Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ (partea a II-a)

„Dragoste lui Dumnezeu pentru cel mai mare

păcătos este mai mare decât dragostea celui

mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”

(Sfântul Arsenie Boca)

Frumuseţea nevăzută a lui Dumnezeu, pe care ne-o arată ca într-o Icoană serafică a neasemuitei Splendori, Sfântul şi Marele Apostol Pavel, zâmbeşte în surâsul Creaţiei, în zămislirea Dorului Iubirii, în odrăslirea Tainei divine pogorâtoare de har, în apoteoza taumaturgilor daci, în aura luminaţilor, în seninul înaintevăzătorilor.

„Cele nevăzute ale Lui, mărturiseşte marele Pavel, se văd de la Facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei (cei autonomi, nerecunoscători n. a.) să fie fără cuvânt de apărare. Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” (Epistola Sf. Ap. Pavel către Romani 1, 20-22)

Cunoaşterea lui Dumnezeu este marea Taină a Frumosului care se răsfrânge în armoniile Splendorii divine aşa cum irişii de soare se oglindesc în picurii de rouă, binecuvântând pământul pentru a da diversităţii Naturii, măreţia care i se cuvine, umplându-ne astfel sufletul de o magistrală şi enigmatică fascinaţie a Sublimului.

Uimit de frumuseţea şi înţelepciunea lucrurilor şi a legilor naturii Sfântul Vasile cel Mare exclamă plin de admiraţie: „Lucruri atât de mari, ca acelea pe care le vedem, nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotputernic; lucruri atât de frumoase nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotînţelept, lucruri atât de folositoare nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotbun. De aceea natura este o şcoală a sufletelor cugetătoare şi un institut al cunoştinţei de Dumnezeu.” (Omilia I la Heixameron, citat de I. Miniat, Didahii şi Predici, trad. D. Fecioru, p. 6)

Cunoaşterea despre Dumnezeu, căutarea despre Frumuseţea Lui este urcuşul Splendorii către Frumosul divin care se pogoară din cer prin energiile Sale necreate, prin Creaţia Sa axiologică şi crucială în acelaşi timp, urmând doar celui îngăduit două căi de aflare, verticală sau suprafirească, care vine de la Dumnezeu şi este cu totul deosebită, absolută şi cea orizontală sau naturală, care vine numai de la omul ales.

Părintele profesor martir Ilarion Felea ne arată că se poate ajunge la descoperirea şi cunoaşterea Atotcreatorului doar prin cele trei căi sau cărţi: Cartea firii sau a naturii, Cartea descoperirii dumnezeieşti sau Biblia şi Cartea sufletului omenesc.

Creştinul ortodox dacoromân ştie că Natura este acea Carte a Frumuseţii Armoniei Divine, acea „Sepher Ha-Zorah-Cartea splendorii”, din cuprinsul căreia se desprinde acel minunat „Copil sublim” copleşit de bunătatea şi frumuseţea Ziditorului, din Care se împărtăşeşte şi pe Care Îl slujeşte, slăvindu-L cu frumuseţea sa nemărginită.

Natura – Cartea Frumuseţii Armoniei Divine i-a fost Dacoromânului creştin ortodox în vremurile sale milenare, mamă, soră, casă, hrană, şcoală, abecedar, poezie, artă, arhitectură, doină, legendă, istorie, filosofie, altar, liturghie, refugiu din calea vrăjmaşilor, cetate vie, naturală contra duşmanilor, pământ sacru şi cer proniator.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ (partea a II-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: CONSTANTIN cel MARE – Prinţ, General, Împărat, Apostol şi Sfânt

„Primul dintre împăraţi te-ai arătat,

temelie dumnezeiască a evlaviei.”

(Troparul Sf. Constantin şi Elena)

Frumuseţea Neamului haric nemuritor dacoromân ne-a fost dăruită şi călăuzită de Împăratul Vieţii veşnice al dumnezeirii IISUS HRISTOS, Care a pus început urcuşului mistic spre dimensiunea spirituală a existenţei şi evidenţei noastre liturgic ortodoxe.

Sfintele chemări pogorâte prin harul lui Dumnezeu, schimbă radical şi imperios soarta Aleşilor Săi, oferindu-le menirea şi demnitatea de a se întrupa în cele mai mari şi mai înalte destine ale omenirii, slujind şi slăvind deopotrivă Sfintei Treimi, Crăiesei Maria-Vlaherna, Cerului sfinţilor străbuni şi Pământului sacru al urmaşilor lor.

Întru Ierarhia ziditorilor aleşi ai Neamului pelasgo-geto-dacoromân ca strălucire imperială după Zamolxis, Dromichaites, Alexandru cel Mare, Burebista, cea dumnezeiască Hristos şi Crăiasa Mamă-Fecioara Maria, vine cea a marelui Pavel-apostolul divin al neamurilor, cea a dreptului Andrei-apostolul Dacilor şi al Europei de Răsărit, cea a regelui-martir Decebal, urmată de cea a Sfinţilor Împăraţi Constantin cel Mare şi mama sa Elena şi a urmaşilor urmaşilor lor întru Hristos.

Asemeni Apostolului Pavel, Constantin cel Mare a primit chemarea şi alegerea întru slujire-slăvire direct de la Dumnezeu: „Prin acest semn (Crucea) vei birui!”

Privilegiul divin al chemării şi alegerii sale a fost hărăzită de Cer, pentru autoritatea împărătească, misiunea hristică şi vocaţia apostolico-profetică: „Nu de la oameni, dar nici pentru oameni, ci din cer a primit această chemare, în aceasta s-a sprijinit şi de aceasta s-a lăsat să fie condus, conform cuvântului dumnezeiescului Pavel.” (Teodoret de Cyr, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2)

Constantin cel Mare, Dacul nemuritor s-a înălţat spre zarea nesfârşită a azurului ceresc identificându-se cu dreapta credinţă, cu monarhia creştină, cu slujirea apostolică, cu autoritatea şi dragostea hristică, dar mai presus de toate cu Prietenia lui Iisus şi a Maicii Sale, Marea Crăiasă Fecioara Maria-Vlaherna-Carpatina.

Mulţimea darurilor divine ale lui Constantin cel Mare: obârşia dacică, frumuseţea, înţelepciunea, evlavia, autoritatea imperială, eroismul, dragostea apostolească au fost primite de la Mama sa Elena şi de la tatăl său Constanţiu Chlor, dar hărăzite de Mama cerească Fecioara Maria şi de Mântuitorul omenirii-Iisus Hristos, pentru a-şi împlini caracterul, soarta, menirea, misiunea, vocaţia cu destinul imperial al lumii creştine şi cu coslujirea apostolească a celei Una Sfântă Sobornicească Biserică.

Marile virtuţii creştine sunt de fapt vibraţiile lăuntrice ale Dacoromânului frumos!

Sibilele trace ale Oracolului din Delfi, i-au prezis marele destin mistic şi imperial:

„Acesta (Constantin) urmează să stăpânească lumea şi să-L propăvăduiască pe Hristos ca Dumnezeu şi datorită lui religia idolatră (păgână) va pieri”. (Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 8)

Dumnezeu a zugrăvit în chipul lui Constantin cea mai frumoasă Icoană umană.

