„TEMA PENTRU ACASĂ”, DE NICOLAE DABIJA, ROMANUL ÎN CARE EMINESCU E DEPORTAT ÎN SIBERIA

Ecoului clopotelor care au strigat plecarea la Cer a scriitorului-tribun Nicolae Dabija încă se zbate între pereții inimii mele. Un clopot dintre cele câte vor fi slobozit, cu un an în urmă, dangătul de plecare pentru ilustrul basarabean a fost cel al Bisericii „Sf. Treime” din Miroslovești. Și a răsunat acest glas metalic al bocetului mirosloveștean în armonie cu versurile poetului de peste Prut: “De vii o dată la Mirosloveşti,/ la apele Moldovei te încearcă bucuria/ că tu, basarabeanul, singur nu mai eşti,/ că e cu tine toată România”. (Nicolae Dabija, Membru de Onoare al Academiei Romane, a fost Cetățean de Onoare al comunei mele.)

În zilele acestea triste, pe rețelele Google a fost evocată personalitatea scriitorului, cu faptele sale literare si cultural-civice care i-au clădit panteonul. S-a postat mult despre opera sa poetică dar și despre romanul „Tema pentru acasa”, un bestseller românesc – după unii literați, demn de un Nobel, spre iritarea altora. Un roman tipărit în opt ediții, tradus și citit în Franța și SUA.

Am citit romanul în ediția a doua a acestuia, în 2009. Când mi-a fost înmânată cartea, autorul, cu o ironie fină, convertită în glumă, aluzie la snobii care percep cărţile cu autograf doar ca trofee de bibliotecă, a adăugat: “… dar s-o citeşti!”… Și l-am citit, dar nu ca pe celelalte cărţi de literatură, ci cu un zel aparte, ca îndeplinind o misiune specială, primită de dascălul de şcoală rurală de la scriitorul-academician. Ba, mai mult, am îndrăznit să și fac publică dovada lecturii, printr-un exercițiu care mi-a devenit familiar – desigur, în legea mea de cititor de rând.

Și iată cu ce-am rămas eu în urma lecturii primului roman al unui poet devenit deja liderul generației sale, dar cu monadă ascunsă de mare povestitor, dezvăluită nouă târziu.

Înainte de a trece sârguincios la lectura propriu-zisă a romanului, nu mi-am putut reprima obiceiul de a sonda cartea, un fel de automotivare tematică, răsfoind-o pe sărite şi selectând pasaje la întâmplare. Am recunoscut îndată tema romanului, contextul istoric în care se derulau faptele, spaţiul geografic, de o întindere extracontinentală, şi nucleul acestuia, limitat la un spaţiu concentraţionar, familiar – ca eşafod al execuţiei lente – cititorului de literatură scrisă după căderea comunismului. Încet-încet, începusem să simt o uşoară dereglare de ritm respirator, ceea ce era reflexul condiţionat pe care îl aşteptam pentru a trece la lecturarea firească, disciplinată.

Am citit cartea confruntat, şi de data asta, cu problemele urgente ale slujbei dăscăleşti, încă neîntreruptă de pauza vacanţei de vară, şi cu cele ale gospodarului rural, adică chemat mereu afară, tras cu arcanul dinlăuntrul cărţii în care eram cufundat de îndemnurile disperate ale soţiei, aflată, din pricina mea, mereu cu ochii pe ceas sau, mai ales, pe cer. Pe cerul, ca niciodată, parcă, potrivnic intereselor mele lăuntrice.

În ceasurile smulse pe apucate celor trei zile, cât a durat sporadica parcurgere a cărţii, n-am fost deloc eu însumi atunci când mă aflam în afara încăperii în care se consuma actul cititului. Fiindcă treburile mele erau acum făcute cu jumătate din mine, cealaltă jumătate însoţind solidar eroul romanului fie în infernul de la Kolâma, participând la caznele condamnatului la muncă silnică doar pentru că existenţa lui avea sens cu Eminescu – şi nu cu Stalin –, fie hălăduind prin sălbăticiile îngheţate sau dezgheţate ale Siberiei, hăituit de câinii-gardieni, întru mântuirea prin libertate. În această perioadă a lecturii – recunosc, la vârsta mea ar fi trebuit să fiu mai detaşat de lumea plăsmuită de scriitor –, mi-am reactivat şi mecanismele reumatismului, fără ca factorii meteo din lumea reală să aibă o contribuţie majoră.

