Din cauza crizei, am ajuns să trăim într-o lume și într-o realitate strâmtă. Din ce în ce mai strâmtă. Oare ce n-am da să redescoperim lărgimea lumii, vastitatea ei firească? Ce preț am plăti să descoperim cuprinderea adevărată a Lumii…?

Ei bine, nu costa nimic. Doar o înnoire a minții noastre, cu pretextul acestei molime. Tocmai acum, tocmai aici, ne așteaptă lumi extraordinare…

Ca să înțelegem ideea, vă amintiți, de pilda, de „O lume dispărută” a lui Artur Conan Doyle…? Cine ar fi crezut ca mai poate exista o lume de dinozauri în modernitatea noastră? Și totuși, în minunăția ei, în ficțiunea ei, aceasta lume imposibilă redevenise „posibilă”…

Sau „20.000 de lege sub mări” a lui Jules Verne…? Cartea care deschidea seria aventurilor prin toate minunățiile lumii. Și apropo, se pare ca Jules Verne nu ieșise niciodată din Franța, nu vizitase nici India, nu fusese nici la Polul Nord – totul, totul, toată aceasta bogăție a unor spatii inimaginabile venise din lumea vastă a unui iubitor de biblioteca. Biblioteca Franței îi deschisese lui Jules Verne o pluralitate de lumi, pe care acum le înfățișa cititorilor…

Și care e secretul, totuși? De ce e lectura minunata, chiar sub forma ficțiunii, chiar cu riscul unor narațiuni proaste sau al unor idei alienante? Care e misterul și Taina?

Răspunsul ne pregătește pentru Taine și mai mari. Cartea ne scoate din singura realitate posibilă! Din realitatea cotidiană pe care o trăim. Și ne învață că Existența e mult mai largă, pline de lumi vaste și de idei dezmărginitoare. Ne scoate în celelalte lumi „posibile”, lumi care – pentru noi, până atunci – erau imposibile.

Și faptul că realitatea aceasta nu e singura realitate posibilă ne pregătește pentru bucuria și lărgimea Duhului! Dumnezeu a făcut lumea măreață, nemărginită in idei, cu frumuseți și Taine nesfârșite. Iată, dacă luăm numai primele versete din Cartea Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul…” – ni se deschide în față o lume vastă și incredibilă! Căci Biblia e un fel de lectura a lumii în nemărginirea ei, în aerul Creatorului…

La fel și dacă deschidem Psaltirea și citim: „Ziua zilei spune cuvânt și noaptea nopții vestește știința…” sau „Când văd luna și stelele, lucrurile mâinilor Tale, zic: Ce este, Doamne, omul, că l-ai făcut pe el…!”. Prin aceste minunății, noi suntem invitați în lumile nemărginite ale lui Dumnezeu, în pluralitatea și universalitatea Creației. Da, Creația e una singură, dar ea e plină de dimensiuni nesfârșite, fiindcă așa a făcut-o Creatorul. Atunci, dragi prieteni, nu mai e nevoie să căutăm „multiversul” din filmele SF. El deja există. L-a făcut Dumnezeu. Îl găsim în orice lectură bună. În orice meditație. În orice rugăciune de mulțumire și recunoștință.

Și aici ajungem unde ne doare… Noi acum am ajuns sa trăim într-o cușcă pandemistică și mediatică. Presa și știrile obsesive din fiecare zi, „noutățile” despre coronavirus din 10 în 10 minute ne-au amputat realitatea, ne-au desfigurat-o, ne-au micșorat-o până ne-au luat „aerul” din ea, ca să trăim în singura realitate propusa posibilă: pandemia.

Dar iată secretul libertății noastre în Creație, secretul nostru de oameni liberi în Dumnezeu: realitatea aceasta, realitatea aparenta, NU ESTE SINGURA REALITATE POSIBILA. Și nu a fost niciodată.

