„ Torţionarii Securităţii din anii stalinismului matur ne demonstrează în chipul cel mai convingător că şi noi românii am avut parte, din nefericire de un holocaust cu nimic mai altfel, decât al altora. Singura deosebire fiind doar stridenţa propagandistică la curţile cele mai înalte şi spaţiul acordat, mai recent, în curicula şcolară pentru lecţiile de istorie adevărată.”

(CRISTIAN TRONCOTĂ)

 

    Profitând de slaba voinţă de caracter, de delăsare a conştiinţei eclesiastice, de simularea slujirii întru Hristos, de încrustarea în aurul cârjelor şi al mitrelor grele, de sumele doldora din băncile străine ori ale străinilor din ţară, arhipăstorii nepăsătorului Sinod al Bisericii ortodoxe din România lor, nu cea Tainică, similar celui Tâlhăresc de la Efes din anul 449 d.Hr., care a însângerat şi frânt prin ciomegele unor călugări violenţi, vieţile altor Fii ai Bisericii Apostolice Universale, atunci, iar acum, privind soarta Fiiilor pătimitori şi persecutaţi ai Bisericii Luptătoare, de desconsiderare a lor fiindcă au îndrăznit în închisori, în lagăre, în temniţe, în deportări, în anchete, în torturi, în schingiuiri şi crucificări, să iasă din infernul încarcerat, din empiricul ghimpat, din imanentul încremenit al celulelor, chiar din sensibila aparenţă creştină, să facă Scară la cer din sufletele lor curate şi inimile iubitoare, atingând unii chiar mistica contemplării, proiectându-se în aura realităţilor de Dincolo, în transcendentul care prefigurează sfânta comuniune dintre suferinţă, jertfă şi răscumpărare, statul ateu contemporan încurajat şi ajutat de Marea Conjuraţie a Ocultei Internaţionale a condamnat de-a pururi Naţiunea creştină trecută, prezentă şi viitoare.

   Sfidarea înaltelor feţe fariseo-saducheo-mefistofelice ale ierarhilor parveniţi, căptuţiţi cu doctorate ecumeniciste, iluminaţi ai cabalei, îmbuibaţi cu averi peste averi şi de la stat şi de la Biserica poporului, trăitori în deplină armonie cu corupţia, manageri iscusiţi de tot felul chiar cu preţuirea nepreţuită a Sfinţilor, cu jecmănirea lor sub orice regim, fie el şi ateu, şi anticreştin şi antiromânesc, sfidarea deci, de către cei care au îndrăznit, au avut curaj, au trăit dreapta credinţă, au năzuit în Strămoşi, au iubit pe Hristos şi pe Maica Sa mai presus de toate sau ţărâna sacră a Străbunilor, ripostând eroic împotriva vrăjmaşului, ori au murit martiric, ori s-au înfrumuseţat isihast sau s-au înălţat mistic a fost peste putinţă de acceptat, de tolerat, de îngăduit.

   De fapt a fost şi este o altă sentinţă mult mai mare şi mai apăsătoare a chiriarhilor.

   Suferinţa Fiiilor Aleşi ai Republicii Penitenciare, a Clerului liturghisitor privat de dumnezeiasca Libertate a devenit pentru burghezii Sinodului un uriaş Rug aprins, dar nu cel spiritual de la Mănăstirea Antim, care înnobila, care strălucea prin erudiţie, ci cel al Inchiziţiei mistice, pentru ai preface cu aur cu tot în scrum şi în cenuşă.

   De aceea, trădând pe Dumnezeu şi Neamul, Sfinţii Cerului şi Martirii Pământului, Monahiile alese şi călugării deosebiţi, cele câteva Cete de Dacoromâni neîncătuşaţi voinţei lor machiavelice, baronii Sinodului au făcut pact cu Diavolul. 

   Dincolo de falsificarea grosolană a trecutului nostru istoric-legendar Oculta internaţională comunistă împreună cu obedienta ei fiică din România a trecut şi la masacrul viitor al istoriei, confecţionând, ajustând, întocmind documente false, contrafăcute, cele dictate, ori cele smulse prin declaraţiile sângelui în urma torturilor diabolice comise asupra victimelor care unele s-au prăbuşit în cele din urmă acelui tratament satanic aplicat, pentru a le substitui adevărului acelor realităţi, astfel ca cercetătorii viitori să găsească doar ceea ce se află pus cu grijă în Arhivele ţării.

   În prima fază a Agiornamentului roşu-ateu, al Arhivelor, Securitatea-poliţia politică, Regimul ateu, Partidul comunist, Oculta Iluminaţilor internă şi străină nu a luat în considerare supravieţuitorii torturilor din temniţe ale căror Mărturii vor mărturisi, vor depune mărturie, vor scoate Adevărul la lumină, vor reconsidera evenimentele în realitatea lor pură, nu trunchiată despre Calvarul Naţiunii Române Creştin-Ortodoxe.

   Mărturiile Eroilor, Cuvioşilor, Drepţilor şi Martirilor supravieţuitori ai Apocalipsei româneşti au zăcut ascunse mai întâi în sufletul mistic neîncătuşat, apoi în manuscrise strecurate cutremurător şi înfricoşetor, amestecate cu picături de sânge prin temeliile de bloc, prin temeliile caselor, sub primitorul pământ, sub rădăcinile falnicilor copaci, pe la diferiţi cunoscuţi temerari, sub diferite taine şi tainiţe, apoi când s-a rupt digul comunismului au ieşit la suprafaţă ca nişte adevărate Mărturisiri de Credinţă, ca nişte fascinante Mărturisiri de Suferinţă, ca nişte cutremurătoare Mărturisiri de Jertfă, ca nişte zguduitoare Mărturisiri de Iubire faţă de Dragoste, faţă de Libertate, faţă de Cer şi Pământ, pentru a reîntroniza Adevărul în lumina sa divină.

   Dar, aceste Mărturisiri, nu puţine la număr ci de ordinul sutelor, Mărturisiri sincere, curate, pătimite, însângerate, înmiresmate de har, de suferinţă inimaginabilă, de trăire mistică înaltă, de dăruire creştină totală, profundă, isihastă, de iertare mai presus de fire a călăilor, de o nuanţă ascetică, filocalică nemaiîntâlnită, de o lumină sofianică pogorâtoare parcă din cer, ruşinau social, stânjeneau istoric, acuzau juridic, înfierau moral, tulburau caracterele, ameninţau conştiinţele, prefăceau, cerneau cunoştinţele.

   Puteau compromite total ideologia iluminată atee marxist-leninist-stalinistă.

   Puteau condamna definitiv Regimul totalitar trecut care a excelat prin originea şi avatarurile cumplitelor experimente pedagogige denumite reeducare.

   Puteau înfiera şi actualul regim totalitar la fel de fidel şi la fel de roşcat prezentul demagogic umanitarist.

   Puteau de asemenea să rescrie Istoria concentraţionistă, să o aşeze în hotarele Adevărului care, ar fi adus regrete, căinţă, dar şi demnitate Naţiunii noastre creştine.

   Puteau să aşeze deţinuţii prigoniţi religios şi pe cei politici fiecare pe treapta măsurii conştiinţei şi faptelor lor jertfelnice, mărturisitoare, pilduitoare.

   Puteau aşeza Omul prigonit, persecutat, pe fiecare în rândul Cetei sale creştine.

   Puteau ctitori un magistral Phanteon al marilor Eroi: Dascăli, Conducători, Militari.

   Puteau îmbogăţi şi înfrumuseţa Sinaxarul Sfinţilor, Martirilor, Muceniţelor.

   Puteau renaşte trăirea ortodoxă ca în sânul Creştinismului hristic-apostolic.

    Înţelepţii cruzimii şi-au reluat însă măsurile de rigoare şi finale totodată recondamnând, reînfierând şi „legalizând” prin crucificare atât Adevărul cât şi pe mărturisitorii lui rămaşi în viaţă, ori trecuţi în Cartea Vieţii Domnului, până la Judecata de Apoi, prin Legea-fără-de-lege 217/ 2015, cerută de o asociaţie defăimătoare, anticreştină şi antiromânescă în egală măsură, dar foarte generos plătită de statul antinaţional, anticreştin, din bugetul poporului debusolat, maltratat şi obidit, căruia i-a ferecat Elita Spirituală Călăuzitoare, după cum afirmă răspicat şi Conu Măldărescu:

   „ Am auzit că în ţara mea dreptatea a fost ferecată în verigă.  Am auzit că în ţara mea, a fi patriot constitue infracţiune… Am auzit că în ţara mea valorile naţionale sunt vânate, re-condamnate şi re-ucise de gestapo-n.k.v.d.-istul de serviciu de la I.N.S.H.R.-E.W., care <<face legea>> în România…” (Ion Măldărescu, Pentru Neamul şi Pământul românesc. ART-EMIS, 30 Septembrie-2017)

   Aşadar, recomandările celor care „fac legea” sunt: re-condamnările pentru Seniori şi condamnările pentru Urmaşi, adică Temniţa noastră cea de toate zilele.

   

   TÂRGŞOR

 

   „Cu lanţuri de picioare am fost trimis la închisoarea Târgşor.

   Trupul îmi era legat, duhul însă nu. Puterea seculară aşa îl

   trimetea şi pe Sfântul Ap. Pavel la Roma şi pe toţi mărturisitorii,

   în faţa morţii.” (VIRGIL MAXIM)

 

   Târgşor a avut cinstea de a fi o admirabilă mănăstire, ctitorie domnească a ilustrului Voievod al Dreptăţii Vlad Ţepeş. Cuibărită pe malul stâng al râului Prahova, mănăstirea se împrejmuia de o pădure fermecătoare care completa sublim mirificul lăcaşului sfânt alături de curtea chiliilor.

   Nepăsarea boierilor deveniţi ciocoi, a celor cu stare şi desele cutremure au prăbuşit măreaţa ctitorie voievodală, astfel că, cârpită pe ici pe colo, au făcut-o pulberărie, închisoare militară, iar după primul război mondial au transformat-o în închisoare de drept comun, ca o rezervă a penitenciarului Ploieşti.

   Comuniştii bolşevizaţi care au acaparat şi distrus toată orânduirea creştină au promovat închisoarea ca temniţă pentru elevi în perioada 1948-1951.

   Acolo s-a încercat experimentul de siluire a conştiinţelor fragedelor vlăstare, de pervertire şi de nivelare a minţilor lor pentru a se arunca neghina marxismului.

   Duhul monahal încă se mai păstra sporadic prin anumite colţişoare tainice pentru a purta de grijă mănunchiului de tineri care soseau pe jos de la închisoarea Ploieşti.

   Iniţial se hotărâse deplasarea copiiilor pe jos, sub escortă şi cu lanţuri la picioare. Distanţa nu era mare, de circa 18-20 kilometri, dar fiind foarte anevoioasă, imposibilă, s-a renunţat la lanţuri.