Copilăria Prinţului Constantin, născut în Naissul Moesiei Thrace la 27 Februarie 274 d. Hr., s-a brodat pe ţesătura aleasă a caracterului regal al imperialilor săi părinţi: mama Elena i-a odrăslit din porfira smereniei sale şi din aura iubirii de Hristos, credinţa şi înţelepciunea, iar tatăl, creştinul de „taină”, purtătorul sceptrului simplităţii, dar agonisitorul faptelor bune şi al „dărniciei fără margini”, cum consemna Eutropiu, „foarte bun şi evlavios”, după analiza lui Kedrenos, „îndurător cu creştinii”, după mărturia Ierarhului Eusebiu de Cezareea, i-a insuflat curajul, răbdarea, dârzenia, intuiţia, iniţiativa, atitudinea fermă, autoritatea, iertarea, capacităţile strategice ale unui mare comandant militar. (Eutropium Breviarium, cartea a 10-a, cap. 1; Kedrenos Georgios, Adunare de istorii 1, 498, Index of /PG m /PG-Migne /Georgius Cedrenus-PG, col. 121-122; Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VIII 13, 12-13)

După o educaţie aleasă, dar austeră, spartană chiar, aurită însă de îndemnurile creştine ale evlavioasei sale mame, teofora Elena, a intrat în armată la vârsta de 19 ani, iar la 22 de ani, în anul de graţie 296 d. Hr., era deja General. L-a însoţit în Palestina pe împăratul Diocleţian, distingându-se detaşat prin simplitatea şi autoritatea sa, prin impunătoarea sa statură, înţelepciune, frumuseţea chipului, înnăscuta raţiune, arta conducerii, iscusinţă diplomatică, intuiţie tactică, bravură militară, vitejie ostăşească. Câmpurile de luptă l-au înflăcărat, l-au călit, l-au oţelit, l-au făcut bărbat în adevăratul sens al cuvântului, traducându-i astfel în practică toate cele învăţate în timpul educaţiei sale moralo-ascetico-severe. „Era un bărbat tânăr şi frumos… Fiind un călăreţ iscusit, un războinic vânjos şi viteaz, care se arunca în primejdii, a luat parte la multe operaţiuni de luptă ajungând chiar până la gradul de comandant de oşti.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 19-20)

Lângă toate acele însuşiri cu adevărat princiare ale tânărului său general Constantin, Augustul său monarh era la polul opus: avar, brutal, crud, destrăbălat, imoral, înfricoşat de fulgere, duşman de moarte al creştinismului, emiţând succesiv patru decrete de distrugere a credinţei în Hristos, ordonând smulgerea din temelii a cultului creştin. Numai în ţările aflate sub protectoratul lui Constanţiu Chlor, Galia, Britania, Hispania, decretele n-au fost aplicate. Diocleţian nu a apucat însă să-şi vadă împlinit diabolicul vis, căci biciul lui Dumnezeu l-a trăznit prin „fulgerul căzut peste împărat, arzându-l şi făcându-l cenuşă!” (ibid., cap. 25, în „Cuvânt adresat către Adunarea Sfinţilor”, apud PSB, vol. 14, Ed. I.B.M al B.O.R., Bucureşti-1991)

Ura lui Diocleţian a fost continuată cu aceeaşi înverşunare de urmaşul său Galeriu, dar Constantin devenind împărat a reuşit s-o spulbere cu multă înţelepciune. Braţul autorităţii sale imperiale a devenit Crucea, zugrăvită în ipostază minunată, reală pe cer în timpul bătăliei cu Maxenţiu, după ajutorul cerut Împăratului tuturor Iisus Hristos, în miezul zilei. Sfântul Artemie, martor ocular al minunii dumnezeeşti dă mărturia pe care a consemnat-o Filostorgiu într-un fragment al Istoriei bisericeşti, privind martiriul Sfântului sub Iulian Apostatul, care i-a instigat pe evrei împotriva creştinilor, poruncind rezidirea templului lui Solomon, dar distrus de focul şi flăcările pogorâte din cer peste constructori şi muncitori mistuindu-i, prefăcându-i cenuşă. Fragmentul a fost preluat şi păstrat de Ioan Monahul şi de Sfântul Ioan Damaschin în Martiriul Sfântului Artemie, cel ce a văzut „semnul crucii, deasupra razelor soarelui care străluceau, fiind format dintr-o lumină strălucitoare şi înconjurat de stele ca un curcubeu, ce închipuiau litere care alcătuiau cuvintele care au rămas la fel de nemuritoare, precum Crucea:: <<In hoc signo vinces!>> – „Prin acest semn vei învinge!” (Ioan Damaschin, Passio Sancti Artemii, în P.G. 96, p. 1293)

Sfântul Grigorie de Nazianz (329-390) d. Hr., unul dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos, consemnează şi el episodul cu minunile luminilor pogorâte din cer. „După această minune a flăcărilor, cea mai minunată şi mai pomenită de către toţi este arătarea pe cer a unei lumini în formă de cruce. Acel semn, care este necinstit de către cei fără Dumnezeu, şi ca formă şi ca nume, acum se arată pe cer, tuturor deopotrivă, şi se face purtător de biruinţă împotiva necredincioşilor, mai înalt decât orice însemn mântuitor.” (Grigorie Teologul, în P.G. 35, 4)

După prinţul-general Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Împăratul Hristos – Purtătorul de Biruinţă absolut îl alege pe Împăratul Constantin cel Mare, drept al treilea purtător de biruinţă, prin sceptrul năzuinţei jertfei supreme – Crucea.

Mărturii despre Crucea biruitoare au continuat consemnate de mari personalităţi în operele lor: Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, cap. 46; Sozomen (+ 433 d. Hr.), Istoria bisericească, cartea 1, cap. 3; Socrate Scolasticul (380-439 d. Hr., Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2; Ghelasie de Cezareea, sec. V, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 4, în P.G. vol. 85, p. 1204; Zonaras (1042-1130 d. Hr., Istoria bisericească, cartea 13, cap. 1, p. 56; Nichifor Calist (1250-1330), în P.G. 146, p. 16; Philip Schaff, History of the Christian Church, en Nicene and Post-Nicene Christianity A. D. 311-600, vol. III, chapt. I, p. 19-23; Henri Gregoire, Joseph Murdock ş.m.a.)

Marele Apostol PAVEL a intuit şi a privit Crucea ca sens şi simbol al credinţei, jertfei şi sfinţeniei ei absolute, „Crucea este puterea mântuitoare a lui Dumnezeu!” (Epistola întâia către Corinteni 1,18)

Faptul că armata rivalului său şi duşmanul de moarte al creştinilor, Maxenţiu, era de patru ori mai numeroasă decât cea a lui Constantin, după cum mărturiseşte Arnold Jones în Constantin şi încreştinarea Europei, Atena, p. 93, la care s-a adăugat sfârşitul dramatic al celor trei „zei” ai răului, Sever, Maximian şi Galeriu, plus credinţa moştenită de la mama sa Elena, l-au convins pe tânărul împărat să ceară ajutorul Împăratului ceresc Hristos, „ridicând mâna dreaptă şi implorându-L să i se descopere.” (Eusebiu, Istoria bisericească, P.G. 20, col. 748)

Graţia dumnezeiască nu a întârziat să-i vină în ajutor, arătându-i semnul Crucii.

Vedenia a fost imortalizată în frescă de Pierro della Francesca, în biserica Francisc Arezzo, în secolul al XV-lea, aflată azi în Biblioteca Naţională din Paris.

Ajutorul divin s-a dovedit cu prisosinţă. Împăratul Constantin cel Mare a ordonat să se confecţioneze pe stegurile „botezate” Labarum ale armatei sale semnul Crucii. Maxenţiu şi-a aşezat tabăra întâi la Saxa Rubra, Stânca roşie, apoi lângă râul Tiver la Milvio Ponte, Pons Milvius-podul Milvia/ Mulvia, podul Vulturului, construit de Marcu Emilian Scavrul în anul 109 î. Hr. Locul ales a devenit ultima sa locuinţă, iar ziua lui „norocoasă” 28 Octombrie 312, a fost ultima lui zi a puterii imperiale.