O, cât de largă e pronia lui Dumnezeu! Câte invitații la lumi regăsite, la lumi „dispărute”, la universuri recuperate – pe câți izolați și carantinizați există! Câte seri cu farmec redescoperit, cate cine cu soția și copiii, cate secrete ale casei – o carte, o jucărie, un proiect de meșterit – au ieșit la iveală! Cât de largă poate fi lumea la capătul unui bolnav, cât de nesfârșită e lumea care iese din Psaltirea lui sau din cartea lui preferata…! Câte sensuri noi, sensuri minunate ale vieții și ale bolii au invadat lumea noastră teribil de îngustă, și ne-au făcut-o largă și fermecătoare să petreci în ea…

Așa că, dragi prieteni, avea dreptate Cicero, cu maxima lui frumoasă: „Citim cărți ca să ieșim de sub tirania prezentului…”. Fiindcă „prezentul” cotidian al nostru nu e nicidecum Prezentul în care suntem bucuroși și liberi și ai lui Dumnezeu. E acel „prezent” al lumii care ne sechestrează, și care-l ține pe Dumnezeu departe. În schimb, își pune „zeii” lui: frica, pofta si grija de mâine. Mai recent, spre zilele noastre, criticul literar Alex. Ștefănescu ne invita tot la o lume dezmărginită. El spunea că omul e ca un copac desfrunzit, și, prin lectura, el „își mărește capacitatea de contact cu Lumea, îi sporesc frunzele prin care-i vine Lumina, îi sporește fotosinteza”. Omul descoperă, deci, frumusețea „lumilor posibile”, de gând și de emoții, ascunse de Dumnezeu în marea Creație!

Ce se poate spune, dragi prieteni ai Lumilor imposibile ale Domnului!… Existența e prea largă și prea frumoasă ca s-o reducem la „cușca” în care presa și televizorul au sechestrat-o! Boala – prin ochii lui Dumnezeu – e un pretext, o invitație de a descoperi bogăția lumii interioare, și, prin ea, bogăția de lumi „imposibile” din Creație, pe care Domnul ni le face posibile. Și dacă ne rugam numai să „scăpăm cât mai repede, să treacă, sa ne întoarcem la viața dinainte”, Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Citim și ne rugăm ca să facem din Lumile Imposibile – lumi posibile…” →

A venit timpul să privim Bunavestire și altfel decât în estetica devenită oarecum clișeu „mama cu copilul”. Acum e criză, e gripă, pe undeva departe parcă își scoate capul și moartea… Deci ce moment mai bun să reevaluam viața decât o criză a vieții?

Estetica frumoasă a icoanelor nu ne mai atinge. Sufletele noastre sunt prea speriate. Avem nevoie de înțelesuri mai „tari”. Avem nevoie de înțelesuri noi, din care să putem mușca. Înțelesuri care să biruiască gustul morții….

Căci totul acum, totul, se petrece înăuntru, în Mintea și în Inima noastră. Acolo stau fricile paralizante, acolo și cele eliberatoare. Acolo sunt ideile obosite, din care nu mai putem scoate ceva nou, și care ne deprima. Acolo și ideile neobosite și vii. Neobosite ca Mintea Domnului Însuși, care ne-a spus: „Veniţi la mine cei osteniți (obosiți) și împovăraţi și Eu va voi odihni pe voi…!”.

Să „băgăm” deci mâna după înțelesurile neobosită ale Vieții. Ale Buneivestiri…

Și iată, ce lume măreață ni se deschide în față! Ne gândim noi oare că Mântuitorul nostru Însuși a venit pe lume într-o vreme de criză? Iudeii erau sub jugul roman, peste Iudeea domnea un tiran care a ucis 2.000 de prunci, și care l-ar fi ucis și pe Pruncul Mesia însuși. Ce valoare avea viața acestui Prunc? Căci nu știam c-o să fie Mântuitor și avea să învie omenirea… Iată, a trebuit să fugă în Egipt, a suferit de la iudei, a fost răstignit, a murit – lumea ar zice prea devreme. La 33 ani și jumătate…

Și totuși, ce valoare avea viața acestui Om? De ce sa se mai chinuie Existența cu El? Și mama Lui, și discipolii lui, numai sa-L vadă murind…?

O, ce minunat înțeles – dacă-l înțelegem! Viața unui copil din Nazaret, venit în criză, muritor ca oricare altul, supus bolii (ca om), era valoroasă pentru simplu fapt că VIAȚA ESTE. Existența afirmă că este. Și dacă ar fi murit de boală, de coronavirus sau otrăvit de oameni, doborât de mortalitatea propriei lui condiții – viața copilului Iisus e valoroasă ca Existența însuși.

