu poezie și răvașe de amor pentru fetele pe care le iubeam, tot împotriva voinței mele.

            Încă din clasele primare mă fascinau filosofii, în special cei greci, dar n-am studiat nimic sistematic. Lecturile mele erau haotice și nefiresc de volatile. Mi-am format greu o cultură oarecare, întrucât aveam o memorie mai mult afectivă, spectrală. Imediat, orice informație era dizolvată în oniric, în „umbra” care m-a urmărit toată viața. Trăiam complexe de nedescris, întrucât nu mă puteam concentra pe ce-mi spuneau învățătorii că-i de folos și musai potrivit cu ce trebuie să-mi placă.

            Divinitatea, însă, lucra, oarecum, în subconștientul meu, dar încă nu aveam sentimente autentice pentru Ea. Nu-L puteam iubi pe Dumnezeu, dar nici nu-L puneam la îndoială, nu îndrăzneam să contrazic nimic din ce-mi parvenea cu titlul de „Așa vorbește Domnul!”

            Acum știu că rareori grăia El, fie la amvon, fie în Scripturile Sfinte. Oamenii nu știu ce fac atunci când le vine să vorbească în numele lui Dumnezeu Însuși, dar ce știu ei să facă bine, cu adevărat?

            Până să înțeleg că există o rațiune în Hristos, am fost, ca foarte mulți oameni, sclavul unor concepte false. Să fii credul, n-are nimic a face cu credința…

 

Ioan POPOIU: Când ai descoperit cărțile?

Continue reading „Ioan POPOIU: „Poezia, dacă nu este un mod de viață, atunci nu este decât un moft, o toană…” INTERVIU cu Ioan POP” →