Împăratul Constantin cel Mare a intrat falnic şi biruitor în Cetatea eternă a idolatrei Roma, interzicând astfel pentru totdeauna acea tradiţie păgână a vechiului politeism. (K. Paparigopoulos, Istoria neamului grec, Atena, p. 309).

A continuat apoi o serie de fapte măreţe, covârşitoare, demne de ţinuta sa imperială: restituind averile celor confiscate, eliberând creştinii întemniţaţi, primind exilaţii, acordând ranguri eclesiale clerului, oferind milostivire săracilor, continuând cu ajutorul economic dat Bisericii Africane, adresând trei epistole, una episcopului Cecilian şi două proconsulului Anilin, promovând astfel rolul legiuitor al Bisericii ca dăinuire universală a creştinismului. (Eusebiu, Cuvântul I, P.G. 20, col. 956-I, 41-I, 43; Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin Cel Mare Cel Întocmai Cu Apostolii, trad. Pr. Ion Andrei Ţârlescu, Cartea Ortodoxă, Alexandria-2013)

Autoritatea sa politico-religioasă se răsfrânge bicefal, deopotrivă sub sceptrul august imperial, dar şi sub cel al Crucii, de Ales Episcop al Bisericii lui Hristos, care debutează cu celebrul Edict de la Mediolan/ Milano, din anul 313, despre care avocatul Dimitrios Apostolidis susţine că este vorba de fapt de „epistolele imperiale, care aveau ca expeditori pe guvernatorii locali în ceea ce priveşte punerea în aplicare a deciziilor pe care le luaseră la Mediolan cei doi auguşti.” (ibid., p. 76)

Edictul de la Mediolan, ori Epistolele Constantine, acordau în mod expres actul de naştere al libertăţii religioase, alegerea noii reşedinţe imperiale şi convocarea întâiului Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325.

Legislaţia Edictului de la Mediolan/ Epistolele Constantine, prevedea următoarele:

scutirea de dări a Bisericii, restituirea averilor confiscate, dreptul la donaţii, ajutor financiar acordat episcopilor, respectiv Bisericii, dreptul de eliberare a sclavilor, dreptul de judecată oferit episcopilor, interzicerea pedepselor de orice fel contra creştinilor, îmbunătăţirea tratamentului în închisori, restricţii asupra luptelor de gladiatori, îngrădirea divorţului, legislaţie pro familie, căsătorie, copii, părinţi fără copii, înăsprirea faptelor imorale, siluirea, violul, adulterul, vinderea sau aruncarea copiilor, ocrotirea văduvelor, orfanilor, bolnavilor, săracilor, interzicerea vrăjitoriei, ghicitorilor, instituirea recursului celor nedreptăţiţi în procesele civile şi penale, continuând apoi cu legea din 321, prin care s-a instituit Duminica – Zi liturgică/ zi de repaus.

În paralel omologul său Liciniu înfrânt succesiv de Constantin cel Mare, la Sav şi Drav pe 8 Octombrie 314, primind concilierea prin cedarea către învingător a Dardaniei, Greciei, Iliriei, Macedoniei şi Misiei, s-a desprins de aparentul său bine, solidarizându-se cu răul diabolic, interzicând:

întrunirea sinoadelor episcopale, exercitarea cultului religios în bisericile din oraşe, alungarea creştinilor slujbaşi de la curtea lui şi de sub autoritatea lui, instituirea jertfelor păgâne, arestarea ierarhilor, dărâmarea bisericilor, execuţii capitale asupra creştinilor, precum cazul episcopului Basileu de Amasia şi a celor 40 de mucenici din lacul Sevastia ş.a. (Fotie, cod. LXII.XB)

Aşadar, conflictul armat între cei doi împăraţi al binelui şi al răului era inevitabil. Constantin cel Mare a folosit Portul Pireu ca bază navală pusă sub autoritatea fiului său Crisp, iar pe cea terestră la Tesalonic, în vreme ce Liciniu a adunat armata terestră la Adrianopol, iar pe cea maritimă la Elispont, în cursul lunii Mai, 324. Liciniu a fost înfrânt provizoriu în 3 Iulie şi definitiv în 18 septembrie 324. A fost arestat, dar graţiat prin interveniţa soţiei, sora lui Constantin cel Mare şi exilat paşnic la Tesalonic. Liciniu însă s-a revoltat şi a complotat împotriva binefăcătorului său. Victoria lui Constantin cel Mare de la Hrisopolis din anul 325, a adus sfârşitul lui Liciniu şi începutul autoritar al învingătorului domnind singur prin dreptate şi dragoste creştină.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: CONSTANTIN cel MARE – Prinţ, General, Împărat, Apostol şi Sfânt” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Duiliu T. Sfinţescu – ROMÂNUL urcat pe culmile mondiale ale ŞTIINŢEI

„O americanizare a Europei va pregăti,

fără îndoială, americanizarea întregului

glob pământesc. Umanitatea îşi va pierde

trecutul…” (Simone Weil)

Naţiunea care îşi pierde Trecutul va avea un Prezent efemer şi un Viitor nesigur!

Omenirea are nevoie astăzi de mult mai mulţi ziditori decât de dărâmători!

Naţiunea este o entitate sfântă îngăduită de Dumnezeu întru conlucrare cu El, şi care nu se formează pentru o soartă efemeră, ci ca urmare a unui Destin etern.

Naţiunea Dacoromână circumscrisă Voinţei, Adevărului, Libertăţii şi Iubirii lui Dumnezeu are un caracter eminamente religios, din sânul căreia se ridică generaţiile mesianice prin Conducătorii providenţiali aleşi prin har, care împlinesc Elita naţionalistă creştin-ortodoxă, purtătoare şi împlinitoare a spiritualităţii Destinul ei.

Elita naţionalistă conducătoare apără Naţiunea creştină de prigoana prăvălitorilor de neam, netejindu-i Calea destinului dacoromân în marşul profetic spre Înviere.

Naţionalismul nostru fiind dreapta credinţă, flacăra ce arde pururea în Vatra străbună şi-a apărat Legea strămoşească – Ortodoxia, luptând împotriva profanatorilor anticreştini, antiromâni, a celor fără de lege.

Ortodoxia era şi este aşadar, Pravila cea Mare, care menţine întrupat între cuprinderile ei de aur Crucea şi Stindardul creştinismului-naţionalist.

Naţionalismul în afara celui creştin ortodox, oricare ar fi el, implică Naţiunea propriu-zisă şi Statul de drept, dar nu şi durata lor istorică, naţională.

Naţionalismul dacoromân este plămada vieţii noastre milenar istorice în care s-a dospit atitudinea sacră a tresăririi morale existenţiale.

Naţionalismul dacoromân este Arcul de Triumf Carpatin înfipt cu rădăcinile în adâncimile veşnice ale Gliei primordiale, veghind la apărarea, menirea, împlinirea şi dăinuirea noastră ca Neam ales, binecuvântat, hristic şi nemuritor.