   Ciocli regimului ateu de la Târgşor s-au ostenit să înfigă în ţărâna sacră a fostei Mănăstiri domneşti, Crucea reeducării atee, pregătind astfel Cruciada Copiilor frumoşi, cuminţi şi credincioşi, prin şcoala satanică a dezmembrării, a spălării creerelor angelice, pentru a smulge grâul crescut înfrăţit şi a lăsa doar neghina lor.

   Cruciada Copiilor a urmat la scurt timp după marea prigoană împotriva Tineretului Creştin Ortodox care, a declanşat valul miilor de arestări din întreaga ţară, TINEREŢEA ÎNCĂTUŞATĂ, între 15 Mai 1948 şi lunile următoare.

   „Pe data de 4 februarie 1949, elevii au fost direcţionaţi către închisoarea de minori de la Târgşorul Nou, o mică localitate aflată la circa 20 de km de Ploieşti.”  (Constantin I. Stan, Crucea Reeducării-O istorie a <<reeducărilor>> în temniţele comuniste din România (1948-1964), Ed. Christiana, Bucureşti-2010, p. 64)

   Mănunchiul de Copiii, Spicele acelea verzi şi mănoase, doldora de grâu, care pregăteau Pâinea cea spre fiinţă a Neamului, se legănau în cinstea lor sufletească pentru hrănirea unui întreg spiritual, paralel cu împlinirea lor de a înţelege esenţialul, de a înflori o idee măreaţă, de a fi statornic unui crez, de a se înfrumuseţa rodind.

   Viaţa, primum vivere…, cum spuneau străbunii traci, ne înfiază nu numai trăirii, ci mai întâi Menirii, Cinstirii şi în acelaşi grad Slujirii, Jertfirii, Iubirii şi Învierii ei.

   „Copilul, aşa cum spunea monahul contemporan Ignatie Marica, vărul meu, este Mugure de Dumnezeu!”, adică vlăstarul în trunchiul căruia va creşte sufletul veşniciei şi-n strălucirea căruia se va reflecta Frumuseţea pururea a lui Dumnezeu.

   Un alt monah pe care l-am cunoscut şi-l preţuiesc, Teodor Stănescu de la schitul Aiudului dă mărturie despre aura unui astfel de Copil frumos şi încarcerat la Târgşor:

„Cel mai tânăr deţinut politic întemniţat la Tîrgşor a fost fiul sculptorului Romul Ladea. Sculptorul Ladea a murit şi securistul care avea în urmărire familia Ladea a atentat la pudoarea Doamnei Ladea şi Doamna Ladea l-a respins. Pentru aceasta i-a arestat copilul şi l-a băgat în închisoare. Avea doar 13 ani…

  Virgil Maxim, spune altfel: „Micuţul Ionel Ladea abia împlinise 12 ani; era fiul sculptorului Ladea, de la Cluj, cel care a proiectat impresionanta catedrală timişoreană.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim, 2002, p. 202)  

   Când a venit în inspecţie Nicolski la Târgşor, reia vorba monahul Teodor,  şi l-a văzut aşa zglobiu, frumos, plin de viaţă, l-a întrebat:

   -Şi tu eşti deţinut politic?

   La care băiatul, ţanţoş, i-a răspuns:

   -Nu am fost, dar acuma sunt.

   Deci la Târgşor au fost întemniţaţi copiii, elevii, la Piteşti-studenţii, la Gherla-muncitorii şi ţăranii, la Sighet-înalţii politicieni din ţara noastră, iar la Aiud, aicea, a fost întemniţată elita intelectuală a neamului nostru românesc. Ceea ce a avut mai bun şi mai sfânt neamul nostru românesc, aici au fost întemniţaţi. Din cauza aceasta, Părintele Iustin Pârvu socoteşte Aiudul ca fiind Athosul românesc. Aici s-a jertfit ceea ce a avut mai sfânt şi mai bun neamul nostru românesc.” (Graţia Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu-ctitor şi părinte duhovnicesc. Ed. Haritina, Iaşi-2009, p. 69) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cruciada copiilor din temnița Târgșor” →

„Şi sculându-se arhiereul şi toţi cei împreună cu el-cei din neamul saducheilor-s-au umplut de invidie. Şi au pus mâna pe apostoli şi i-au aruncat în temniţa obştească.”

(Fapte 5,17)

PAVEL-Apostol al Dumnezeirii.

„Pavel este toată Mediterana!”

(Petre Ţuţea)

 

   Ca să vedem ce ipostazia expresia înţeleptului nostru trebuie să aflăm cine este mai întâi Marea Mediterană? Este Brâul intercontinental, diluviu care leagă Europa de Africa. În virtutea energiei sale binecuvântată de Cer comunică cu Oceanul Atlantic prin Strâmtoarea Gibraltar, cu Marea Marmara prin Strâmtoarea Dardanele şi cu Oceanul Indian prin Canalul Suez. Prin abundenţa doldora a moştenirii sale Mediterana se revarsă pe o moşie de 2,5 milioane de Km pătraţi cu o adâncime ce variază de la 1498 m., adâncime medie la 5121 m., adâncime maximă. Ţărmul ei fastuos, Nordic este presărat cu mari penisule, mări mărginaşe şi golfuri. Penisula Italică şi Insula Sicilia şi-au rezervat dreptul de suzeranitate împărţind testamentar veşnicia Mării, astfel: Mediterana Apuseană rămâne cu Mările Ligurică şi Tireniană, iar Mediterana Răsăriteană primeşte Mările Adriatică, Ionică şi Egee.

   Favoritele sale fluvii, apele de suflet care i se cuibăresc permanent la sân sunt: legendarul Nilul, Ebrul, Ronul şi Padul. În cuprinderea braţele sale binevoitoare se leagănă aşadar cele trei continente: Europa, Asia şi Australia.

   Aceasta este deci, magnifica Mediterana. Acum să vedem cine este ilustrul Pavel reflectat de magnificul Petre Ţuţea care, se întinde cât toată Mediterana?

   În Icoana sa evanghelică hărăzită de Domnul său şi al nostru, în Marele Pavel se cuprind aşadar, mai multe mări, mai multe insule, mai multe peninsule, mai multe golfuri, mai multe fluvii, altfel spus pământul la un loc şi cu un cer deasupra.

   Chemat de Mântuitorul Iisus Hristos în mod expres şi ales pentru propăvăduirea Cuvântului Său în toată lumea, la toate neamurile deci, Pavel devine astfel toată lumea, dar şi Mediterana spirituală care atârnă Pământul de Cer.

   Pavel a avut personal 4 călătorii misionare, sfinţind şi ţărâna Gliei noastre dragi.

   Epistolele sale au avut infinit mai multe călătorii spirituale, în timp şi peste timp, în spaţiu şi deasupra: încântând, înflăcărând, cutremurând, educând, fascinând lumea.

   Opera filocalică a Apostolului Pavel cuprinde o profunzime cu totul sofianică şi o complexitate de neatins în perfecţiunea creştin ortodoxă.

   Ciclul Epistolar al dorului său necuprins a atins: „ Sublimul Absolut-viaţa cu şi în Hristos-au generat o întreagă teologie a perseverenţei şi a autodepăşirii, care s-a cristalizat ulterior, în epoca de strălucire a Sfintei Tradiţii patristice sub numele de <<epectază>>, lăsând posterităţii pagini nemuritoare, valabile oricând şi oriunde.” (Protos Lector Dr. Justinian Cârstoiu, Desăvârşirea Creştină în Epistolele Sfântului Apostol Pavel. Ed. Bucura Mond, Bucureşti-1996, p. 279)

   Unul dintre marii pătimitori pentru dragostea de Cer, de cerul Străbunilor şi de Pământul Vetrei Strămoşeşti, considerat de Generaţia sa şi nu numai, ca un Apostol al răstignirii Dumnezeului Hristos şi al Neamului său dac, prigonit de satrapii regimului totalitar, persecutat, el la Jilava, fraţii, tatăl şi camarazii săi azvârliţi, frânţi şi însângeraţi prin toate temniţele comuniste, consemna în Însemnările sale din închisoare, că suferinţa înmuiată în balsamul celor patru Evanghelii, dar mai ales în Epistolele Sfântului Pavel, i-au oferit tăria nădejdii să iasă din „mlaştina deznădejdii.”

   Din nectarul Epistolelor Marelui Pavel, misticul Învăţător de neam a desprins trăsăturile şi coordonatele vieţii dincolo de existenţa ei imanentă, dincolo de sentinţa ei nedefinitivă-moartea care o călăuzeşte tocmai prin transecendent spre Înviere.

   Însemnările de la Jilava-aştern în memorialistica vremii zguduitoare consecinţă a universului ateu concentraţionar, fascinante mărturii hristice întrupate într-o paradigmă a misticii suferinţei şi jertfei naţionalist creştin-ortodoxe.

   Puterea Mântuitorului Hristos l-a fascinat. La fel autoritatea magnificului Pavel, pe care Petre Ţuţea, Profetul nostru de Aur îl supravenera.

   „M-a impresionat, consemna mărturisitorul : 1. Sinceritatea şi curăţenia sufletească a Sf. Pavel; 2. Viaţa integral creştină, fără pată; 3. Primejdiile şi suferinţele prin care a trecut pentru Domnul; 4. Seninătatea şi chiar bucuria cu care primea aceste suferinţe; 5. Tăria de a mai încuraja şi pe alţii, ca să nu se mai clatine în faţa suferinţelor şi prigonirilor; 6. O dragoste sfântă de o înălţime zguduitore pentru toţi fraţii creştini sau copiii lui Duhovniceşti; 7. O râvnă neînvinsă şi rar cunoscută printre apostolii unei credinţe de a propăvădui neîncetat pe Mântuitorul Iisus, la toate neamurile; 8. Marea ştiinţă şi înţelepciune.” (Ionuţ Ţene, Valeriu Gafencu-O Biografie Teologică a Sfântului Închisorilor. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca-2016, p. 100)

   PETRU-Apostol al Crucii.

   Iniţial, fiul lui Iona se numea Simon şi era un om în rândul lumii, al cetăţii Betsaida din vatra Galileei Palestinei. Era familist, ginerele lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava, cu doi copii binecuvântaţi: un băiat şi o fată.

    Simon era simplu, obişnuit, muncitor, evlavios, aprig, înflăcărat, gospodar, pescar.

   Chemarea lui Hristos l-a surprins plăcut, trecând cu uşurinţă de la năvodul de prins peşte la pescuirea minunată a oamenilor pentru convertirea lor la creştinism.

   Şi-a părăsit familia lumească, urmând Familia cerească a Mântuitorului Hristos.

   (Vieţile Sfinţilor Apostoli-Trad. de Diana Potlog, Ed. Sofia, Bucureşti-2002)

   După întreita sa lepădare de Hristos şi revenirea la apostolat prin iertarea/ iubirea Mântuitorului său, cetăţenia i-a devenit apostolică şi eternă.

   Petru deşi chemat şi ales considera că iudeii sunt hărăziţi Canonului apostolic, dar şi cu aplicarea unor precepte şi datini ale legii celei vechi.

   A trebui să vină Marele Pavel pentru a rupe definitiv zăgazul Vechiului Testament şi a zidi ctitoria evanghelică a Noului Testament, nu pe lege, ci pe Iubire hristică.

