Motto:
„E rimarrai
La cosa piu bella
Tra tutte la cose belle
A cui non ha saputo
Dare spiegazione.’’
(Gianluca Purgatorio)
„Si vei rămâne
Cel mai frumos lucru
Între toate lucrurile frumoase
Care nu au ştiut
Să dea explicaţii.’’
(Traducere din limba italiană de Mihaela Anca Dimciu)
UNEORI, URMELE
Mă iau după urmele tale, ştiind că ai
Trecut cândva prin faţa visului avut,
Şi nu ajung nicăieri: numai smârcuri,
Corbi, pomi desfrunziţi-un peisaj funest.
Caut continuarea lor, în cele patru puncte,
Fire nevăzute mă ţin în loc, înaintând
În mocirlă, cu greu, încercând să prind
De gheare una din păsările ce zboară
Deasupra, ce strigă numele tău.
Multe aripi, în vârtej, ridicat, şi norii storc apă
Pe faţa mea, numele tau rămâne scris şi
Rostit de nu ştiu cine, până ce urmele
Îşi lasă ploaia: nu mai înţeleg visul
Şi mocirla, şi numele.
COREGRAFIE
Aduni, alergi şi risipeşti petale de înţelepciune,
Precum păpădia, cântecul rămâne
Abur pe cer în trecerea avioanelor
La foarte mare înălţime.
Ce armonie-te întrebi şi te miri
Când faci piruiete între pământ şi cer,
Adâncind lutul, înălţând zmeu gândul.
Ai vrea să cuprinzi, din înalt, ceea ce n-ai
Înţeles, să topeşti nectarul în miere, să
Ungi ferestrele sufletelor, să strigi, fără
Să fii auzit doar de tine, cine ştie cine…
Ce scurt e dansul într-o coregrafie învăţată de la
Naştere-chiar de mai-nainte, cu vârste:
Jumătate e viaţă, restul e domol de moarte,
În ocean, o Atlantidă de iubire.
VINERI-SEPTEMBRIE
N-ai mai completat cuvinte în căsuţele goale
Pustiite de păsări; ai privit de pe dealuri
Rugina pădurii şi copiii ce alergau
Printre copacii pregătiţi să-nceapă, treptat,
O nouă toamnă spre iarnă, cu răbufniri
Printre frunzele lăsate de părinţii tăi.
Viile nu s-au cules, în arealul păstorit de tine,
Te simţi legat de mustul ce-ncepe să
Sară ca un ied în boabe, aşteptând
Zurgălăii tinereţii bahice ai anilor, acum
Scuturaţi în bănuţi de salcâm.
Norii sunt tot acolo, aşa cum îi ştiai,
Când printre florile de mărăcini, ca un domn,
Scriai versuri ce alunecau în râuri
Printre vârste şi aripi ridicate în văzduh.
Cine e acolo unde tu nu mai cauţi,
Nu vrei să ştii de sărutul trecător al
Dimineţilor albastre din jocuri
Un tangaj ce ameţeşte, pe rând,
Râuri, pomi, vârste şi părinţi.
BĂTAIA ÎN UŞĂ A UNUI PESCĂRUŞ
Talazurile mării spre ghiocei romantic urcă:
În lotuşi, menire de a cânta urcuşul iubirii,
Pedeapsă de cine inventată?
În fiecare zi, bătaia aceea în uşă sau în inimă,
Îndulceşte speranţa unui mers târât-
Apoi decolezi în tine.
Un tărâm aşa cum îl ştiai, de atunci când
Zăpada ţi se părea că e grămadă de fulgi,
Dintr-un loc unde cineva jumuleşte
Păsări, să-ţi arate o cale de a zbura, fără
Să te ridici de la pământ.
Acum ai urmărit câtiva paşi spre umbrele
Ce ţipă în jurul tău, iar tu, credul, nu înţelegi
Că e un scenariu, cu un bun regizor,
Cum în apus un joc de nimeni inventat,
Descifrând durerea într-un plăcut sărut,
De jumătate alb şi jumătate negru.
Te las într-un vals, cu o barcă şi-un pescăruş
Crescut de mine.
ALFABETUL RIDICĂRII
Un copil vede un balon înălţat şi ar dori
Să fie acolo, ca o treaptă spre şi mai sus.
Lângă el, tatăl îi spune că odată a fost
Cu dorinţa în flăcări de înălţimi,
În lanul mării de maci ai vârstei.
Nu te poţi târî, ostaş al tranşeelor pustii, cuib
Cu zgomote conservate în canalele de știri.
Nu poţi zbura, Dedal şi Icar au plutit