Naţionalismul nostru creştin ortodox fiind profund ancorat în creaţie, adânc şi permanent înrădăcinat în istorie trebuie neîncetat să declanşeze procesul de reînnoire spiritual-religioasă a Naţiunii, întru comuniune cu Statul, pentru ca el să redevină în matca sa firească, naţional şi creştin. „Cei care vor azi, ne avertiza dreptul moţ Doctorul Ion Moţa, să desfiinţeze naţionalismul românesc cel adevărat şi deplin, vor trebui să biruiască în noi întreaga noastră istorie, să sfărâme în întregul popor înţelepciunea stratificată de veacuri, să dărâme în noi echilibrul tradiţiei naţionaliste strămoşeşti, să reducă întregul popor la o amnezie, la o uitare a propriului trecut, a propriilor răni, într-un cuvânt să se ia de piept cu acel uriaş de granit, înfipt voiniceşte, în tot ce a fost până acum viaţa şi speranţa românească. Grea sarcină!” (Ion Moţa,Cranii de Lemn. Ed. Sânziana. Bucureşti, 2007, p.156).

Dacă am avea curajul să analizăm actuala stare a Nației Române prin prisma acestor considerente oare cum s-ar conștientiza răspunsurile ?!

Revizuind şi îndrumând permanent structura noastră spirituală, Elita creştină conducătoare atingea prin spiritul ei de libertate, jertfă şi iubire: Esenţialul!

Ceea ce părea imposibil acelor ELITE în acest moment de răscruce simt că a devenit REALITATE DUREROASĂ !

Ne-am uitat și renegat istoria adevărată, ne este rușine de tradiția strămoșească pierzându-ne echilibrul deoarece am rămas fără rădăcini !

Ne mișcăm haotic în spații și într-o realitate străină dovedind adesea că suferim de o gravă amnezie izvorâtă din uitarea respectului de sine…

Unde se ascunde ELITA prezentă care să hrănească, să dea sens ” acelui uriaş de granit, înfipt voiniceşte, în tot ce a fost până acum viaţa şi speranţa românească”?!

Prin purtarea de grijă a Părintelui ceresc al Naţiunilor Teofore, în Naţiunea Dacoromână au odrăslit în curgerea neîncetată a vremii cele mai alese caractere, personalităţi purtătoare şi împlinitoare de Destin spiritual-religios în marile domenii: artă, arhitectură, astronautică, cinul monahal, cler, educaţie, filosofie, isihasm, istorie, învăţământ, literatură, medicină, militar, mistic, sport, ştiinţă, teologie etc.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Duiliu T. Sfinţescu – ROMÂNUL urcat pe culmile mondiale ale ŞTIINŢEI” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ

„Frumuseţea e o realitate dumnezeiască,

în primul rând… Dumnezeu a umplut

universul cu splendoare…”

(Alexandru Mironescu)

Frumuseţea în plenitudinea ei serafică divină este însăşi Dragostea Dumnezeiască.

Frumuseţea cea nevăzută a lui Dumnezeu este sublimul Dragostei sale Dumnezeieşti care zâmbeşte în surâsul Creaţiei Sale, în zămislirea Tainei divine pogorâtoare de har – Izvorul vieţii, în odrăslirea Dorului Iubirii ce dăltuieşte aşezările gândirii Omului, în unda libertăţii religioase care oglindeşte tot ce e frumos în sinele nostru creştin, în susurul identităţii noastre culturale – temeiul spiritualităţii ortodoxe.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este marea Taină a Frumosului care se răsfrânge în armoniile Frumuseţii divine aşa cum irişii de soare se oglindesc în picurii de rouă, binecuvântând pământul pentru a da diversităţii Naturii splendoarea ce i se cuvine, umplându-ne astfel sufletul de o magnitudine enigmatică a fascinaţiei serafice.

Uimit de Legea morală, fundamentală – temelia divină pe care se sprijină Universul în împletirea frumuseţii şi înţelepciunii lucrurilor, a armoniei naturii Sfântul Vasile cel Mare exclamă plin de admiraţie: „Lucruri atât de mari, ca acelea pe care le vedem, nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotputernic; lucruri atât de frumoase nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotînţelept, lucruri atât de folositoare nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotbun. De aceea natura este o şcoală a sufletelor cugetătoare şi un institut al cunoştinţei de Dumnezeu.” (Omilia I la Heixameron, citat de I. Miniat, Didahii şi Predici, trad. D. Fecioru, p. 6)

Frumuseţea lui Dumnezeu înteţeşte flacăra dragostei care arde în Omul ales, dând splendoare lumii din jur aşa cum Crucea răstignirii dă vibraţia Învierii.

Culmile culturii se aştern peste aşezarea frumosului spiritual din Omul chemat, urcându-l spre perfecţiunea religioasă şi splendoarea dumnezeiască.

Cumpăna timpului adună cu acrivie cuvintele înmiresmate de har din năvodul vremelniciei, urzindu-le pentru ţesătura de borangic a hrisovului eternităţii.

Rădăcina sufletului creştin îşi trage seva de viaţă din Frumuseţea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt este Cel care înfrumuseţează sufletul Omului hristic, propagând lumina Frumosului divin într-o scânteiere serafică, într-o cuminecare spirituală, astfel că „oamenii doritori de frumuseţi divine au o cultură a Duhului.” (Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului. Ed. Reîntregirea-Alba Iulia-2002, p. 3)

Fiorul Frumuseţii Dragostei Dumnezeeşti îl purtăm în întreaga noastră fiinţă – persoană, zămislită celest, aşa cum Floarea cea mai sublimă – Cugetul poartă în sânul lui înmiresmat sămânţa Vieţii nemuritoare– Frumuseţea Cuvântului.

Frumosul din gând şi din vorbire se picură din Frumuseţea absolută a Logosului.

Logosul Dumnezeesc este însuşi Frumuseţea Dragostei care naşte deopotrivă cea mai profundă conştiinţă religioasă, dar şi chintesenţa podoabei estetice.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Autoritatea phillokalyco – sofianică a Dr. Străinu Cercel

„Cum, sus, în pisc, ne-nlănţuie sărutul/

ori în prăpăstii oarbe ne scufundă,/

nu ştim de strânge-n cupa lui rotundă/

sfârşitul unui cer sau începutul.”

(Radu Demetrescu Gyr)

Autoritatea phillokalyco – sofianică este singura valoare supremă a Omului ales, creştin care se pogoară din Autoritatea divină absolută – Dumnezeu.

Autoritatea phillokalyco – sofianică se configurează în comuniunea întru Dumnezeu – Neam – Omenire ca Adevăr-Iubire-Libertate-Dreptate-Jertfă-Înviere.

Autoritatea phillokalyco – sofianică este întruparea unei personalităţii elitiste într-o persoană hărăzită de Dumnezeu cu supradaruri, cu supra pogorâri de har, cu supra scânteieri de geniu, într-un domeniu în care se formează, se asumă, se defineşte, se redefineşte, se însumă, se dăruieşte, jertfiindu-se precum, „pâinea cea de toate zilele”, lumii materiale în general, sau asemeni „pâinii celei spre fiinţă” – izvorul naturii alese spirituale.

Persoana, personalitatea, devine deofiinţă cu Neamul său din care fiinţează numai prin autoritatea misticii dăruirii sale, pentru ca odată consacrată vocaţiei, misiunii şi slujirii sale întru Dumnezeu şi Neam, să se răsfrângă pururea şi asupra omenirii.

Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul dincolo de cunoaştere, în Iubire.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Autoritatea phillokalyco – sofianică a Dr. Străinu Cercel” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe, Prinț, General și Sfânt

„Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci

folositor, neputincioşilor doctor, împăraţilor

ajutător, purtătorule de biruinţă, mare mucenice

Gheorghe, roagă pe Hristos-Dumnezeu, să

mântuiască sufletele noastre!”