   În Epistola a Doua Sobornicească, apostolul Petru ne îndeamnă să urcăm necontenit pe scara virtuţiilor creştine, ţinându-ne de mâna harului: „…puneţi şi din partea voastră toată sîrguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa, la cunoştinţă: înfrînarea; la înfrînare: răbdarea; la răbdare: evlavia; la evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea.” (Cap. 1, 5-7)

   Drama Apostolului Petru nu a fost răstignirea sa fizică de către crudul Nero, care i-a adus cununa Cerului, ci destituirea de către papă de la rangul de Apostol al lui Hristos la treapta de Episcop al Romei. Adică răstignirea spirituală. Pontiful catolic substituindu-se aşadar, lui Dumnezeu a devenit eretic rămânând pururea calic.

      Sfântul Petru şi Capra

      Istorioara ne povesteşte că Petru însoţindu-l pe Dumnezeu într-o vizită pământească, L-a muştruluit pentru nerânduiala şi nedreptatea apăsătoare din lume, cerându-i să-i încredinţeze mandatul dumnezeirii măcar pentru un an ca să pună totul în rânduială, ca liberalii. Dumnezeu l-a testat atent încredinţându-i până la urmă prerogativele dumnezeirii Sale pentru o zi.

   N-a apucat bine toiagul păstoririi, când deodată o olteancă şi-a scos căpriţa în uliţă şi rugându-se Domnului a spus: <<Paşte cu Dumnezeu, căpriţa mea, că eu trebuie să mă duc la lucru în sat, să-mi câştig pîinea… Domnul să te aibă în paza Lui.>>

   -Petre, zise Dumnezeu, auzişi ce zice biata femeie? Îţi dădu capra în seamă şi tu trebuie să grijeşti de ea să nu i se întâmple ceva. Femeia te-a rugat frumos şi tu trebuie să asculţi rugăciunea ei.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU – Apostolii PAVEL şi PETRU şi discipolii lor: Petre Ţuţea şi Pavel Chirilă-Apostoli ai Iubirii” →

   „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat

   între cei născuţi din femei unul

   mai mare decît Ioan Botezătorul!”

               (IISUS HRISTOS)

   „Eu v-am botezat pe voi cu apă,

   El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.”

(IOAN BOTEZĂTORUL)

 

   Profetismul în sens special defineşte sensul creştin ortodox al cuvântului, arătând comuniunea Omului cu Dumnezeu, dar şi deosebirea dintre el şi Creator.

   Consonanţa profetismului creştin ortodox capătă sens mesianic transmiţând reverberaţia Întrupării Cuvântului, ca desăvârşire a Creaţiei, prin revelaţie divină.

   Concluzia eminamente a Creaţiei este Întruparea Logosului, Care constitue astfel şi o premisă a actului creator dumnezeiesc.

   Omul a fost creat din Dragostea divină pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, a sa, dar şi pentru a putea fi îndumnezeit, îndumnezeire care nu se putea realiza decât prin Întruparea Cuvântului. „Theosis, spune celebrul teolog rus Paul Evdochimov, conduce tot destinul uman; întruparea e răspunsul divin la propria premisă pusă în uman… Chiar în afară de cădere, Cuvîntul s-ar fi întrupat pentru a desăvârşi umanitatea, căci întruparea e inclusă în actul creaţiei, postulând ultima treaptă a comuniunii între om şi Dumnezeu.” (P. Evdochimov, De la nature de la grace dans la Theologie de la 1, Orient, în vol. L Eglise et les Eglises, Chevetogne, 1954, p. 184)

   Odată cu Întruparea Logosului dumnezeiesc, dar mai ales după Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri s-a născut în comunitatea creştină lupta şi năzuinţa, jertfa şi suferinţa dobândirii gloriei veşnice a sfinţeniei.

   Un Sfânt se realizează întru comuniunea cu Dumnezeu, prin toate performanţele sale creştine de excepţie, de dobândire a metanoei metafizice spre transcendenţă.

    Omul-Sfânt trebuie să-şi întrupeze neprihănit spiritul îndumnezeirii întru Calea Dumnezeirii:Dumnezeu+Cuvântul+Lumina+Mişcarea+Ordinea+Viaţa+Fumuseţea+Întruparea+Învierea+Înălţarea+Pogorârea Duhului Sfânt+Judecata+Mântuirea.

   Începutul Creaţiei l-a fascinat atât de mult pe cel mai mare poet biblic al nostru şi-al lumii, Traian Dorz, încât ne-a mărturisit deplina sa bucurie:

   „O, ce slăvită Cântare trebuie să fi fost acest început!

   Ce dragoste nemărginită trebuie să fi fost aceea din care a ieşit Ideea din care a ieşit Cuvântul din care a ieşit Lumina, din care a ieşit Frumuseţea şi Armonia atâtor vieţi care alcătuiesc Viaţa.

   Din dragoste s-a născut Ideea-izvorul Cântării. Din Cântare s-a născut Cuvântul-izvorul Luminii. Din Lumină s-a născut Frumuseţea-izvorul Vieţii.” (Traian Dorz, Almanah „Iisus Biruitorul”-2001, Ed. „Oastea Domnului”, Sibiu-2001, p. 57)

 

   Primul Profet creştin care şi-a ipostaziat Icoana Întrupării Dumnezeului-Cuvânt este Ioan Botezătorul, dacul Sfânt şi Martir deopotrivă.

   Ioan Botezătorul este deci, primul Profet, dar şi primul Martir al Bisricii lui Hristos.

   Dobândirea curăţeniei lăuntrice prin lupta cu tine însuţi, însoţită de har este condiţia sine qua non de a păşi pe Calea sfinţeniei, întru ajutorul sinelui şi a celorlalţi care vor.

   Şi sfântul dac Ioan Botezătorul era conştient de acest fapt cu adevărat miraculos.

   El a luptat fără odihnă. Zi şi noapte. Noapte şi zi. Zi de zi. An de an. Permanent. Clipă de clipă deci, de-a lungul scurtei sale vieţi pilduitoare şi mângâietoare.

   Ştia că Bunul Dumnezeu i-a încredinţat o profeţie mesianică, luptând dur, aspru, palpitant, necontenit, fără răgaz pentru a deveni pur şi angelic întru Întâmpinarea Mântuitorului lumii Iisus Hristos, Vărul, Finul şi Domnul său iubit şi drag.

   Ioan boteza dincolo de Iordan în Betabara: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: <<Îndreptaţi calea Domnului… Am văzut Duhul pogorîndu-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul pogorîndu-Se şi rămînînd peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfînt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan, 1, 23, 32-34)

   Ioan Botezătorul pregăteşte Venirea Mântuitorului, dar şi Calea spirituală a Ucenicilor săi, alegând mărturisirea faptelor şi asumarea lor liberă, cu îndreptarea lor prin botezul curăţitor al pocăinţei.

   Botezul pocăinţei este trăsătura esenţială de asumare a Suferinţei, pentru primirea harului, a conlucrării cu el prin dreapta credinţă vestită de Evanghelia lui Hristos.

   Odată netezită Calea Suferinţei se putea încumeta şi accepta suişul mistic al Jertfei asumată, împlinită şi propăvăduită la modul absolut de Iisus.

   Aşadar, Ioan pregăteşte latura umană a Suferinţei pentru a se putea întrupa în natura divină a Jertfei consfiinţită de Hristos.

   Aşa şi-a consfiinţit Chipul şi Asemănarea cel mai mare Bărbat dac al Omenirii:

   Alegere, năzuinţă, misiune, vocaţie, comuniune, sinergie, slujire, iubire, jertfire.

   Chibzuinţa sa profetică a fost matură, înţeleaptă, clarvăzătoare, înaintemergătoare.

   În Ordinul instituit de el, cel al Esenienilor, cel al Purităţii, Ioan a pregătit prin Filocalia Suferinţei şi a Jertfei, jumătate dintre viitorii Apostol ai lui Iisus: Andrei+Petru, Ioan+Iacob, Filip+Natanael.

   Ordinul lui Ioan, cel al Esenienilor a fost primul Ordin al Ortodoxiei, iar al doilea a fost instituit de Valeriu Gafencu, pentru discipolii săi prigoniţi şi persecutaţi, Ordinul Purităţii Mistice, prin slujire, suferinţă şi jertfă sublimă, în penitenciarul Târgu-Ocna.

   Mesajul lui Ioan a fost de curăţire prin pocăinţă, prin apă.

   Mesajul lui Valeriu a fost de curăţire, de iluminare, prin pocăinţă, prin apa lacrimilor, dar mai ales prin focul mistic al Iubirii de Hristos şi de Neam.

   Şi unul şi celălalt au fost daci aleşi de Dumnezeu: Ioan pentru naşterea credinţei celei drepte, Valeriu pentru renaşterea dreptei credinţe.

   Unul a propăvăduit în Pustia sălbăticiei, celălalt în sălbăticia temniţei, în pustiul zidurilor încremenite de ură, de prigoană, de persecuţie, de ateism, de fariseism.

   Ioan a ales asceza şi mistica, ca iluminare, iar Valeriu mistica şi asceza ca jertfă.

   Ioan Botezătorul s-a încins cu asprimea ascetică a postului, cu renunţarea la sine, cu sălbăticia pustiei, dar s-a împodobit şi înfrumuseţat şi cu mistica iubirii de Hristos.

   Valeriu Gafencu s-a încins cu toate ororurile oferite din plin de regimul totalitar pustiitor, dar mai presus de toate s-a încununat cu dragostea isihastă întru Iisus.

   Amândoi au fost/ sunt frumoşi! Unul în asprimea sa, celălalt în sublimul său!

   Amândoi au fost/ sunt drepţi! Amândoi au fost/ sunt credincioşi!

   Amândoi au fost/ sunt Eroi! Amândoi au fost/ sunt iubitori ai Dragostei cereşti!

   Amândoi au fost/ sunt mărturisitori primind cununa cea sfântă a Muceniciei, strălucind pe cerul Daciei Mari!

   Amândoi au fost/ sunt iubiţi de Fecioara Maria-Crăiasa noastră Vlaherna Carpatina!

   Amândoi sunt Martiri şi Sfinţi ai Ortodoxiei Cerului şi Pământului!

   Unul a fost/ este cel mai mare! Celălalt a fost/ este destul de mare!

   Ioan a avut şase ucenici mari, destoinici, deosebiţi, înflăcăraţi, zeloşi, jertfitori.

   Valeriu a avut şase discipoli de trăire mistică excepţională, jertfitori: Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Marin Naidin, Aurel C. Dragodan.

   Ioan Botezătorul este cinstit de cer şi de pământ deopotrivă.

   Valeriu Gafencu este venerat numai de cer, fiindcă pământul încă n-a căzut de pe ochii celor profani, perfizi, ori a profanilor-religioşi cu mitre destul de apăsătoare, cu cârje înalte şi grele de aur, destul de prea suficienţi lor.

   Prima jertfă mare a lui Ioan Botezătorul a fost ruperea de sine, de ucenicii săi.