Și iată, ce idee! Să rămânem cu ea. Fiecare viața, fiecare bucățică de Existență, este egal de valoroasă cu Existența însăși. Cu substanța care a făcut-o posibilă. Fiecare fir de croiala e valoros ca Țesătura însăși. Fiecare pește dintr-un râu e valoros ca Existența peștilor însăși. Și fiecare picătură de ploaie cât credeți valorează…? Cât Ploaia însăși.

Și aici ajungem la miezul crizei noastre. Aici ajungem la înțelesul tare, neobosit, al Vieții. Al Buneivestiri.

Cât valorează zilele unui om bolnav, sau chiar ale unui om muribund? Cat valorează acea porție de viață suferință, acea „gâfâiala” de-a viața?

Ei bine, dragi prieteni, viața în criză valorează cât Viața însăși! Nici mai mult nici mai puțin. Și un om – aşa, bolnav – valorează cât Omenirea! Și ziua la pat a unui om bolnav valorează cât o Zi de Existență însăși! Și o respirație chinuită – așa chinuită, da! – valorează cât Respirația însăși, cât Suflarea de Viață care a suflat-o Domnul peste noi, ca să fim vii!

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Bunavestire. Sau despre înțelesul „tare” al Vieții…” →

      Ce este la dragostea de copii – la dragostea de proprii noștri copii – ce o face atât de totală? Atât de nemărginită?

De ce-mi iubesc copilul în pofida a orice, și de ce el/ea mi se pare mai important decât orice alt copil pe lume…?

Răspunsul după Adevăr e minunat. Nu egoism. Nu trufie. Motivul adevărat e altul…

Pentru noi toți, pentru fiecare dintre noi, există un Cer… Credem sau nu credem în El. Există o Totalitate. Ei bine, când naștem un copil, Cerul se face personal. Se face „al meu”. Acum îl recunosc. Îl înțeleg. A fost ca un fundal pentru viața mea până acum…
Și acum, într-un fel minunat și tainic, Cerul devine… copilul meu! Sau copilul meu devine… bucățica mea de Cer!

Asta te copleșește… Coboară Fericirea peste tine! Ai fost sau n-ai fost credincios până acum. Ai știut sau n-ai știut ce-i Dumnezeu. Dar acum ai un motiv să fii „religios”: e Cerul în fața ta… Cerul e chiar copilul tău.

Și nu e vorba de idolatrie aici. Nu e vorba de iubirea de sine prin copii. Aici e cu totul altceva. E sentimentul măreț, dumnezeiesc, al relației cu Cerul.

Ce idee, că Cerul se poate face copilul meu!

Și atunci unde greșim…? De ce suferim după ei? De ce plângem, de ce ne dor alegerile greșite pe care le fac copiii noștri, păcatele lor, eșecurile lor?… De ce ne vin cele mai mari dezamăgiri de la ei? Prin ei…?

Aici e marea Taină a Înțelegerii.

Copilul e bucățica mea de Cer.

Dar, în același timp, el e și bucățica mea de pământ.

Adică, s-a născut și el în nedesavarsire, ca și mine. În „păcate”, cum zice Psalmistul. Are și el trup supus poftei, dorinței. E pământ din pământul meu.

Și asta a Taina Crucii și Mantuirii noastre. Ca să ne doară răul copiilor noștri ca răul nostru însuși. Să ne doară păcatele lor ca păcatele noastre însele. Să facem pocainta ca pentru noi înșine. Pentru că sunt trup din trupul nostru. Sunt bucățica noastră de pământ. Și bucățică noastră de pământ poate greși..
Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Copiii sunt iubiți fiindcă sunt bucățica noastră de Cer…” →

Oare de ce simțim că Taina Cununiei nu e, simplu, unirea bărbatului cu femeia, ci întregirea a Ceva mult mai măreț și cuprinzător?

Intuiția noastră adâncă ne spune că da, așa este. Ne-am cununat cu Ceva prin soțul nostru, soția noastră.

