Motto :

“Sustrasă vremii, binecuvântată/ E pomenirea omului curat./ Ea nu se veștejește niciodată./ Ba, dimpotivă, crește ne-ncetat”

(Pilde, 10,7 trad. E. Dorcescu)”.

 

Dintre multele tinichele prinse de cenzura comunistă scrierilor filozofice publicate în acea epocă de ocară, unele din ele mai zdrăngăne și azi. E suficient să răsfoim Dicționarul operelor filozofice românești coordonat de plagiatorul Ion Ianoși, fostul șef al cenzurii în momentul de maximă incisivitate a acesteia. După “sublimul” coperții pe care sunt menționate “111 lucrări fundamentale românești”, oricine ar putea crede că este vorba de o carte în care se promovează valorile filozofiei românești interzise până în 1990. Ei bine, datorită vigilentului cenzor (dovedit în „România liberă” post-decembristă plagiator după Kant-ul Rodicăi Croitoru) scopul publicării volumului nu este cel mai simplu lucru de aflat (1). Printre altele întrucât deformînd conținutul operelor prezentate -fatalitate de care nu scapă nici o lucrare de popularizare a unor scrieri filozofice – cartea scoasă în 1997 la Humanitas mai are neșansa de a se distinge (cu foarte puține excepții) prin colaboratori inculți și incompetenți.

Din Dicționar nu ne-au mai reținut atenția inepțiile autoarei de poeme nerușinate (2) interesată de filozofia religiilor predată de faimosul profesor Nae Ionescu la care n-a avut nicicând acces. De ele ne-am ocupat în volumul nostru Metafizica lui Nae Ionescu (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p.174-198) la capitolul intitulat „Editarea cursurilor lui Nae Ionescu” (publicat inițial în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, nr. 134, aprilie 2000). Acum am citit cele înseilate de ea despre filozoful Mircea Vulcănescu. De bună seamă, a trebuit să trecem peste tonul   strepezit exersat de fosta profesoară de socialism în prostiile pe care le-a tot înșirat despre filozoful Nae Ionescu, „singurul filozof român care a făcut școală” (3) și să ne împăcăm cu gîndul că numai îngustimea părerilor Martei Petreu putea stîrni prețuirea modestului coordonator general al volumului, cu liceul său pe puncte “călit la focul slovei sovietice”. Nu vom reda cele înșirate de poeta clujană înscăunată (după un doctorat cu Ion IanoșI) ca profesoară universitară, întrucât când nu parafrazează, folosește șabloane din perioada comunistă.   Spre a vedea felul cum acționează gândirea după șabloane de acest tip, preferăm să amintim cam ce se vehicula „oficial” în comunism în legătură cu filozofia lui Mircea Vulcănescu readusă timid în circuitul cultural la trei decenii după uciderea filozofului în închisoarea din Aiud (4).

Până în 1983, când s-a republicat în întregime Dimensiunea românească a existenței, Vulcănescu fusese cu totul exclus din filozofia românească, ca și Nae Ionescu de care Alexandru Paleologu (5) spusese că a fost unul din cei mai inteligenți oameni din Europa. Cum s-a putut ușor observa, ambii gânditori de Scoală trăiristă (Nae Ionescu șI Mircea Vulcănescu) au fost publicațI în volum doar după aparenta ieșire din uz a terorismului ideologic comunist, cenzura continuând totușI a-și face simțită prezența prin idiosincraziile lui Ion IanoșI, fostul instructor al sovrom-culturii care a refuzat subiectul „Nae Ionescu” propus de Gabriel Stănescu. Desigur, adevărata secetă impusă de ideologi cu de-a sila (6) în domeniul filozofiei putea fi cel mai bine sesizată de cei care apucaseră să trăiască într-un climat cu adevărat cultural. “Tinerețea nu este totdeauna un avantaj -spunea în 1994 Alexandru Paleologu. Pentru un român faptul de a se fi născut imediat după primul război mondial /…/ înseamnă a fi trăit ca adult într-o Românie europeană, într-o Românie liberală, într-o Românie capabilă să-și asigure, politic și economic, locul în rîndul țărilor civilizate”(Interlocuțiuni, 1997).

Dar seceta culturală din vremea comunismului putea fi trecută cu vederea de un filozof precum Constantin Noica preocupat să-și scrie propria operă. “E un ceas fericit pentru cultură” constata Noica după succesul cărților sale și după succesul câtorva „restituiri” de interbelici precum Lucian Blaga, Mircea Eliade, Vasile Pârvan, Petru Comarnescu, Traian Herseni, C. Antoniade, P.P. Negulescu, Mircea Florian, etc. Probabil același lucru l-ar fi spus Noica și când, în domiciliul obligatoriu, scria de zor “Anti-Goethe”, manuscris nici azi tiparit integral după confiscarea de către Securitate odată cu arestarea lui Noica după ce a dat un volum despre Hegel la publicare. Pe atunci îl îndruma spre filozofie pe tânărul Alexandru Paleologu, înainte de a fi ambii întemnițați fără vină. Scăpat cu viață din temnița politică, si văzând că i se publică eseistica filozofică și chiar volumul (periat) pentru care a fost bătut și a stat închis șase ani, Noica este înregistrat de Securitate spunând în 1976 că “marxismul îngăduie azi foarte, foarte multă cultură”. De aici și febrilitatea, pe cât de înduioșătoare, pe atît de deplasată, care-l apucase la un moment dat pe filozoful de la Păltiniș de a căuta cu lumânarea în cuprinsul țării o duzină-două de tineri cărora, sprijinit de oficialitățile comuniste, să le poată preda ștafeta culturală. Căci privind în jurul său nu prea văzuse cui să o cedeze. În 1981 un fals discipol care se tot legitimează ca filozof învocând deplasările sale la Păltiniș, a înregistrat prezicerea lui Noica adeverită după 1990 : “În altă lume, Andrei (Pleșu) ar fi sfîrșit poate în seducția vieții publice” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 206). Constantin Noica era atît de obsedat de gîndul că nu are cui preda ștafeta culturală, încât ajunsese să-și imagineze că ștafeta ar putea fi socotită ca predată chiar și atunci când Liiceanu ar ține în mână Kantul din biblioteca lui Mircea Vulcănescu : dacă nu vei citi “această ediție, Kant nu va intra în capul tău …Îți cer să faci un sacrificiu cu valoare simbolică. Aici e vorba de un transfer între generații, de un act aproape inițiatic… să înțelegi asta și să nu mă dezamăgești” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 227). În spatele raționamentului noician se ascunde un soi de animism : Fluidul magic de care au fost impregnate cărțile odinioară studiate cu mintea sa strălucită de filozoful Vulcănescu ar trece de la mînă la capul fericitului ce l-ar citi astfel pe Immanuel Kant, înlesnindu-i înțelegerea. Lăsînd gluma de-o parte, ar fi de semnalat sîmburele de adevăr pe care-l cuprinde situația, desigur cam ruptă de realitate, imaginată de Noica în legătură cu șansa înțelegerii gîndirii lui Kant ratată de „discipolul lui Henry Wald” cum se pare că îl considera Noica în forul său intim pe Liiceanu după zece ani de când făcuseră cunoștință în casa dogmaticului Wald cu funcții înalte la Institutul de filozofie condus de politrucul Gulian, șef al Secției de filozofie a Academiei RSR. Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Mircea Vulcănescu în zdrăngănit de tinichele” →