   Tocmai de aceea rămâne primul Profet al lumii care-şi trimite discipolii după Cel mai Mare Profet, după Cel mai Mare Învăţător al Cerului şi al Pământului-Iisus.

   Nimeni în istoria omenirii nu şi-a trimis ucenicii săi de suflet după un alt Învăţător.

   Ioan a făcut-o, dovedind că este cel mai mare Profet mesianic şi deci „Cel mai mare om (bărbat) născut din Femeie!”, după afirmaţia lui Hristos, fiindcă Cel mai Mare Om al Cosmosului născut din Fecioară rămâne Acelaşi Iisus.

   Prin urmare Ioan Botezătorul spiritual este cel mai mare Om-dac al Pământului.

   Predica lui cu voce de tunet şi săgeţi de fulgere era aspră ca pustia, tăioasă ca diamantul, directă ca focul înroşit pe rană, profundă ca apa, vindecătoare ca vinul.

   „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui. Orice vale se va umple şi orice munte şi orice deal se va pleca; cărările cele strâmbe se vor face drepte şi cele colţuroase, drumuri netede.

   Şi toată făptura va vedea mîntuirea lui Dumnezeu… Pui de vipere, cine va arătat să fugiţi de mînia ce va să fie?…Orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Şi mulţimile îl întrebau: Ce să facem deci?

   Cel ce are două haine să dea şi celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea. Şi au venit şi vameşii să se boteze şi i-au spus: Învăţătorule, noi ce să facem? …Nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rînduit. Şi-l întrebau şi ostaşii, zicînd: Dar noi ce să facem? Şi le-a zis să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră.” (Luca 3, 4-7, 9-14)

   Conştient de misiunea sa profetică, Ioan şi-a înfruntat pe toate terenurile, pe toate căile pe toţi adversarii săi politico-religioşi: fariseii, saducheii, rabinii în frunte cu Irod, nu cel Mare cum i s-a spus, ci cel Groaznic cum a fost.

   Decapitarea sa de către Irod n-a însemnat o înfrângere, ci marea biruinţă prin care şi-a învins tiranul despot şi prin el pe însuşi Satana prigonitorul a toate cele bune.

   Ucidera sa a fost cea mai categorică biruinţă lumească, consfiinţindu-i aura de prim martir şi sfânt al Bisericii Ortodoxe Biruitoare.

   UCENICII iubitori ai lui Ioan Botezătorul-ai Neamului dacoromân:

 

   Ioan apostolul, Ioan Gură de Aur, Ioan Casian, Ioan-cneaz; Ioan Asan, Ioniţă Caloian Asan, Ioan Căliman Asan, Ion Mihail Asan, Iancu de Hunedoara, Ion Vodă, Ianache Văcărescu, Ion Creangă, Ion Ghica, Ion L. Caragiale, Ion Minulescu, Ion Moţa, Ion I. Moţa, Ion Banea, Ion Belgea, Ion Caranica, Ion Zelea Codreanu, Ion Dobre, Ion Dumitrescu-Borşa, Ion Găvănescu-Iaşi, Ion Golea, Ion Herghelegiu, Ion Mânzatu, Ion Antoniu Pâsu, Ion Tarnovschi, Ion Macridescu, Ioan Arbore, Ion C. Petrovicescu, Ioan Sabău, Ioan Glăjar, Ioan Iovan, Ion Sân-Georgiu, Ion Ţolescu, Ion Barbu, Ion Pillat, Ion Caraion, Ion Dobre/ Nichifor Crainic, Ion Omescu, Ionel Zeană, Ioan Iov Volănescu, Ioan Ianolide, Ioan Alexandru, Ion Ioanid, Ion Paragină, Ion Petrovici, Ion Gavrilă-Ogoranu, Ioan Mogoş, Ioan V. Pica, Ionel Brătianu, Ionel Teodoreanu, Ioan Răducanu-Vâlcea, Ioan S. Negruţiu, Ioanichie Bălan, Ioan L. Neagoe, Ioan Ilarion Neagoe, Ion Antonescu, Ion Piso, Ion Ghinoiu, Ioan Scurtu, Ion Măldărăscu, Ioan Miclău, Ionuţ Ţene ş.a.

   ––––––––––––––-

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

24 iunie, 2018

Adevărul fiind Dumnezeu, obligă Omul care-I poartă chipul să-şi dăltuiască o conştiinţă morală permanentă, veghetoare, mistică şi responsabilă metafizic întru libertatea totală pentru slujirea Domnului, a Neamului, a comunităţii prezente şi a sa.

   Nu este important de ştiut, ci vital, atunci când nu e vorba despre tine sau despre el, nici despre ei, ci despre Noi, despre Naţiune, respectiv despre Neam, că Adevărul, indiferent cât de greu se ajunge la El deoarece nu prea intră în graţiile tuturor, El-Adevărul rămâne acelaşi prin sine, mustind de dumnezeire, onorând însă şi pe cei puţini care vin să se așeze sub strălucirea luminii Sale.

   Pentru pământenii temerari, respectiv pentru dacoromâni, a mărturisi întru Adevăr este un act, un fapt de adevărată nebunie mistică, fiindcă dincolo de aura dezvăluirii se întrevede minciuna care a îngrozit o naţie ori lumea întreagă mutilând-o moral.

   Slujind Adevărul, posezi libertatea de a te împlini sufleteşte, de a te întări luptând pentru dreptate şi de a te putea exprima în dreapta credinţă, mărturisindu-ţi public iubirea, nu pentru sine, nu pentru noi înşine, ci pentru Dumnezeu şi Neam.

   Suntem datori cu o moarte curată şi eroică pentru a ne trăi apoi viaţa de după viaţă.

   În prima mare etapă a vieţii, cei ce slujesc Adevărul, lipsiţi fiind aproape tot timpul de apărare legală, sunt discreditaţi, calomniaţi şi defăimaţi, fiindcă „greii pământului”, oportuniştii politici, politrucii, obedienţi iluminaţilor, care i-au ajutat să parvină şi să vândă tot ce înseamnă Cer şi Patrie, Aur, Moşi şi Strămoşi, ignoră cu desăvârşire Cerul şi pe cei care mai au încă privirea îndreptată spre înaltele zări.

   Durerea devine mai acută şi rana se adânceşte mai mult, când alături de politicianişti, vezi şi istorici şi teologi şi intelectuali şi oameni de cultură care i-au atitudine făţişă faţă de cei prigoniţi, faţă de cei persecutaţi, faţă de adevăraţii eroi, martiri, mărturisitori şi sfinţi.

    Faţă de adevărul însuşi! Adică de Dumnezeu!

   Realitatea, oricât de camuflată ar fi, ei o cunosc, dar nu vor să o aducă sub Adevăr.

   Pământul nostru sacru cu pădurile lui, cu munţii lui, cu peşterile lui, cu văile lui, cu apele lui, cu tunelurile lui, cu cimitirele lui, cu gropile comune ştiute ori nu, musteşte de eroi, de martiri, de cuvioşi şi de sfinţi, care obligă la mărturisire, la Adevăr.

   La mărturisirea întru Adevăr pentru vieţile şi jertfele lor curate, dar tot la Adevăr împotriva iudaismului, sionismului, ateismului, marxist-leninismului, socialismului, liberalismului, comunismului, neoliberalismului, neocomunismului, ecumenismului.

   Pleroma mărturisirii fiecăruia în parte şi a tuturor deopotrivă este mult superficială în raport cu Adevărul, fiindcă emoţiile trăite, intensităţile îndurate, complexitatea suferinţei depăşeşte peste măsură posibilităţile toate de exprimare.

   Ţara noastră fostă Dacoromânia Tainică, devenită o Republică a Penitenciarelor a transformat temniţele, lagărele şi închisorile în laboratoare specializate pentru „reeducarea”, „duşmanilor regimului”, prin regim străin, vrăjmaş, samavolnic, totalitar.

   În cadrul marilor prigoane şi deselor persecuţii s-au exercitat asupra adevăraţilor Fii ai Naţiei, presiuni care au fost cu adevărat bestiale, dar şi satanic geniale.

   Cu tot infernul declanşat asupra purtătorilor de ideal, de lumină, de iubire, de adevăr, de dreptate, de sfinţenie foarte mulţi au rezistat şi mulţi au supravieţuit.

   Au fost eroi-martiri care au depăşit satanicele chinuri, rămânând curaţi în Adevăr.

   În toţi acei Oameni, Hristos a înviat! Hristos a mărturisit! Hristos mărturiseşte!

   Oamenii au fost înrobiţi de prigonitori, dar spiritul lor a rămas liber întru Adevăr!

   Poporul a fost supus puterilor dictatoriale, dar Naţia stă sub libertatea credinţei.

   Adevărul în cele din urmă va triumfa, dar până atunci persecuţiile religioase prigonesc Libertatea şi o dată cu ea Adevărul.

   Toate mecanismele de propagare a nihilismului, a materialismului, a ateismului, a neadevărului despre trecut, zdrobesc acest prezent pentru a ne frânge viitorul.

   Toate forţele oculte cu legiunile lor de supuşi, de laşi creştini, continuă asediul lepădării de noi înşine, al descompunerii ca persoană, al muririi sufleteşte.

   Generaţiile care au urmat, care se nasc, şi cresc au pretenţia că sunt români, dar ei nu mai au nici suflet românesc şi nici conştiinţă creştină.

   Prin aceste generaţii altoite cu democraţia liberului arbitru, sau a comunităţii europene, sufletul ortodox al Neamului moare.

   Dacoromânii trebuie să-şi regăsească sufletele întru Adevăr, să-şi reorienteze valorile ortodoxiei, să se asume libertăţii lui Dumnezeu.

   Pentru acest postulat, apostolat este absolută nevoie de trăire adevărată, triadică.

   Trei noţiuni profunde, fundamentale şi absolute aprind, cuprind şi întregesc sufletul dac naţionalist: Om, Român, Creştin.

   Perspectivele unui imperiu iudaic, moştenitor al celui comunist, care se întrevede triumfător în acest mileniu, declanşează un val nimicitor care va pune stăpânire pe întreaga omenire aflată în derivă cu menirea sa.

   Neomarxismul cu „faţă” umană, humanoidul deci, călăuzit de iudeo-sionism şi-a întins tentacolele peste tot. Francmasoneria manevrează sub mister tulburând apele.

   Cea mai înaltă tribună prin care se răspândeşte neomarxismul acum este Biserica.

   Toate partidele politice zică-se creştine, dau de fapt onorul ateismului marxist.

   Iudaismul-sionist organizează parada intrării pe sub arcul de triumf al marxismului.

   Nu există nici o forţă morală, socială, politică, religioasă, nici o idee, nici o doctrină, nici o personalitate care să contracareze marxismul, nici pe plan intern şi nici extern.

   Democraţia occidentală, unde au toate drepturile marxiştii s-a încuscrit cu demonocraţia orientală unde numai marxiştii au drepturi.

    Pe toate cele cinci continente se aşteaptă deci, întronizarea iudeo-sionismului, aşa cum foarte clar a întrezărit-o contemporanul nostru Sfântul Serafim Rose.