Adică, într-un fel tainic, simțim că prin soție, prin femeie, ne-am cununat cu restul Creației. Iar soția simte ca prin soț, prin bărbat, s-a cununat cu cealaltă „jumătate” de Creație. Adică ceea ce au avut Adam și Eva la început. O cununie a întregii Firi umane.

Atunci și soția devine „pretextul” bărbatului de a iubi acea Jumătate a Creației pe care o simte că-i ascunsă în ea. Și soția se vede atrasă să iubească cealaltă Jumătate a Lumii, pe care o simte ascunsă în el.

Astfel că termenul de iubire – „jumătatea mea” – trebuia dintotdeauna să reprezinte nu ceva îngust, limitat la cele două singurătăți ale noastre. Ci o parte a Totalității pe care simțim că o reprezentăm. Soțul și soția să-și spună unul altuia: „Tu ești Jumătatea mea de Creație”.

Și aici se depășește perspectiva solitară, și cumva tristă: ” noi doi vs. restul lumii”. Taina Cununiei nu e în răspăr cu „restul lumii”. Ci, într-un mod minunat, ea înseamnă tocmai: „prin noi doi – și restul lumii”. În felul acesta Cununia se trăiește ortodox cu adevărat, ca o integrare în întreaga Umanitate. Care e de fapt trupul lui Hristos. Care, la rândul ei, e o gustare a ideii mărețe și atotcuprinzătoare de… Biserică!

Așa că ce Fericire mai mare decât ca soții să înțeleagă că ei au făcut o Nuntă mult mai mare ? Că au „legat” prin simbolul inelelor cele două Jumătăți ale Creației? Că ei, acum căsătoriți, își sunt „pretext” unul altuia să iubească Restul Creației. Așa va fi în Veșnicie. „Și nu se însoară, nici se mărită, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu din ceruri”, spune Mântuitorul. Fiindcă atunci vom avea acea Totalitate pe care am presimțit-o și pregustat-o prin soțul nostru. Și, împreună cu ea, și pe el/ pe ea, fără să se piardă nimic.

Să gândim, deci, Cununia, dincolo de romantismul cumva comercial al lumii noastre. Ea nu a fost făcută niciodată să ne insingureze într-o idilă gen „noi doi”. Ea a fost făcută să simțim cum întreaga Umanitate este iubită, mângâiata și vindecată prin „noi doi”. Este Lumea exprimată prin noi. Ca soțul și soția să-și poată spune, în sfârșit:

– Tu ești „pretextul” meu ca să iubesc Întreaga Lume.

Continue reading „Ierod. IUSTIN T.: Cununia trebuie să fie „pretextul” omului de-a iubi întreaga Creație” →

Ce ne face să ne întoarcem, mereu, la locul nostru de „mai frumos” și „mai bine”? La Împărăția din noi? Nu cumva un presentiment că noi eram, dintotdeauna, de acolo?…

Ce ne face să nu rămânem căzuți, să nu stăm cu gândurile pe „podeaua” păcatelor, să nu contemplăm Existența de jos, din căderea noastră? Căci contemplarea Existenței în momentele în care suntem jos, cu mintea „jos” e de fapt contemplarea întunericului. Din care vine, sigur, deznădejdea.

Căci asta e Minunea. Existența se contemplă din picioare! Nu de jos. Jos ea nu poate avea decât sensul unui fel de prăbușiri a lumii, a ceva pierdut. Cei care ajung la deznădejde o fac pentru că măsoară Existența din căderea lor. Din sensurile ratate ale lumii. Din ceea ce Ea nu mai poate să ofere. Din ceea ce Ea nu mai are să ofere. Asta e rețeta Celui Rău pentru a invita omul la abandon. La sin-uciderea vieții.