(Troparul Sfântului)

Întruparea Logosului dumnezeesc, cu Voia Tatălui ceresc, întru Omul vlah desăvârşit Fecioara Maria – Vlaherna – Carpathina, prin Duhul Sfânt, a deschis Stăvilarele cerului pentru pogorârea harului Mângâietorului peste cei doritori să cunoască Adevărul revelat, dreapta Credinţă a Evangheliei cu Învăţătura, Faptele, Jertfa, Crucea şi Învierea Domnului, Iubirea, Libertatea, Sfinţenia şi Nemurirea dumnezeiască, netezind astfel calea omului chemat şi ales spre Sfinţenie: „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.” (Ioan 17, 19)

Actele martirice răsfoiesc filele personalităţii suprafireşti ale frumosului prinţ thrac, ajuns general al imperiului roman, slăvitor al Crăiesei Vlaherna – Carpatina Fecioara Maria şi sfânt slujitor al Împăratului împărăţiei veşnice Iisus Hristos, prin credinţa sa arzătoare, curajul temerar, răbdarea nemărginită, suferinţa ascetică, patimile mistice, miracolul minunilor, dragostea sfântă, jertfa mucenicească.

Actele martirice însumează Cartea sacră a Creştinismului hristologic scrisă cu sângele martirilor, ocupând locul de aur după Noul Testament, putând fi numite fără nici un echivoc şi Testamentul jertfei supreme al creştinilor theofori – hristofori.

Traducerea Actelor martirice a fost una din dorinţele aprinse ale inimosului părinte profesor universitar doctor al Facultăţii de Teologie-Bucureşti, Ioan Rămureanu, traducere publicată în Actele martirice, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 11. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1982. În cartea Actele martirice locul de frunte între aleşii lui Dumnezeu îl ocupă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Apostolice Universale a Mântuitorului Iisus Hristos.

Desăvârşirea omului întru religiozitatea credinţei sale, întru sfinţenia ortodoxiei este „Urmarea lui Hristos”, întru totul şi întru toate: în gând, cuvânt şi faptă, în rugă, suferinţă şi iertare, în adevăr, libertate şi iubire, în credinţă, curaj şi jertfă, în bine, frumos şi dăruire, în cruce, mărturisire şi înviere, până la sălăşluirea lui Hristos în el, căci: „nu eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Ap. Pavel, Epistola către Galateni 2, 20)

Omul, Prinţul şi Generalul thrac Gheorghe a crescut până la statura bărbatului creştin desăvârşit, atingând astfel cununa măsurii deplinătăţii întru Împăratul Hristos.

„Martirajul şi Minunile Sfântului Mare Mucenic-Megalo-martir-Gheorghe reprezintă un monument literar de o inestimabilă valoare duhovnicească şi o mărturie a tăriei statornice în pătimire ca obol adus adevărului hristic, dar şi a sprijinului pe care Însuşi Hristos îl acordă tuturor celor care îşi asumă pătimirea şi moartea pentru El.” (v. I Petru 2, 20; I Petru 3, 14-15; I Corinteni 15, 31; II Corinteni 4, 11).

„Ba mai mult, prin minunile sale, prin sprijinul dat celor care l-au chemat în ajutor, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ne desluşeşte, dezvăluindu-ne, taina vieţii şi a lucrării sfinţilor. Minunatele sale fapte sunt săvârşite mereu prin puterea şi lucrarea, în şi prin el, a lui Iisus Hristos.” (Mucenicia şi faptele minunate ale Sfântului Gheorghe. Trad. de Lidia Rus. Introducere, note şi comentarii: Remus Rus. Ed. Sofia, Bucureşti-2016, pp. 26)

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de Biruinţă deschide larg porţile Primăverii vieţii naturii şi ale omului ales: „când o nouă viaţă îşi croieşte drum spre lumină şi mai ales răstimpul în care viaţa însăşi este purificată, curăţită prin apă, prin alungarea duhurilor rele; acum animalele, dobândind parcă darul gândirii raţionale, vorbesc; cerurile îşi deschid porţile ca iubirea de sus să se pogoare asupra pământului şi a pământenilor, dându-le totodată sănătate,vioiciune şi dragoste.” (The Martyrdom and Miracles of Saint George of Cappadocia,op. cit. p. 36)

23 Aprilie este Ziua preafrumoasei încoronării, a întronizării serenisime a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe cu aura veşnică a sfinţeniei hristice.

Tradiţia şi obiceiurile populare dacoromâne îl prezintă pe Sângeorz ca pe împlinătorul ciclului vieţii, luând cheile de la confratele său întru Hristos, Sâmedru, cărora văzând Dumnezeu că cei doi se bucură cel mai mult de cinstire în lumea Sa creştină le-a zis: „ – Iaca, de acuma, vă încredinţez vouă cheile vremii, şi la porunca Mea aveţi să închideţi, devreme ori mai târziu, vremile omului, după cum adecă voi vedea purtarea oamenilor.” (Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruinţă Viaţa, minunile, legendele şi obiceiurile. Selecţie şi adaptarea textelor de Costion Nicolescu. Ed. Meteor Press; I.Ghinoiu, Mitologie Română, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti-2013; Panteonul Românesc. Ed. Enciclopedică Bucureşti-2001).

Mărturii însemnate, deosebite, revelatoare despre Sf. M. Mc. Gheorghe aflăm în Chronicon Pascale scris pe la 354, completat în 629 şi 1042, (Bully, Margaret H., Sf. George for Merrie England, George Allen & Sons, Londra, 1908); în Viaţa Sfântului Teodor din Sykeon, scrisă în veacul al VII-lea, aflăm că tânărul getodac Gheorghe era general în armata traco-romană. (Three Byzantine Saints. Contemporary Biographies of St. Daniel the Stylite, St. Theodore of Sykeon and St. John the Almsgiver, trad. E. Dawes şi N. H. Baynes, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1977, cap. 5, p. 89), Codul Vindobonensis latin scris pe la 954, (Informaţiile sunt preluate din Piotr Grotowski, Cracovia, „The Legend of St. George Saving a Youth from Captivity and its Depiction în Art”, art. reprodus din Series Byzantina I, Varşovia, 2003, pp. 27-77), Martirologiul siriac, Martirologiul Heronymianum („Martirologiu”, art. de Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu. Ed. Lidia, Bucureşti-2003, p. 552), Istoria scurtă a lumii, scrisă în 1050, de George Kedrenos / Georgius Cedrenus, cronicarul italian, arhiepiscopul de Genova Jacob de Voragine/ Giacomo da varazze (1230-1298), ne spune că nobilul Gheorghe era cavaler, prinţ de Cappadocia, ajuns în provincia Libya, în cetatea Silene/ Selene, unde se petrece episodul cu balaurul. (Legenda aurea. Vulgo historica lombardica dicta, recensuit Dr. Th. Graesse, Editio secunda, cum Aprobatione Rev. Administratoris Ecclesiastici per Superiorem Lusatiam, Lipsiae, impensis Librariae Arnoldianae, MDCCCL.), stareţul Mănăstirii Eysham, Aelfric (955-1020), face cunoscută viaţa Sfântului Gheorghe, cu faptele deosebite, minunile, jertfa şi mucenicia lui în literatura medievală, fiind traduse în limba anglo-saxonă. (Adamnan. De locis sanctis, ed. Denis Meehan, Dublin Institute for Advanced Studies, Dublin, 1958; Aelfric, Lives of Saints, ed. Walter Skeat, Early English Text Society, Londra, 1881; The Anglo-Saxon Chronicle, ed. James Ingram, trad. James H. Ford, El Paso Norte Press, Texas, 2005), istoricul Jacob Burckhardt (1818-1897) etc.