   „Vor dispărea ţările, căci va fi o unică ordine mondială. Vor dispărea statele, care vor fi preluate de activul de partid. Vor dispărea armatele, căci puterea centrală va dispune de forţă fără opoziţie. Va dispărea Biserica, fiind înlocuită de ştiinţa marxistă. Conştiinţele vor fi formate de puterea centrală. Gândirea, creaţia vor fi strict marxiste. Ştiinţă nu va exista în afara marxismului. Fiecare om va fi programat câte necesităţi are şi câtă capacitate de muncă datorează. Toţi oamenii vor fi supuşi unui riguros control. Va exista o singură idee, o singură orânduire, o singură putere, un singur popor… Comunismul nu are răspunsul final, pentru că e ceva cu totul negativ şi deci nu poate cuceri lumea, aducându-i fericirea, aşa cum pretinde. Dar el pregăteşte terenul pentru un lucru foarte important care trebuie să se producă înainte de sfârşitul lumii: guvernul mondial unic şi unificat, din care creştinismul a fost cumva dat afară.” (Ierom. Damaschin, Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, Bucureşti-2005, p. 849)

   Aşadar, Protocoalele Înţelepţilor Sionului nu este prima mărturisire despre tendinţa suverană mondialistă a iudaismului, ci între miile de năzuinţe despre acest fapt, dar exprimă o teză doctrinară foarte bine intenţionată, foarte responsabilă, profund elaborată, foarte clară, foarte precisă şi încă foarte misterioasă în acelaşi timp.

   Cei care au tratat cu destulă uşurinţă, chiar cu foarte multă nepăsare chimvalele răsunătoare-devastatoare ale funestului Talmud, alăutele Kehillahului-Cahalului, tamburinele Francmasoneriei şi învăţămintele Protocoalelor au fost chiar naivii de creştini ortodocşi, prin oamenii lor politici, prin înaltele feţe bisericeşti, prin teologi, prin scriitori, prin intelectuali de marcă ori erudiţi ai culturii ortodoxe.

   Fiecare dintre toţi aceştia au măsurat cu masura lor, nu cu măsura măsurii.

   Fiecare a interceptat o anumită nelinişte, o anumită apăsare, o anumită îngrijorare, dar n-au mers mai departe decât foarte puţini pentru a se dedica unei cercetări mai ample, unui studiu mai aprofundat, unei adâncimi mai cuprinzătoarea, pentru a pătrunde dincolo de invizibil, unde se conturează scopul şi obiectivele iudeo-sioniste.

   Unul dintre marii cutezători care s-a apropiat de ţinta Noii Ordini Mondiale, de NOVUS ORDO SECLORUM a fost mareşalul german Erich Ludendorff (1865-1937): „Dacă vom studia cu de-amănuntul istoria poporului evreu, organizaţiile lui, felul său de a lupta, vom ajunge să scriem altfel istoria lumii. Această schimbare în tratarea istoriei va fi cu atât mai mare, cu cât ne apropiem de actualitate.” (E. Ludendorff, „Kriegfuhrung und Politik”, ediţia a II-a, 1922, p. 51)

   Cum Talmudul nu prea este accesibil decât rabinilor şi iluminaţilor sionişti, descoperirea epocală a Protocoalelor a condus la deconspirarea Marii Conjuraţii iudaice care, dezbate planuri şi proiecte milenare mondialiste, ce dezvăluie de fapt, o conducere elitistă, misterioasă, ocultă, care are un program unitar, cu caracter universal pentru toate statele în care există comunităţi evreieşti.

   Tot Protocoalele ne descoperă că principiile fundamentale ale Masoneriei: libertate, egalitate, fraternitate, nu au aceeaşi tâlcuire precum cele ale Creştinismului, căci esenţa lor pulsează din Talmud, din Cahal.

   Libertatea nu poate să existe decât în principiul Autorităţii supreme, iar egalitatea ţine doar de utopie sau de închipuire.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a VII-a) – Concluzii” →

„Toate revoluţiile sunt revoluţii teologice:

Criza generală în care se zbate lumea în acest moment se rezumă la o frază:

răzbunarea Talmudului asupra Evangheliei.”

                  (Pierre Joseph Proudhon)

 

   Istoria creştinismului ortodox universal adică cel Hristico-apostolic, nu cel papal circumscris doar lui Petru, papei şi influenţei iudaice covârşitoare, oglindeşte lumea de la un capăt la altul într-un prezent continuu, doar în comuniune cu Hristos.

   Hristos este Răsăritul Răsăritului şi Apoteoza Apusului. Deci, Împăratul cosmosului.

   Dar, Hristos a fost detronat de Apus, cum s-a întâmplat mai târziu cu Împăratul Constantin cel Mare, şi înlocuit cu papa, cu papismul după modelul rabinismului.

   Prin urmare Răsăritul şi-a pus temelia pe Transcendenţă, iar Apusul pe naturalism.

   „Hristos este un Om al Răsăritului în cea mai înaltă măsură, şi un Om al Apusului de cel mai înalt rang. El este un răsăritean mai presus de Răsărit şi un apusean mai presus de Apus. Întreg pământul este al Său şi toate marginile sale…” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Mai presus de RĂSĂRIT şi APUS, trad. din lb. sârbă de Gheorghiţă Ciocioi. Ed. Sofia, Bucureşti-2008, p. 10)

   În cadrul istoriei universale istoria Creştinismului ortodox are un rol aparte: de ecumenicitate socială şi de spiritualitate mistică în care i se reflectă chipul profund şi luminos, preocupat de împlinirea spirituală a omului recreat prin Jertfa lui Hristos.

   Tot în cadrul Creştinismului ortodox universal, ortodoxia dacoromână se reflectă în mod cu totul special, cel prin care ortodoxul dacoromân, naţionalistul creştin plămădit întru personalitatea lui Iisus se rezideşte lăuntric împlinindu-se şi definindu-se spiritual. Dacoromânul ortodox naţionalist pătrunde toate acţiunile şi încercările ivite şi abătute asupra sa cu preponderenţa luptătorului zelos, nu numai pentru a se achita virtuos, merituos, ci şi pentru a-şi proiecta lumea în viziunea sa lăuntrică.

   Naţionalistul creştin dacoromân adoptă nu doar o poziţie verticală, nu doar o ţinută de erou, ci şi o conştiinţă mistică ceea ce îl defineşte ca un aristocrat al demnităţii, ca erou-martir, ca mărturisitor al suferinţei şi al iubirii, dar şi jertfitor al Crucii şi al Învierii.

   Această luptă care îmbracă veşmântul eroic o aprinde cu zel mistic de rezistenţă religioasă, nu numai pentru a se împlini sufleteşte, ci şi pentru a crea acea comuniune frăţească, camaraderească cu ceillalţi confraţi-comuniunea Hristică.

   Paleta rezistenţei sale religioase este destul de bogată, destul de variată: rezistenţă fizică, rezistenţă morală, rezistenţă intelectuală, rezistenţă culturală, rezistenţă concentraţionistă, rezistenţă în marea închisoare a Republicii Penitenciare.

   Laboratorul ideologic care a preparat „metoda Makarenko”, după indicaţiile aleşilor spirituali ai Protocoalelor au substituit Lumina Hristică cu cel mai întunecat şi autentic ev totalitar-regimul comunist.

   Desconsiderând creştinismul ortodox, puterea dumnezeiască a suferinţei şi a jertfei, regimul ateu a încercat să suprime ordinea cosmică a istoriei, ordinea morală a omului, ordinea firească a vieţii, ordinea socială a comunităţii.

   Privilegiaţii lumii-Iluminaţii călăuziţi de rabinii lor talmudişti au suprimat Omul creştin renăscut hristic, Omul nou naţionalist-creştin educat mistic, cu „omul nou”, reeducat, robotizat pentru a fi înrolat în Regimentul politic sau în Legiunea ocultă, dispreţuind astfel orice persoană capabilă de instituirea ordinei, a ecumenismului social, a spiritului liturgic, a armoniei culturii, a comuniunii harice.

   Înlocuind Creştinismul Apostolic Ortodox al Evangheliei Iubirii, cel al dreptei credinţe, cu comunismul religiei atee, ideologii sionişti au declanşat prigoana împotriva rezistenţei religioase mai întâi printr-o reinterpretare a Creştinismului lui Hristos, apelând la răstălmăciri ideologice, pentru a-şi întări religia lor marxistă dezbrăcându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos de haina dumnezeirii Sale şi îmbrăcându-L în purpura primului comunist, iar ulterior înfăşurându-L în giulgiul papistaş.

   O dată cu declanşarea prigoanei atee s-a trecut la asediul marilor persecuţii iudaice, neluând în calcul participarea lui Dumnezeu în cadrul Rezistenţei Religioase.

   Astfel, creştinii au devenit naţionalişti, naţionaliştii au urcat în eroi, eroii au covârşit în martiri, iar ţărâna sacră purificată prin sânge s-a întrupat în cuvioşi şi sfinţi.

   Aşadar, naţionaliştii creştini ortodocşi au parcurs drumul eroic al rezistenţei spre calea mistică a mântuirii întru Dumnezeu-Omul-Hristos, dincolo de prigoana-persecuţie ideologică a religiei omului fără Dumnezeu, „care a fost ateismul comunist.” (Bertrand Vergely, Le silence de Dieu face aux malheurs du monde, Ed. Presses de la Renaissance, Paris-2006, p. 97)

Capitolul XXII: <<…Noi avem în mâini cea mai mare putere modernă, aurul: îl putem scoate în două zile din depozitele noastre, în ce cantitate ne va plăcea. Mai trebuie oare să dovedim că stăpânirea noastră e predestinată de Dumnezeu? Oare nu vom dovedi prin asemenea bogăţie că tot răul pe care am fost siliţi să-l facem în cursul atâtor veacuri, a contribuit în sfârşit la adevăratul bine, la punerea în ordine a tuturor lucrurilor?…>>

 

   Aurul lumii nu este metalul preţios atât de mult pripăşit prin voia lui Dumnezeu în toată Vatra Dacoromână din care de milenii l-au furat şi l-au cărat şi-l mai fură şi-l mai cară toţi vrăjmaşii noştri, de ieri, de azi, de mâine, de poimâine dacă mai rămâne…

   Aurul lumii nu este zăcământul atât de râvnit, atât de des căutat, atât de mistuitor, atât de ispititor, atât de declanşator de lupte şi de războaie, atât de prigonitor deci, ci Hristosul Este-Aurul lumii, Aurul Luminii, Aurul Vieţii, Aurul Învierii, Aurul Mântuirii, Aurul Eroilor şi Martirilor, Aurul Mărturisitorilor şi Sfinţilor, Aurul tuturor celor care Îl preţuiesc, care Îl cinstesc, care Îl adoră ca Dumnezeu şi Om.

   Iudaismul a păşit încet, sigur şi milenar spre marele mister al viitorului sionist.

   Tot răul milenar produs asupra lumii creştine l-a filtrat în binele propriu de cuceritor, astfel că aureola puterii iudaice s-a convertit în adorarea mistică sionistă.