Dar Secretul lui Dumnezeu e acesta. Secretul Vieții înseși. Existența se contemplă din RIDICAREA noastră! Pentru că acolo sunt toate sensurile ei, dintotdeauna. Toate înțelesurile Vieții sunt „în picioare”. Nu jos. Nu în neant. Tot ce e bun și frumos și valoros în Existență se vede cu mintea „din picioare”. Asemenea unui Copil care se întoarce mereu la Căluțul lui…

De aceea, să practicăm acest exercițiu minunat. Ce dumnezeiesc de simplă e starea Împărăției! E ca un Copil care știe că viața toată e acolo, pe Căluțul lui… Cade adeseori. Se scoală și încalecă pe căluț neabătut, ca și cum cineva i-ar fi distras atenția. Cade din nou. Petrece mai mult timp „pe podea” decât pe căluț. Dar, lucru dumnezeiesc, el nu dă nicio valoare timpului de „pe podea”. Ca și cum cineva l-ar fi făcut să-și piardă vremea cu altceva. În loc de căluțul lui. Toate sensurile vieții, toata bucuria, toate memoriile sunt acolo, pe căluț. Căluțul e singura stare în care poate exista „realitatea”. Singura care trebuie să fie. Și singura care va fi, dintotdeauna!

Continue reading „Ierod. IUSTIN T.: Împărăția Cerurilor e asemenea unui Copil care se întoarce, mereu, la Căluțul lui…” →

Oare are Frumosul scop teologic? Oare ne poate duce la pocăinţă, oare ne poate, cumva, vindeca…?

Să facem un exerciţiu. Să vedem dacă-i aşa.

Iată o epifanie a Frumosului. Acea ocazie când Frumosul coboară în lume, din lumea lui dintotdeauna. Când, de pildă, ca-ntr-o fereastră, îi vezi pe tinerii de la ASCOR şi ATOR Iaşi în cântec, în mers, în comunicare. Câţiva îngeri cu voci bărbăteşti şi câţiva cu voci femeieşti s-au ascuns în trupurile lor, şi se cheamă unii pe alţii… Unii grav, alţii suav. Şi parcă ţi se înfige în minte o imagine plastică a Veşniciei, în care notele grave ale Creaţiei îşi cheamă în iubire notele suave, să vină pentru a fi Una. Când puterile Creaţiei îşi cheamă graţiile lor, ca să împletească o coloană infinită. Şi parcă tot ce se întâmplă e despre altceva, e conţinutul a Altceva…

 

Atunci te încearcă sentimentul că Frumosul îţi vorbeşte ţie. Te cheamă pe nume şi te ştie. Că totul, tot ce se întâmplă e făcut anume pentru tine.

Şi deodată te trezeşti ca dintr-un somn adânc. Un somn al urâţeniei, al necredinţei şi al uitării de tine. Îţi aduci aminte că odată ai avut credinţă. Că odată ai crezut că ai un Tată…

Şi acum, Tatăl tău S-a întors la tine. Cu Iubirea Lui care le explică, din nou, pe toate. Acum inima ta îşi aduce aminte de toate înţelesurile pe care Tata le-a pus în ea, demult, demult. Şi pe care n-a putut să le şteargă nimeni. Îţi aduce aminte de credinţele tale, care au fost acoperite de urât, de singurătate şi de uitare. Ai descurajat, te-ai întristat, ai păcătuit. Ai păcătuit ca să poţi continua… Ca să nu-ţi pierzi viaţa.

Dar acum Tatăl a venit la tine. Şi Frumosul este cu El. Şi-ţi redă viaţa, ţi-o face din nou a ta. Îţi vindecă inima de nevoia de a păcătui. Îţi umple golul nesfârşit dintre zile. Îţi umple minutele pe care le-ai lepădat de la tine, de dimineaţa până seara. Redă farmecul nopţilor. Şi pune o noutate în fiecare zi.

 

 

            Frumosul este Duhul cel Bun al zilelor care sunt. Şi al zilelor care încă nu au venit.

Ce poţi să zici Frumosului, decât:
– Îmi pare rău pentru urâţeniile mele. Ia-mă din nou şi fă-mă să cred. Căci eu sunt mort. Şi tu eşti viu. Tu eşti minunat bărbătesc, şi tu eşti minunat femeiesc. Tu eşti Natura umană însăşi şi Frumuseţea cea dintâi. Tu eşti Frumuseţea mea cea dintotdeauna!

Şi aşa, Frumosul are rost teologic. El ne duce la pocăinţă. Şi pocăinţa curăţă Urâtul. Şi cu urâtul curăţat, redevenim frumoşi. Mai frumoşi ca ultima dată când eram frumoşi…

Zile frumoase, vindecătoare şi vizionare plăcută!

 

 

–––––––––