Aici, trebuie să fac o paranteză. Soţia mea, Ortansa, o “devoratoare” de beletristică la tinereţe, un lector cu un câmp vizual rarisim, citise romanul chiar la câteva ceasuri de la primirea lui. Autorul ar putea înregistra, prin cititoarea deja numită, două recorduri probabile, vizavi de cartea sa: performanţa de a i se citi romanul în cel mai scurt timp de la primire şi, al doilea record, cea mai rapidă lectură a volumului – aproximativ cinci ore, cu o singură pauză. A se lua în calcul şi forţa motivaţiei induse de subiectul cărţii, fluiditatea şi accesibilitatea narării. Pentru că fac paranteza în contextul stării de spirit induse cititorului în timpul şi în perioada proximă lecturii, am s-o prelungesc cu o secvenţă de inducţie psihologică ce stă în forţa artei literare.

La o zi după terminarea cărţii soţia era încă subjugată de subiectul lecturii. Gerurile Siberiei, în corelaţie cu empatia faţă de cuplul de eroi, i-au produs celei abia desprinse de carte dereglări senzoriale – evident, psihologic – care pot defini un exemplu demn de cazuistica în domeniu. În dimineaţa menţionată, la prima ora a zilei, soţia ieşise afară să-şi vadă tufa de scânteioare abia înflorite, de care se ataşase în mod deosebit. Le-a mângâiat cu afect feminin, ca apoi să tresară, într-o stare de panică pe care mi-a împărtăşit-o cu o explozie de mirare: “Au ingheţat scânteioarele! Ai mai pomenit asta în iunie?!”. Ripostez, asigurând-o că e vorba de o eroare: “Ai o problemă de natură…literară, eşti încă sub efectul cărţii lui Nicolae Dabija”. Insistă să mă convingă că scânteioarele ei sunt îngheţate. A durat asta până am privit, amândoi, termometrul adus cândva de ginerele nostru, meteorolog la Staţia Meteo de pe Ceahlău, aparat care arăta exact treisprezece grade, plus. Asigur cititorul că “victima” acestui incident “literar” e un om perfect sănătos şi că “fenomenul” accidental a fost favorizat şi de asprimea bazei cupei florale a scânteioarelor, flori pe care admiratoarea nu le mai pipăise până atunci, cât şi de coborârea bruscă a temperaturii în ziua cu pricina. Dar fără conjunctura provocată de proaspăta lectură, cu induceri siberiene, florile din curtea noastră n-ar fi “îngheţat” niciodată în iunie.

Revenind la cititorul care semnează aceste rânduri, pe tot parcursul lecturii m-am sforţat să realizez disjungerea întregului între realul şi imaginarul acţiunii, între istorie şi literatură. Intuisem – dar şi ştiam, într-o anume măsură, mai ales din textele ce umplu de conţinut rubrica editorială “La est de vest” din “Literatura şi arta” – că Nicolae Dabija cunoaşte şi trăieşte în tot tragismul ei istoria smulgerii Basarabiei din trupul Ţării şi, implicit, ororile stalinismului, context în care se desfăşoară acţiunea romanului “Tema pentru acasă”. Mi-era clar, din prefaţa cărții, că subiectul este expresia literară a experienţelor trăite (sau aflate şi arhivate) de autor, de prietenii, cunoscuţii sau necunoscuţii care i-au fost alături, la spital, în timpul cumpenei dintre viaţă şi moarte hărăzită autorului romanului într-o etapă a vieţii sale. Dar la fel de clar îmi era şi faptul că arta poetului convertit în prozator ar putea codifica realul în metafore mult prea ermetice pentru înţelesul meu imediat. Şi cu toate acestea, sau poate tocmai din cauza asta, n-am încetat în a mă frământa să desprind fantezia de faptul istoric, metafora de informaţie. După ce am terminat romanul, am ajuns la concluzia că nici nu era necesar să recurg la polarizarea râvnită. Pentru că măiestria artistică a prozatorului-poet acoperă cu desăvârşire cruzimea concretului istoric şi că, integral, urâţenia şi frumuseţea care plăsmuiesc artistic, în antiteză, caracterele eroilor balansează natural între frumos şi urât, între bine şi rău, între om şi monstru. Că orice tip de rău pe lume îşi are contraponderea în bine, că forţa intrinsecă a iubirii şi a libertăţii e mai presus decât orice “virtute” malefică – întocmai cum, artistic şi etic, ne convinge autorul romanului. Şi că, făcând o analogie cu ce s-a afirmat în legatură cu aceast gen de disjungere în opera sadoveniană, cred sincer că în romanul „Tema pentru acasa”… “totul se infirmă, totul se confirmă”. Sau, recurgând la o speculaţie inspirată de literatura patristică, romanul „Tema pentru acasa” e întreg – istorie şi întreg – literatură.