   În acest scop crucea iudeilor a rămas Şarpele de Aramă al lui Moise, al Talmudului.

   Profeţii lor, nu sunt proorocii creştinilor, cum foarte eronat s-a crezut şi se mai crede, dar sigur sunt precursorii rabinilor talmudişti, astfel că Biblia lor este o interpretare exclusivă, ultranaţionalistă a voinţei lor, a fariseilor şi saducheilor atribuită poruncitor lui Yahveh-zeul creat pentru a-şi legitima supremaţia asupra lumii.

   În tâlcuirea Deutoronomului iudaic al lui Moise, găsim de fapt tălmăcirea talmudului rabinic de mai târziu, care se reflectă fidel în doctrina Protocoalelor, a Directivelor şi a mişcării ecumenice sioniste, pregătitoare a mondialismului evreiesc:

   „Nu vei trata nici un fel de alianţă cu popoarele din ţara în care vei intra.

   Nu te teme că celelalte naţiuni sunt mai numeroase ca tine, căci cel Etern, Dumnezeul tău, este şi puternic şi teribil şi le va spulbera dinaintea ta,-nu dintr-o dată, dar puţin câte puţin, până vor fi exterminate.

   Tu vei distruge toate popoarele pe care Dumnezeul tău cel Etern ţi le va da în mână.

   Cel Etern îţi va da în mâna ta pe Regii lor, de care nu se va mai vorbi pe pământ.” (Deutor., cartea a VII-a;  Alexandru Iarca, „Destinul şi istoria evreiască”, 1922, p. 43)

   „Talmudul” ni-l defineşte exact marele nostru savant Bogdan P. Haşdeu: „Talmudul se poate numi tot ce au lucrat până acum rabinii, în curs de optsprezece secole şi tot ce vor mai lucra de acum înainte în secolii nesfârşiţi.” (Cf. „Talmudul”, conferinţă ţinută în 1866 de B.P. Haşdeu, publicată la Biblioteca Universală, în 1916, p. 14)

   Faţă de multele lucrări, de vechimea lor şi de autoritatea investigării, documentele cercetate şi cunoscute mai cu seamă cele elaborate de cercetătorii evrei care au consimţit să le pună în lumina Adevărului absolut se cuvin fireştile întrebări esenţiale:

   -Când au greşit creştinii-apostolici?

   Atunci, când ierarhia lor creştină, adică în faza primară i-a trădat încuscrindu-se cu iudeii rabinici, cu iudaismul deci, cu francmasoneria, cu sionismul mondialist.

   Ambele entităţi iudaice şi creştine s-au înrolat sub flamura literei „T”: Tav care, în ebraică înseamnă devenire, asemănare şi Teos, simbolul lui Dumnezeu în greacă.

   Litera „T” mai semnifică pe de o parte Tora, Talmudul, Şarpele de aramă, învăţătura şi drumul sionismului spre Republica universală a iudeilor-sionişti, iar pe de alta Crucea biruitoare a creştinismului întru Înviere.

   Şarpele de aramă-Şarpele simbolic reprezintă poporul „ales”, predestinat să conducă cândva toate popoarele lumii.

   Creştinii au greşit din start mizând pe Toleranţa impusă de iudei, în timp ce aceştia foarte prevăzători au aruncat zarurile pe Talmud.

   Astfel, Ierarhia creştină în loc să urmeze Calea lui Hristos, purtând Crucea eliberării, a învierii, a luat drumul lui Moise, alături de Şarpele de aramă, adică drumul Talmudului, veninul ucigător spre pierzarea creştinilor.

   Este adevărat totuşi că poporul drept măritor creştin al Daciei Mari prin credinţă, prin răbdare, prin luptă, prin curaj, prin nădejde, prin suferinţă, prin jertfă, prin demnitate, prin omenie, prin dăruire, prin iubire alături de conducătorii voievodali şi vlădicii lor de sânge au urmat Calea-Adevărul-Viaţa întru Hristos.

   -Cât de mult au greşit creştinii ortodocşi?

   Atât de mult că, prigonitorii lor fariseii i-au învins cu uşurinţă, folosindu-se evident de aportul nesperat de mare pe care li l-au adus fidelii creştinii spre sinuciderea lor.

   Primele veacuri ale creştinismului au trecut prin iezerul de foc ale persecuţiilor romane aţâţate de iudei. De fapt persecuţiile împotriva creştinilor ortodocşi n-au încetat niciodată, însă în funcţie de tăria şi vigilenţa creştinilor, a conducătorilor lor politici şi spirituali, ele au fost când mai slabe, când mai aprige, dar continue.

   Secolul al XX-lea, prin „palmaresul” celor două războaie mondiale, provocate de Oculta iudeo-sionistă, s-a remarcat şi prin cele mai mari atrocităţii ale persecuţiilor.

   Persecutorii diabolici s-au trezit la un moment dat copleşiţi de spiritul persecutaţilor.

   Persecutorii atei-indivizii fără Dumnezeu au devenit însă la rândul lor în diabolica prigoană anticreştină, hărţuiţi de Oamenii lui Dumnezeu, prin rezistenţa lor fizică, morală, psihică, intelectuală, spirituală, religioasă, adică prin credinţă, răbdare, umor, mărturisire, iertare, jertfă, iubire.

   Fiecărui mod de rezistenţă i s-a aplicat acelaşi sistem de tortură, dar peste măsură: rezistenţei fizice, tortura fizică, rezistenţei morale, tortura morală şi aşa mai departe, astfel că la rându-le ideologii, anchetatorii, torţionarii păreau ei înşişi hărţuiţi de rezistenţa victimelor: „Fiindcă se instalaseră la conducerea poporului român în mod ilegitim, prin minciună, fraudă, teroare şi crimă, comuniştii, majoritatea străini de neamul nostru, se simţeau hărţuiţi din toate părţile.” (Daniel Mazilu în Prefaţa la Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne. Ed. Predania, Bucureşti-2011, p. 9)

                                   Directiva nr. 22

   „… Avem în mâinile noastre cea mai mare putere din zilele noastre, adică aurul. Putem să luăm în două zile orice cantitate de aur dorim din seifurile noastre. Mai este oare nevoie să demonstrăm şi altfel că Dumnezeu ne-a hărăzit stăpânirea lumii? Oare nu am dovedit-o cu această bogăţie? Răul pe care am fost forţaţi să-l facem timp de atâtea secole nu ne-a slujit oare până la urmă pentru adevăratul nostru bine şi pentru a pune totul în bună rânduială?”

 

   Capitolul XXIII: <<…Ei trebuie să vadă în el întruparea puterii şi a tăriei. Domnitorul care va lua locul guvernelor de astăzi, care îşi târăsc viaţa în mijlocul societăţilor demoralizate de către noi, care au tăgăduit chiar puterea lui Dumnezeu, şi în sânul cărora se ridică din toate părţile focul anarhiei, acest domnitor va trebui înainte de toate să stingă această flacără mistuitoare…Acest ales al lui Dumnezeu e numit de sus, pentru a sfîrâma puterile nesăbuite, mişcate de instincte iar nu de raţiune, de bestialitate iar nu de umanitate. Aceste puteri triumfă astăzi, jefuiesc, săvârşesc tot felul de violenţe, sub pretextul libertăţii şi al unor drepturi. Ele au nimicit orice ordine în societate pentru a ridica pe aceste dărâmături tronul Regelui lui Israel; dar rolul lor va fi încheiat în momentul ridicării pe tron a regelui nostru.>>

 

   Având de partea ta toată puterea materială jecmănită de la ceilalţi care au intrat  în vârtejul hrăpăreţ al avarilor, o poţi numi oare stăpânire predestinată?

   Tot răul secular, milenar făcut tuturor, oare n-a plămădit binele răufăcătorilor?

   Toată dezordinea care a zdrobit ordinea veche şi care continuă prin violenţe şi mai acerbe şi mai totalitare, oare nu contribuie la stabilirea Noii Ordine?

   Asta nu înseamnă oare că în cele din urmă răufăcătorii lumii au ajuns binefăcători?

   Lumea creştină chinuită de metafizica spiritului, se va elibera ea oare de sub tutela progresului dialectic-materialist?

   Comunitatea cu vatra ei de foc-comuniunea, nu trebuie să devină vasală „EULUI”?

   Puterea iudeilor, a celor „aleşi”, va fi mare fiindcă având sprijin masonic din toate părţile: din stânga, din centru, din dreapta, mai ales de la creştini şi se va concentra într-o singură mână de fier. Sub un singur sceptru. Cu o singură cauză. Sub un singur destin-imperial, nu cu utopii, nu cu promisiuni electorale, nu cu baliverne-doctrinare, nu cu partide peste partide, nu cu putere peste opoziţie, nu cu demagogi peste demagogi, nu cu corupţi peste corupţi.

   Puterea lor va întroniza Ordinea lor.

   Unitatea perfectă de gândire: de idei, de doctrine, de protocoale, de directive, de vederi, de simţire, de mister, de răbdare şi de acţiune este de fapt marea lor forţă genetică milenară ce şi-a tras şi îşi trage seva din Talmudul Vechiul Testament.

   Animalul de povară trage carul mânat cu blândeţe. Dobitocul se mişcă doar atunci când simte biciul pe spate al unei mâini care nu glumeşte şi nu renunţă a-l plesni.

                                  Directiva nr. 23

   „…Ar trebui să vadă în ea (în persoana Regelui nostru) personificarea puterii şi a durităţii. Acest monarh va lua locul guvernelor existente azi, care conduc societăţi deznădăjduite datorită nouă evreilor care am tăgăduit până şi puterea lui Dumnezeu şi în sânul căreia se înalţă peste tot focul anarhiei…

Acest <<ales al lui Dumnezeu>> a fost chemat pe tron pentru a sfărâma forţele mânate de instinct şi nu de logică, de bestialitate şi nu de umanism; aceste forţe triumfă, jefuiesc şi se dedau la tot felul de constrângeri sub pretextul slujirii libertăţii şi adevărului. Ele au distrus orice fel de societate, pentru a ridica pe ruinele ei tronul Regelui lui Israel.”

   Capitolul XXIV: <<…Planurile de acţiune ale regelui, planurile sale imediate, nu vor fi cunoscute nici chiar de aceia care vor purta numele de prim-sfetnici ai tronului. Singur regele şi cei trei iniţiatori ai săi vor cunoaşte viitorul. În persoana regelui, stăpân pe sine însuşi şi pe omenire, mulţumită unei voinţe neclintite, toţi vor crede că văd destinul cu căile lui necunoscute. Nimeni nu va şti ce vrea să atingă regele prin poruncile sale, şi de aceea nimeni nu va îndrăzni să se pună de-a curmezişul drumului necunoscut.>> (Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Fragmente din Textul integral tradus de Ioan Moţa, după Roger Lambelin. Ed. Alma-Oradea-1997)

   Toate acţiunile întreprinzătoare ale sioniştilor stabilesc cele mai elaborate planuri ce emit mijloacele specifice asigurării sceptrului puterii dinastice a regelui lor.