Încununata hagiografie a prinţului, generalului, sfântului Gheorghe, purtând aura Cavalerului demnităţii păstrată asemeni Cavalerului Trac şi varietatea reprezentărilor artistice de excepţie, se reflectă, se răsfrâng, bucurându-se de marea popularitate a Pământului: prin mulţimea lăcaşurilor de cult, bresle, ordine cavalereşti, protector al armatei, marinei, cercetaşilor, ţăranilor, al numeroşilor cavaleri, prinţi, regi, împăraţi, voievozi precum Ştefan cel Mare, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Petru Rareş, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Bibescu, etc., ocrotitor al multor ţări, oraşe, comune, ape, munţi din lumea creştină: Anglia, Antiohia, Aragon, Armenia, Barcelona, Bucureşti, Catalonia, Constantinopol, Franţa, Ferrara, Georgia, Georgia (USA); Georgia de Sud, Georgetown, Sfântul Gheorghe, Gheorghieni, Sângeorz-Băi, Giurgiu, Grecia, Genova, Lituania, Portugalia, România, Veneţia.

Preţuirea sacră a Crăiesei ceresco – pământeşti Fecioara Maria şi dragostea Fiului ei Hristos, l-au supraînnobilat serafic cu distincţia rarisimă de: Purtător de Biruinţă!

Lângă Ierarhia Numelor Divine, reconstituită de marele sfânt dacoromân Dionisie Areopagitul, sub aura „Numelui mai presus de orice nume”, HRISTOS, în iconografia mântuirii hristice, trei mari traci, geto-daci, din întreaga omenire au ajuns până la înălţimile serafice ale demnităţii dumnezeirii, Fecioara Maria, Ioan Botezătorul şi Sf. M. Mc. Gheorghe.

Fecioara Maria – Vlaherna – Carpathina, Maica lui Dumnezeu, Crăiasa cerului şi a pământului, Ioan Botezătorul – Înaintemergătorul, vărul, naşul lui Iisus -Mântuitorul şi prinţul Gheorghe, cel mai mare dintre sfinţi, după Ioan Botezătorul, încununat cu sceptrul Biruitorului său Hristos, ca Purtător de Biruinţă.

„Îmbărbătează-te şi te veseleşte, iubite Gheorghe (îi spune Împăratul Vieţii veşnice – Hristos), căci Eu te voi întări să rabzi toate aceste chinuri la care te-au supus. Şi Mă jur pe Mine şi pe sfinţii îngeri, că dintre cei născuţi din femeie nici unul nu este mai mare decât Ioan Botezătorul, şi că după tine nu se va mai ridica nimeni asemenea ţie.” (Acta Sanctorum, aprilie 23, (1675-), pp. 100-163; The Martyrdom and Miracles of Saint George of Cappadocia, Oriental Text Series I, textele coptice editate cu o traducere englezească de E. A. Wallis Budge, Londra, D. Nutt, 270, Strand, 1888, p. 52)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe, Prinț, General și Sfânt” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan Aurel – Pop şi permanenta sa justă Atitudine

Atitudinea justă este dimensiunea Omului hărăzit cu însuşirile spiritual-religioase, care-i conferă personalitatea, dându-i sens autorităţii pentru a-i călăuzi pe cei din jur.

Atitudinea înfrumuseţează ca un veşmânt regal sceptrul Omeniei, cea mai înaltă nobleţe a dacoromânilor hărăzită de Dumnezeu ca Frumuseţea cea dintâi.

Atitudinea irumpe din Adevăr pentru a netezi Dreptăţii căile evidente ale realităţii.

Atitudinea are ca sceptru Autoritatea moral-religioasă, care tâlcuieşte genial Drama, dramele abătute asupra Naţiunii creştine, asupra Bisericii ortodoxe naţionale, astfel că toate furtunile încercărilor ce se abat asupra noastră, ca Naţie, în vreme şi vremuri sunt traduse de Omul autorizat, persoană – personalitate consfiinţită, ca încercări de credinţă, probleme de conştiinţă, teme, teste şi teze de iubire creştină, pe care Instituţiile fundamentale ale Statului: Biserica, Cultura, Ştiinţa, Armata, Justiţia, Sănătatea trebuie să le rezolve numai în duhul şi spiritul Adevărului.

Atitudinea moral-religioasă, fiindcă înainte de orice configuraţie socială, aparţine genetic religiozităţii, ne cere imperios nouă creştinilor ortodocşi, hărăziţi, înzestraţi cu responsabilitate să reconstituim permanent drumul către noi înşine, pentru a înlesni apoi continuu paşii semenilor noştri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan Aurel – Pop şi permanenta sa justă Atitudine” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: COROLA de LUMINI a lunii APRIL

„Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

(RADU DEMETRESCU GYR)

Pădurea care abia s-a desprins din Codrul de Argint al iernii, din foşnetul catifelat al cântecelor dalbe de leagăn îşi ţese brocartul din sâmburele vieţii pentru a se înfrumuseţa venind întru Întâmpinarea Domnului Iisus Hristos, la marile Sărbători împărăteşti, cu care Bunul Dumnezeu ne împodobeşte Primăvara vieţii noastre, Intrarea Regală în Ierusalim – Floriile şi Învierea Domnului.

Peste pădure şi câmpuri, peste dealuri şi şesuri, peste drumuri şi poteci, peste case şi oameni se cerne de sus, în acorduri de suflet, lumina caldă şi purpurie a soarelui. Iarba ieşită de sub hlamida peste care se hârjonea ţesătura de stele îşi întinde măreţul covor pentru a zugrăvi broderia mirificelor şi fascinantelor păpădii.

În sufletul omului creştin nostalgia zăpezii se prelinge în lacrima susurului albastru de izvoare peste care respiră enigmatica rapsodie a ciripitului voios de păsărele.

Dorul omului cucernic se topeşte lin sub streaşina cugetului său şi curge ca o lavă fosforescentă în şiruri de picături fierbinţi şi licăriri de foc. Picături mari ce se lipesc de bolta sufletului, de corola inimi, de pământul arzând şi de bulboana cerului aprins.

O femeie se desprinde din zare cu ochii săi de lumină îmbrăţişindu-i larg privirea.

Se luptă să răzbată cutele vremii răsfirate de rafalele vântului înteţit ca o vrajă.

Zilele de azi şi de ieri ale omului credincios suspină căutându-şi tăriile fiinţei, fie în argintul străveziu al dimineţii răcoroase, fie în safirul de azur al înserărilor calde.

Viaţa se prelinge înlăuntru şi-n afara omului peste suferinţa din clipa plecată care încă mai stăruie, peste pajişti şi zări, peste garduri şi miei, peste gânduri şi fluturi, peste triluri şi flori, peste cetina ce se mângâie sub razele astrului şi refrenul turturelelor-guguştiuci, peste frumuseţi de femeie cu ochi de cărbune aprins, peste cântecul mierlei ce deschide larg ferestrele sufletului însetat de lumină şi mireasmă.

În alcovul cernit al năpastei dramatice ce s-a năpustit cu furie duşmană peste ţară, Viaţa totuşi surprinde îmbrăţişarea angelică a Sărbătorii FLORILOR, ce presară Calea triumfală a Împăratului divin, aprinzând în Duminica sufletului, zarzării libertăţii pentru a-l înălţa dincolo de stelele lucitoare, unde se cuprind înţelesurile cele mai limpezi ale existenţialităţii noastre creştin-ortodoxe daco-valahe.