Desigur, cititorul care îndrăzneşte aici a găsit romanului, cu instrumentele sale empirice, multe virtuţi artistice. Spre exemplu, mijloacele literare care au creat contextul peisagistic al acţiunii, într-o corelaţie absolută cu faptele şi cu starea de spirit ale eroilor, m-au condus la concluzia că tablourile siberiene desenate prin cuvânt, în roman, pot concura serios tehnica desăvârşită a imaginilor fizice din aceeaşi regiune geografică realizate de National Geographic. Apoi, matricea stilistică a cărţii – în genere, în nota familiară experienţei mele de consumator de literatură – constat, este tuşată, ca să zic aşa, de liniile proeminente ale unor ingenioase elemente de ficţiune. Mă refer la cele uşor de desprins, cele care induc surprinzător punctele culminante ale conflictelor, sau eliberarea de tensiune prin deznodăminte neaşteptate. Probabil că, graţie lor, am avut adesea senzaţia, în timpul lecturii, că citesc un basm, un “basm modern”, în care, cum ar spune Monica Spiridon, ficţiunea are rolul “să dea sens istoriei fiinţei”.

La performanţele artistice asupra cărora, în percepţia mea, s-ar putea zăbovi mult, aş putea adăuga şi pe cele etice. Între ele remarc, aşteptându-mă la asta, reţinerea prozatorului de la tendinţa (generalizată în literatura de azi) de a uza, având de-a face cu un roman de dragoste, de reţetele ieftine de “amor”. Delicateţea, bunul simţ în alegerea modului subtil, deductibil, prin care eroii principali – într-o firească raportare la mediul natural al acțiunii și socio-cultural din care provin – îşi împlinesc trupeşte dragostea din care se va naşte mobilul vieţii aproape întrerupte a eroului au dat satisfacţie cititorului pe care îl reprezint.

Romanul “Tema pentru acasa” e un alt fel de roman de dragoste. Accentul acestei laturi dominante a cărţii e pus pe iubirea spirituală, pe forţa şi filosofia acestei trăiri superioare a omului, romanul fiind chiar un veritabil “tratat de iubire spirituală” între un barbat şi o femeie. Iar îndreptarul acesta e presărat dibaci cu ingrediente deja consacrate, ca valoare, în sensul ideii menţionate. Mă refer la extrasele-citate care prefaţează, distilat, secvenţele romanului.

În acelaşi context al iubirii, iubire extinsă la subiecţi aflaţi dincolo de bărbat sau femeie, observ raportarea personajului principal şi a celorlalte personaje pozitive la starea de libertate a omului, la relaţia lui cu Dumnezeu, acest din urma aspect oprindu-l categoric pe om de a trece hotarul care-l desparte de bestie. Şi, aici, îndrăznesc să am credinţa că romanul „Tema pentru acasă” a fost anume conceput, ca autorul să “descarce” în el o sinteză a filozofiei sale despre lume şi viaţă, în contextul istoriei. În acest scop a creat personajele extreme, de forţa lui Ulmu şi Kudreavţev. Panoplia personajelor negative – sadici, paranoici, perverşi – i-a oferit scriitorului posibilităţi facile de a se opune acestora, de a-şi exprima crezul său de viaţă, disimulându-se, pe rând, în Mihai Ulmu, în înţeleptul Mendelstam, în părintele Florenski. Probabil, chiar şi Maria Răzeşu e un vehicul pentru autor în a transporta către cititor idei personale, între acestea, convingerea sa cu privire la anvergura lui Eminescu. Apropo, cine a mai avut ideea unui Eminescu prezent, spiritual vorbind, chiar şi în Siberia, unde Maria l-a dus cu ea (evident prin cartea împrumutată de la profesor, în timp ce-i era elevă!

În sfârşit, în acelaşi câmp etic, să remarcăm că bătrânul matusalemic Iuiun, ultimul vorbitor în graiul unei etnii siberiene, în asociere cu profesorul basarabean – conlucrare asumată generos de către eroul principal – reprezintă, prin misiunea de a salva limba unei minorităţi etnice milenare, deja asimilate, un exemplu impresionant şi edificator pentru ceea ce şi autorul săvârşeşte, în fapt, la o scară mai puţin dramatică, dar totuşi alarmantă, în contextul militantismului său publicistic, civic în Basarabia cea smulsă samavolnic din trupul Ţării-Mamă.