   Cunoscând directivele care îndrumă universal evoluţia lumii, iudeii au aflat procesul de gândire al omenirii, direcţionându-l continuu în scopul preconizat de ei.

 „Noi am pus faţă în faţă calculele individuale şi naţionale ale creştinilor, urile religioase şi etnice pe care le-am ţinut aprinse de douăzeci de veacuri. De aceea nu va găsi nici un guvern ajutor nicăieri; fiecare va socoti că o înţelegere împotriva noastră e dăunătoare propriilor sale interese. Noi suntem atotputernici, de noi trebuie să se ţină socoteală. Puterile nu pot încheia nici cea mai neînsemnată înţelegere fără ca noi să nu luăm îndată parte la ea.

   Per me reges regnant-„prin mine domnesc regii… Toate rotiţele mecanismului guvernamental depind de un motor care e în mâinile noastre şi acest motor e aurul”.

   („Protocoalele Înţelepţilor Sionului”, Capitolul V, trad. în lb. franceză de Roger Lambelin; „Le regne d’Israel chez les Anglo-Saxons, ed. Bernard Grasset, Paris)

   Taina cea mare a lor, rămâne marea lor Taină. Aici şi acolo, atunci şi acum se prelucrează arta conducerii prin misterele iniţierii.

   În aceste mistere ale Tainei, iluminaţii şi viitorii iniţiaţi cercetează guvernarea politică seculară, experienţele acelor veacuri de înfruntări-confruntări, toate analizele şi observaţiile, aduse codurilor de legi politico-economice, toate referinţele emise asupra ştiinţelor sociale, natura şi spiritul acelor legi, corectarea, perfectarea şi aplicarea extraordinară a acelor legi-doctrine-principii-protocoale, care trebuie să le dea autoritatea supremă asupra tuturor statelor şi popoarelor lumii.

   Cernerea candidaţilor la conducere, la guvernare va fi deosebit de riguroasă.

   Atestatele le vor obţine de la rabinii care-i pregătesc, doar acei iniţiaţi siguri, hotărâţi, neînduplecaţi, înfocaţi, orgolioşi şi cruzi.

   Alesul, viitorul lor rege trebuie să posede o inteligenţă extraordinară, o corectitudine exemplară specifică planului ocult, încredinţat spre guvernarea mondială.

                                  Directiva nr. 24

„… Planurile de acţiune urgente, imediate ale regelui, din raţiuni de păstrarea unui secret absolut, vor rămâne necunoscute chiar acelora care vor avea titlu de <<consilieri ai Regelui>>. Doar regele şi cei trei secretari ai săi vor cunoaşte viitorul. În persoana Regelui stăpân pe sine şi, pe omenire, datorită voinţei sale de neclintit, toţi vor vedea încarnarea fatalităţii, cu drumurile ei necunoscute.

Nimeni nu va şti ce urmăreşte Regele. Din ordinul său şi din această cauză nimeni nu va avea curajul să se pună de-a curmezişul unui drum necunoscut.”

   (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască.Ed. Logos,1997, p. 23-68)

 

   Talmudul iudaic va învinge oare Crucea Evangheliei creştin ortodoxe?

   În prima fază a declanşării de către iudeii-sionişti a Apocalipsei, da!

   Antihristul proorocit de Sf. Ap. Ev. Ioan va avea o domnie scurtă, dar de infern.

   Apoi, Hristos prin Crucea Sa şi sângele curat al ultimelor jertfe creştine vor umple Potirul cuminecării restabilind de-apururi Biruinţa Învierii ortodocşilor mărturisitori.

   Până atunci cucerirea le aparţine sioniştilor, după cum afirmă un lider de-al lor:

   „Cucerirea noastră este de pe acum un fapt împlinit. Am explicat în: A nous la France! că nu voiam să scoatem francezii din Franţa, cum au spus-o cu îndrăzneală unii dintre ai noştri, exaltaţi de victorie (revoluţia francmasonică franceză).

   Noi nu vom suprima decât francezii rebeli dominaţiei noastre, adică un pumn de energumeni. Masa supusă şi muncitoare a indigenilor ne este necesară, cum erau necesari iloţii spartanilor în Laconia, precum induşii sunt necesari Englezilor în Hindustan.

   Înţelelegeţi ce vă aşteaptă, Domnilor indigeni!” (Isak Blumchen, „Le droit de la race superieure”, Cracovia-1914, p. 4)

 

   Ce soartă va avea poporul român de astăzi în ţara care nu mai este a lui se ştie !

   Rebelii vor avea soarta rebelilor! Din nefericire nu sunt prea mulţi, iar indigenii vor avea desigur soarta indigenilor,a turmei bezmetice fără Păstor căzută în prăpastie.

   Pare paradoxal, dar de la o vreme încoace, de vreo două secole, ierarhia bisericii ortodoxe române a contribuit enorm la dărâmarea propriului sens al creştinismului.   

   Astăzi, clerul ortodox român a atins culmea decăderii dogmatice, culmea ereziei: un dement de popă Alexandru Coman, parohul bisericii Petreşti-Alba a făcut din Biserica lui Hristos un Templu masonic al idolilor, evident cu binecuvântarea ierarhului său francmasonic şi cu încuviinţarea celorlaţi vlădici la fel de iluminaţi,  înghesuind deopotrivă poeţi creştini şi filosofi precreştini, mari voievozi şi mari francmasoni ai Ocultei mondiale: George Bush, Papa Ioan Paul al II-lea şi Mihail Gorbaciov, toţi trei fiind mari iniţiaţi sionişti, ierarhi ortodocşi români, un ierarh al uniaţiei, cel mai mârşav act de trădare papal comis asupra poporului român din Ardeal la 1700 d.Hr., şi un pastor luteran, deocamdată… (Răsunetul.ro)

   Popa, că preot nu poate fi numit, Alexandru Coman este călăuzit de un alt dement, tot ortodox, diaconul rus Andrei Kuraev, care a inventat un manual numit Bazele culturii ortodoxe, manual ce a uzurpat locul religiei din şcoală. Manualul cu pricina nu are nimic de-a face nici cu cultura şi nici cu ortodoxia, ci doar cu bazele masonice. „Masonii, după savantul culturii filosofice universale, naţionalistul creştin Mircea Eliade, posedă o <<bizară schemă simplistă-adică semidoctă, pseudoraţională, lipsită de o reală pătrundere filosofică şi în acelaşi timp lipsită de intuiţia directă a faptelor, a realităţilor>>, rezolvînd totdeauna totul cu ea.

 

   Acest spirit, complet greşit al masoneriei, caracterizat ca fiind simplist, anti-istorie, grosolan, a avut un impact deosebit, răscolind întreaga mentalitate europeană, în clară contradicţie cu spiritul creştin, care admite că, prin faptul istoric al venirii Mîntuitorului pe pămînt, lumea s-a transformat.” ( Mircea Eliade, „Vremea”, 10 septembrie 1936)

   Dacă pereţii bisericii popii Coman mai are printre petele masonice şi câteva aure de sfinţi, Manualul lui Kuraev este curat murdar, adică şters de orice licărire divină. „După Kuraev, toate religiile sînt egale între ele şi fiecare este egală cu aşa-numita <<etică laică>>, adică cu ateismul.” (Savatie Baştovoi, Biserica şi şcoala în politica Rusiei de la Lenin la Kuraev. Ed. Catisma, Bucureşti-2010, p. 34)

   Etica, fie ea laică, mireană, metafizică, dialectică, formală deci, dacă este lipsită de miezul educaţiei creştine este pur şi simplu stearpă, dăunătoare, nimicitoare, după cum ne arată savantul nostru pedagog-filosof Ernest Bernea: „Dincolo de predarea unor cunoştiinţe necesare, educaţia trebuie să se ocupe cu deosebită atenţie de ceea ce numim: conştiinţă, atitudine, gust, caracter, stil de viaţă.

   Educaţia trebuie în primul rând să aibă în vedere omul viu şi omul întreg; aceasta înseamnă omul real, concret, nu omul idee sau cifră, mai înseamnă omul complex, nu unul parţial, redus; actul pedagogic trebuie purtat direct şi pe întreg cuprinsul condiţiei umane.

   În concluzie: nu educaţie dedicată exclusiv exerciţiului abstract al inteligenţii şi cu atât mai puţin al memoriei, ci o educaţie integrală a tuturor funcţiunilor sufleteşti, care să însemne promovarea tuturor virtuţiilor intelectuale şi morale.” (Ernest Bernea, Studii de Pedagogie. Editura Predania, Bucureşti)

   + Traian Romanescu-bibliografie selectivă:

   – dr. Luis Bielski, Sionism şi Comunism;

   – rabinul Tzvi-Hirsh-Kalischer, Derishat Tziyon;

   – Graetz, History of the Jews-Istoria evreilor;

   – Sallustre, Originile secrete ale bolşevismului;

   – Moise Hess, Roma şi Ierusalimul;

   – Theodor Herzl, Statul Evreu;

   – Maurice Pinay, Caracatiţa sugrumă popoarele creştine;

   – Cecil Roth, Historia de los Marranos-Istoria falşilor convertiţi. Ed. Israel Buenos Aires-1946;

   – Abram Leon Sachar, History of the Jews-Istoria evreilor, Ediciones Ercilla, Santiago de Chile-1945;

   – Arhiepiscopul de Port Louis, Mons. Leon Meurin, Filosofia de la Masoneria. Edit. Nos Madrid-1957;

   – J. Amador de los Rios, Cronica;

   – Barnaldez, Istoria Regilor Catolici;

   – Juan de Anchias, Cartea verde de Aragon;

   – Cardinalul Mendoza y Bobadilla, Pete ale nobilimii spaniole-secolul XVI;

   – Rufus Learsi, Historia del pueblo judio-Israel. O istorie a poporului evreu.  Ed. Israel Buenos Aires;

   – Joseph Kastein, History of the Jews-Istoria evreilor, New York-1936;  

   – Enciclopedia Judaica Castellana.

 

      + Ioan Moţa, bibliografie selectivă:

• Roger Lambelin; „Le regne d’Israel chez les Anglo-Saxons, ed. Bernard Grasset, Paris-1921;
• „Neue Freie Presse”, 25 decembrie 1919;
• Verax, „La Roumanie et les Juifs”;
• Maurice Muret, „L’Esprit Juif, Paris-1901;
• Isak Blumchen, „Le droit de la race superieure” Cracovie-1914;
• Theodor Herzl, Yionische Schriften;
• Ford, „Der Internationale Jude, trad. germană, Leipzig-1920;
• Werner Sombart, „Die Zukunft der Juden”, Leipzig-1912;
• Werner Sombart „Sozialismus und Soziale Bewergung”, Jena-1920;
• Emile Cazanove, „La Revolution Antijuive de demain”-1904;
• Theo-Doedalus, „L’Angleterre juive-Israel chez John Bull-1913:
• Alexandru Iarca, „Destinul şi istoria evreiască”, Buzău-1922;
• P. Haşdeu, Talmudul, ca profesiune de credinţă a poporului israelit-1866;
• Ludendorff, „Kriegfuhrung und Politik”-1922;
• C. Cuza, Evreii în război, Bucureşti-1923;
• Nicolae Iorga, „Istoria Evreilor în ţările române”, comunicare la Academie-1913;
• Paul Rosen, L’Ennemie Sociale, Histoire documentee des faits et gestes de la Franc-Masonnerie, de la 1717 a 1890, Paris-1890;
• Urbain Gohier, La Terreur juive, Paris, 1909;
• D.B. Vasiliu, Situaţia demografică a României, Cluj-1923;
• Nicolae Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria. Ed. Babel/ Vicovia, Bacău-2010.