Fărâma de înţeles a dreptmăritorului creştin dacoromân se pogoară ca o sublimă cugetare sub Candelabrele Zenitului Ceresc, inserând iniţialele lor sacre peste macatul de smarald al ierbii şi marama de brocart a semeţilor brazi carpatini, C.Z.C.: Caişii – Zarzării – Cireşii, Mirii Primăverii ce înmiresmează Pământul şi Cerul întru Venirea Domnului Hristos – Mirele Ceresc al Vieţii nemuritoare.

Florile de Cais, candele mirifice ornate în broderia ştergarului alb-roz, par nişte prunci sublimi – muguri de Dumnezeu, gângurind în aşteptarea celebrării vieţii creştine prin Taina Botezului, risipind în jur aromele lor îmbătătoare de smirnă.

Zarzărul mare ce sprijină bolta Viţei-de-vie, pare un uriaş candelabru sub abajurul căruia neobositele şi hărnicuţele albine într-un cor diafan de grabă, forfot şi zumzet ca Măicuţele celeste de la Mănăstirea Vladimireşti pregătesc mirific rânduiala splendorii Liturghiei naturii, precum celelalte Albinuţe Liturghia cerească.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: COROLA de LUMINI a lunii APRIL” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei (fragment)

“Iisus este în capul legiunilor nesfârşite

de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru

Adevăr şi Dreptate. El a fost primul deţinut

politic creştin.” (Părintele Liviu Brânzaş)

Filocalia Suferinţei şi a Jertfei se asumă Mărturisirii lui Dumnezeu, ca sens al desăvârşirii Omului creştin întru virtutea ca împlinire a Dragostei sale divino-umane.

Suferinţa a fost dată ca măsură a jertfei noastre, a tuturor oamenilor privind alegerea iubirii lor la chemarea dragostei lui Dumnezeu.

Însuşi Dumnezeu în Actul Creaţiei Sale, în mod expres pentru Om, a ales şi împlinit Suferinţa şi Jertfa Sa, pentru a da sens Omului creat întru virtutea desăvârşirii sale, a asemănării cu Atotcreatorul, privind procesul existenţei fiinţiale pentru mântuirea sa.

Prin Suferinţă şi Jertfă Mântuitorul Iisus Hristos S-a dat Pildă, reîntrupându-Se întru Biruinţă şi Înviere, deschizându-i Omului religios, creştinului ortodox Calea înspre Suferinţă şi Jertfă pentru a putea apoi să se întrupeze biruinţei şi învierii sale.

Greşala fundamentală a Clerului şi a Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Universale a fost că nu a făcut cunoscut lumii necreştine, clipă de clipă, ceas de ceas, zi de zi, an de an, secol de secol, mileniu de mileniu că doar IISUS HRISTOS este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Singurul care a Răscumpărat omenirea pentru ca la rândul ei omenirea să se poată răscumpăra numai prin El.

Ba mai mult, din Trunchiul Bisericii lui Hristos s-a desprins o ramură care s-a asumat ca Biserică universală pontificală aflată sub oblăduirea “Vicarului” lui Hristos, slăbind unitatea Bisericii, slăbiciune pe care a accentuat-o pe parcursul milenar.

Fiecare Naţiune, religioasă, creştină sau nereligioasă şi-a avut Profeţii ei, care au avut menirea, misiunea călăuzirii întru spiritualitate a neamului respectiv şi nicidecum rolul de Jertfitor sau Răscumpărător al omului, oricare ar fi el, după ce a îmbrăţişat, asumat şi mărturisit pe Hristos prin mistica Suferinţei şi a Jertfei sale.

Nici, Fecioara Maria – Maica Domnului, care este Creatura supremă, desăvârşită, aleasă ca Împărăteasă a Cerului şi a Pământului, nu-şi poate asuma rolul de mântuitoare, decât cel de mediere întru iertarea păcatelor păcătoşilor.

Tot ceea ce a existat în afara Creştinismului Hristico-Evanghelico-Apostolic, în afara stupidei pretenţii de “infailibilitate” a “Vicarului” de la Roma, ca Zamolxis, Budda, Confucius, Lao-Ţzi, Krishna, Vişnu, Mitra, Mani, Mahomed, Zoroastru ş.a., ca “zeităţi” au fost profeţi mai mari sau mai mici, dar nimic mai mult decât atât.

Acest fenomen absolut, trebuia demonstrat clipă de clipă, permanent, de către Clerul şi Ierarhia Bisericii Ortodoxe Universale, pentru ca acea parte a lumii necreştine să înţeleagă că doar în Hristos se poate naşte, în Hristos se poate trăi, în Hristos se poate împlini, în Hristos se poate muri şi numai în Hristos se poate învia, folosind comuniunea interreligioasă, interculturală, interetnică, doar prin cuvânt, prin cultură şi prin spiritualitate, astfel, nu s-ar mai fi găsit “vicari” ai lui Hristos, “răscumpărători” ai neamurilor care să-L substitue pe Hristos, nu s-ar mai fi născocit erezii, secte, cunoaşteri gnostice, schisme, reforme, contrareforme, iluminisme, postulate filosofice, ipoteze scolastice, evoluţionisme ştiinţifice, doctrine politice, programe şi impuneri economice, nu s-ar mai fi încumetat “răscumpărători” care să-şi “răscumpere” naţia lor, ucigând naţiunile altor popoare, nu s-ar mai fi fondat Oculta internaţională, suprastatală, nu s-ar mai fi declanşat conflicte religioase, migraţii, invazii, ambiţii de hegemonii teritoriale, nu s-ar mai fi “dospit” conspiraţii, răscoale, revoluţii, “dictate”, “ultimatumuri”, trădări regale, războaie mondiale, atacuri atomice, neutronice, energetice, arme biologice răspândite pentru “exerciţiu”…, ca astăzi.

Un lucru este cert, Dumnezeu a făcut Cosmosul şi pe Om l-a pus Regele lui, apoi după căderea Omului, l-a ridicat prin Întruparea Fiului, dându-i putinţa îndumnezeirii.

Atunci, cine a creat virusul ca Substanţă Toxică de Luptă împotriva Omului?!

Filocalia (Phillokalya, phillokalyas, phillokalos în limbile vechi sacre, proto-dacă-kaoine, sanscrită, greacă, aramaică,) se defineşte după sens ca iubirea de frumuseţe desăvârşită, sfântă, dumnezeiască, iar după formă ca o culegere de texte, poeme mistico-ascetice ce cuprind trăirea mărturisirii religioase a misticului.

Semantica cuvântului depăşeşte învelişul său etimologic profilându-se într-o psihologie proprie, într-o spiritualitate sacră, care se asumă într-o vocaţie, într-o misiune desăvârşită. De aceea definirea lui ni se revelează ca sens şi simbol totodată, iar înţelepciunea sa îşi are valoare divină de dar, doar când se dăruişte.

Fillo+kallos, semnifică <<iubirea de frumos>>, kallos fiind deopotrivă şi bine şi frumos, sau asociindu-l cu alte cuvinte, semantica lor, expresia, capătă o altă consonanţă, o altă dimensiune în plan metafizic şi spiritual, nepierzâdu-şi sensul ci comutându-l pe un plan superior într-un suprasens, într-un suprasimbol.

FILOCALIA în sine este o vastă antologie de texte mistice cuprinzând scrieri sau fragmente de scrieri axate pe problema rugăciunii, a învăţăturii lor duhovniceşti, a unei trăiri isihaste, a înţelepciunii, a unei jertfiri absolute, păstrând încadrarea culturală şi teologică, modele sigure în orientarea, inspiraţia şi dezvoltarea unei vieţi spirituale, a unirii mistico-contemplative a omului religios în antichitate, iar mai târziu a creştinului cu Dumnezeu, devenind după formă o culegere ortodoxă, răsăriteană de texte ascetice şi mistice cuprinzând trăirea mărturisirii creştine prin taina Suferinţei şi a Jertfei asumate întru devenirea isihastă circumscrisă Arhetipului hristologic.

Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoaştere.

Experienţa mistică trăieşte credinţa şi nădejdea în lumina dogoritoare a iubirii.

De fapt, trăirea cu adevărat în Iisus Hristos este un tratat de Teologie mistică, adică Viaţa întru Hristos, cum a definit-o Marele Apostol Pavel: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. (Epistola către Galateni 2, 20).

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei (fragment)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Armoniile Divine

„Toate, şi câte grăiesc şi câte nu grăiesc, Te cuvântă.

Toate, şi câte cugetă şi câte nu cugetă, Te cinstesc.”

(Sf. GRIGORIE de NAZIANZ)

Logosul – Fiul lui Dumnezeu, Lumina, Cuvântul şi Zidirea Vieţii, Izvorul Cerului senin şi-al Pământului înmiresmat peste care a pus Omul-Rege, suveran al chemării şi al conlucrării cu Atotcreatorul, întru care Şi-a revărsat întreaga Sa Frumuseţe şi Iubire, Splendoare şi Cântare, purtându-Şi peste tot Aura, Voinţa şi Dorul Său pelerin.

„La început este Cuvântul şi Cuvântul este la Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul. Acesta este dintru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El este viaţă şi viaţa este lumina oamenilor.

(Evanghelia Apostolului Ioan, 1, 1-4)

Obârşia lumii este deci, Voinţa divină. Cele Şapte Zile ale Creaţiei nu sunt un proces natural în sine, ci sunt miracolul Voinţei şi Iubirii lui Dumnezeu înainte de timp şi de spaţiu, dinaintea începerii funcţionării întregului proces natural al cosmosului şi al omenirii. Cele cunoscute nouă prin derularea Evenimentului fenomenal al creaţiei le-am aflat prin revelaţia dumnezeiască, nu prin speculaţiile şi extrapolările ştiinţifice.

Logosul Dumnezeu – Cuvântul dătător de viaţă, odrăsleşte şi înfrumuseţează Poemul Creaţiei Sale cu cuvintele omeneşti ales împodobite, ca o Corolă a Pomului cunoştinţei Binelui şi răului, rânduite diafan, serafic, armonios şi strălucitor în limpeziri liturgice pe Altarul Cosmosului unde este aşezată pururea Cartea Vieţii.

Dumnezeu a săvârşit prin gândirea Sa, lucrarea naturală a Creaţiei Sale în cele Cinci Zile programate din veci, prin expresia-voinţă a Logosului: „Să fie!”

În Ziua a Şasea l-a creat din Dragoste pe Om, prin Zidire divină, după Taina Treimii, după Chipul Său, Iubire-Adevăr-Libertate întru perspectiva Asemănării cu Creatorul, a Vieţii veşnice conferindu-i Şase Zile liturgice, de conlucrare, comuniune, creaţie, slujire şi slăvire iar pentru odihna sinelui său i-a binecuvântat Ziua a Şaptea.

„Aceasta este obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor!” (Geneză 2, 4)

Zilele Creaţiei au fost făcute pentru Om, iar Omul a fost zidit pentru Zilele Creaţiei!

După Ziua a Şaptea, Creatorul a întrupat în centrul Creaţiei, Edenul – Grădina Raiului prefigurând astfel Ziua a Opta, care va aprţine unui viitor al viitorului. Cele şapte Zile sunt ale timpului creat, în timp ce Ziua a Opta aparţine Veşniciei necreate.

Ziua a Opta este înainte de Creaţie, în timpul Creaţiei, în vremea Re-Creaţiei după Chipul lui Hristos şi în ultima Creaţie transcendentă, cea întru mântuirea omului.

Ziua a Opta va deveni pentru Omul creştin singura Zi Neînserată a veşniciei divine.

Timpul creat are Şapte zile, iar vremea Veşniciei o singură Zi, cea nesfârşită.

„Sfântul Simeon Noul Teolog prezintă prima Săptămână Mare a Creaţiei ca pe o imagine a istoriei mântuirii culminând în „ziua a opta” sau creaţia cea Nouă. Aceasta a fost inaugurată de Hristos şi aşteaptă manifestarea ei desăvârşită la a Doua Venire a Lui.” (Traites theologiques et ethiques, „Sources Chretiennes” 122, Paris, 1966, Editions du Cerf., p.107)

Însemnătatea celor Şase Zile ale Creaţiei divine arată sensul a ceea ce s-a petrecut întru ele: „ca şase lucrări ziditoare” ale Ziditorului, prin care s-a făcut Universul, neţinând de durată, fiindcă acestea, Zilele se măsoară teologic, nu altfel.

Fiind lucrarea lui Dumnezeu, acele Zile miraculoase nu se subordonează legilor firii care guvernează lumea, ci Tainei Celui de Sus. Experienţa omului firesc nu se poate proiecta până acolo, căci nu poate pătrunde, acest lucru fiind rezervat doar aleşilor.

Sfinţii Părinţi care au primit misiunea profetică să scrie despre Facere, subliniază lucrurile într-un mod cu totul deosebit: „în cele Şase Zile ale Creaţiei lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu, a avut loc dintr-o dată, fiind spontană.” (Filocalia I-a)

Sfântul Efrem Sirul înţelege că deşi Ziua creaţiei are 24 de ore, ea a fost cuprinsă de Dumnezeu într-o clipită: „Deşi atât lumina, cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi atât ziua, cât şi noaptea Zilei Întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare”. (Tâlcuire la Cartea Facerii, I, în The Works of Our Father among the Saints, Ephraim the Syrian, vol. 6, Moscova Theological Academy, Sergiev Posad, vol. 6)

„Arhiva fosilieră, precizează savantul Părinte Serafim Rose, nu e mărturia celor Şase Zile, ci a istoriei lumii stricăcioase de după Facere. Cele şase Zile sunt dincolo de observaţia şi măsurătoarea ştiinţifică, fiind de un alt tip decât lucrurile pe care le măsoară ştiinţa. Durata lor în timp nu este măsurabilă de către ştiinţă şi nu se potriveşte cu nici o teorie ştiinţifică”. (Ieromonah Serafim Rose-Genesis, Creation and Early Man. The Orthodox Christian Vision. Saint Herman of Alaska Brotherhood, Platina, California, SUA, 2000, p.65)

De la Soborul de Taină angelic al Heruvimilor, Serafimilor şi Arhanghelilor, Domnul a zburat pe aripile Vântului, uimind Stelele şi Luceferii din jur, risipind Norii albi cu strălucirea Feţei Sale, punându-şi în tunet tăria glasului Său, iar în neobositele izvoare cu undele albastre-argintii euforia Bucuriei, dezvelindu-ne Temelia lumii:

„Şi S-a suit pe Heruvimi şi a zburat; zburat-a pe aripile vîntului…

De strălucirea feţei Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină şi cărbuni de foc.

Şi a tunat din cer Domnul şi Cel Preînalt a dat glasul Său…

Şi s-au arătat izvoarele apelor şi s-au descoperit temeliile lumii.”

(Ps. 17, 12, 14-15, 17)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Armoniile Divine” →