 

* Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti

–––––––––

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

3 iunie, 2018 

   „ <<Never again>> nu este o expresie care se potriveşte doar pentru protecţia evreilor de un nou holocaust. Ea s-ar potrivi la fel de bine tuturor situaţiilor în care popoarele sunt agresate, chiar în numele unei democraţii care există mai mult în teorie şi insuficient în practică.” (CORVIN LUPU)

 

   Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat dumnezeieşte pe noi fiii Săi creştini ortodocşi să avem dragoste întru Dumnezeu, întru noi înşine, întru aproapele-semenul nostru care face fapte bineplăcute Atotcreatorului şi apoi să iubim şi vrăjmaşul. Ştiind că acest lucru, cu vrăjmaşul ţine doar de puterea dumnezeiască, pe care o capătă doar Martirii şi Sfinţii, nouă celorlaţi nemuritori ne-a înlesnit putinţa prin a nu-l urâ, a nu-i urâ pe vrăjmaşi. Adică să ne rugăm pentru el, ei, ca întorcându-se la Adevăr, la Frumos, la Libertate, la Lumină, la Dragoste, la Cer, la Dumnezeu deci, să-L cunoască, să-L iubească, să se bucure întru El şi întru noi cei care i-am răbdat.

   Această împreună lucrare de fapt se integrează sensului unui tratat autentic despre viaţa reală creştină în care se răsfrâng comunităţii, comuniunea tuturor criteriilor, factorilor, ideilor, răspunderilor şi condiţiilor vieţii creştine în arealul ei dacic ortodox.

   Sinergia acestor lucruri şi fenomene cereşti şi pământeşti dă putinţă Omului să scrie ori o Epistolă a Dragostei dumnezeeşti, ori un Mic tratat de iubire pământeană.

   Practic se pun idee peste idee, rugă peste rugă, raţiune peste raţiune, iertare peste iertare, cruce peste cruce, bucurie peste bucurie, adevăr peste adevăr, libertate peste libertate, dreptate peste dreptate, iubire peste iubire,  frumos peste frumos, împlinire peste împlinire, adică piatră pe piatră pentru a se înălţa edificiul Omului în datul divin al firescului său de purtător al Icoanei Atotcreatorului.

   Numai aşa se reface Omul întru Chipul Creatorului Hristos, pornind cu paşi siguri alături de celălalt pe drumul Asemănării. Altfel nu se poate!

   Nu poate să pună unul ideea şi celălalt s-o ardă!

   Nu poate să pună unul rugăciunea şi celălalt blestemul!

   Nu poate să pună unul raţiunea şi celălalt demenţa!

   Nu poate să pună unul iertarea şi celălalt acuzarea!

   Nu poate să pună unul Crucea şi celălalt Golgota!

   Nu poate să pună unul bucuria şi celălalt necazul!

   Nu poate să pună unul adevărul şi celălalt minciuna!

   Nu poate să pună unul libertatea şi celălalt sclavia!

   Nu poate să pună unul dreptatea şi celălalt înşelarea!

   Nu poate să pună unul iubirea şi celălalt trădarea!

   Nu poate să pună unul frumuseţea şi celălalt bestia!

   Nu poate să pună unul viaţa şi celălalt moartea!

   Puterea absolută a lui Dumnezeu este egală şi duală: Dragoste şi Adevăr.

   Celelalte însuşiri divine se circumscriu egal celor două autorităţi dumnezeeşti.

   Deci, să nu se mai creadă că doar creştinului ortodox îi este scris să ierte totul!

   Cine a scornit această neghiobie e un mişel, iar cine a acceptat-o e un laş.

   Sigur că poţi folosi în contextul binecuvântării lui Dumnezeu răul prefăcându-l în bine. Dar noi nu mulţumim vrăjmaşilor pentru acest fapt, pentru răul făcut, ci Lui şi numai lui Dumnezeu!

   Taina Iertării creştine în practica liturgică a Ortodoxiei se aplică doar răului recunoscut, mărturisit de cel care l-a înfăptuit. Altfel nu se poate. Concilierea, comuniunea se face doar între persoanele prezente care consimt la îndreptare.

   Nu se cuvine ca victima să-şi ierte călăul în absenţa acestuia, fiindcă deşi se poate din partea jertfitorului creştin, vrăjmaşul nu are nici o portiţă de îndreptare.

   Vrăjmaşul nu se poate considera „binefăcătorul” victimei fiindcă aceasta a ajuns erou, martir ori muceniţă. Este vitală întâlnirea celor două persoane, cel bun şi cel rău pentru a se întregi ajutorului lui Dumnezeu. „Unde sunt doi adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”, spune Mântuitorul Hristos. Comuniune în Trinitate.

   Faptul că Mişcarea Sionistă cu toate protocoalele ei, cu toate directivele ei, cu toţi profeţii ei atei şi cu toate sistemele lor totalitare au dat Cerului zeci de milioane de martiri şi sfinţi, ţine de puterea primă a lui Dumnezeu, Iubirea.

   Dar cu puterea cealaltă a Adevărului cum rămâne?

   Cine o scrie? Cine o subscrie? Cine o transcrie? Cine o prescrie?

   Dumnezeu prin Adevăr acordă Iubirea, dar numai prin Iubire ne acordă Adevărul!

   Faptul că zecile de milioane de creştini puşi de atei în situaţia lepădării de Hristos au ales Crucea, nu înseamnă că le-aţi facilitat Învierea! Mântuirea!

   Dacă pe pământ Răul iudeilor sionişti se prescrie imediat, în cer niciodată!

 

Capitolul XIX: <<…Pentru a răpi crimei politice faima ei de faptă vitejească, o vom pune înaintea judecătorilor pe aceeaşi treaptă cu furtul, omorul şi orice altă nelegiuire mârşavă şi josnică…Noi ne-am propus (şi cred că am izbutit) să împiedicăm pe creştini de a lupta în acest fel împotriva uneltirilor răzvrătitoare. În acest scop, prin presă, în cuvântările noastre publicate în manuale de istorie bine alcătuite, am făcut reclamă pentru aşa zisa jertfire de sine făcută de către cei răzvrătiţi în vederea binelui obştesc.Această reclamă a mărit numărul liberalilor şi a aruncat mii de creştini în rândurile turmei noastre.>>

 

   Dacă nu se îngăduie un lucru se încurajează altul. Dacă nu se îngăduie îmbunătăţirea stării poporului se încurajează obrăznicia demagogică a politicului.

   Dacă nu se îngăduie răzvrătiri se încurajează nemulţumirile. Dacă nu se îngăduie prosperitatea unui popor se încurajează corupţia. Dacă nu se îngăduie îndreptarea firească a lucrurilor se încurajează strîmbătăţile dăunătoare. Dacă nu se îngăduie Tradiţia în conştiinţa creştină se încurajează liberul arbitru: liberalismul, progresismul, radicalismul, socialismul, comunismul, democraţia, anarhia în sânul ortodoxiei, iar dincolo în sfera fariseică conservatorismul cel mai riguros.

   Nu se poate ecraniza scena Intrării împărăteşti în Ierusalim a lui Iisus, prin poporul creştin sub ipostasa asinului docil, util şi cârpit cu toiagul de către iudeu.

   Deşi, s-a „premiat” de mult această scenă la toate festivalurile toleranţei creştine.

   Creştinul nu numai că a renunţat la entitatea de Păstor, dar a căzut şi din treapta de oaie devenind dobitoc care schelălăie să primească cuvenitul os.

   Privită prin binoclul Ocultei crima politică se pune pe talerul indulgenţei cuvenite, faptul se denaturează, circumstanţele atenuante iau proporţii covârşitoare prin presa dirijată în acest sens, astfel că vinovatul ajunge în cele din urmă martir.

 

                                Directiva nr. 19

   „… Pentru a şterge aura de vitejie a crimei politice, îi vom pune pe aceştia (pe criminalii politici) la acelaşi nivel cu cei vinovaţi de furt, cu delicvenţii şi infractorii de drept comun etc. Prin aceste metode, trebuie să-i împiedicăm pe creştini să se mai ocupe de chestiuni politice. Deocamdată, am popularizat prin presă şi prin conferinţele ţinute de noi martiriul pe care l-au îndurat rebelii pentru binele public. Această publicitate a sporit rândurile liberalilor şi a adus mii de creştini în rândurile turmei noastre.”

   Capitolul XX: <<…Crizele economice ale creştinilor au fost produse de noi, cu singurul scop de a retrage banii din circulaţie…Vom dovedi necesitatea reformelor noastre prin încurcătura la care au ajuns creştinii din pricina dezordinelor financiare de pe vremea lor…Fiecare împrumut dovedeşte slăbiciunea statului şi neînţelegerea drepturilor sale. Împrumuturile, ca şi spada lui Damocles, atârnă deasupra capetelor guvernatorilor, care în loc să ia ceea ce trebuie de la supuşii lor, printr-un impozit vremelnic, vin cu mâna întinsă să ceară pomană de la bancherii noştri.>>

 

   Uşurinţa cu care se pot declanşa crizele economice depinde cât de repede şi cât de mult încap intreprinderile şi bogăţiile naturale, vitale ale unui stat: industrie, agricultură, mediu, mine de aur, transporturi, bănci, cărbune, petrol, capitalul autohton în capitalul iudaic şi politica externă în politica mondială francmasonică.

   Îndată ce finanţele statului respectiv sunt acaparate de cei „aleşi”, ţara se înjugă de la sine la carul vrăjmaşului. Marionetele politice presupuse a fi creştine devin „Paieţele” din „Teatrul lui Ţăndărică”, iar sforile sunt trase cu măiestrie artistică din Lojele somptuoase de către cei care deja conduc lumea ce s-a predat nevoită.

   Criza economică majoră este declanşată prin speculă, iar mijlocul cel mai eficient al speculei este Bursa care este controlată în totalitate de aceeaşi bancheri ai lumii. Prin Bursă se hotărăşte viaţa economică a unui stat şi apoi a celorlalte instituţii fundamentale ale Naţiei creştine: Familia, Şcoala, Sănătatea, Biserica, Armata etc.

 

                                Directiva nr. 20

    „…Am mai provocat şi vom mai provoca şi în viitor crize economice în scopul de a acapara de pe piaţă aurul aflat în circulaţie…Orice credit (datorie) făcut de stat demonstrează slăbiciunea statului respectiv şi o neînţelegere a drepturilor pe care acesta le are. Creditele atârnă ca o sabie a lui Damocles deasupra capetelor guvenanţilor care, în loc să obţină ce este necesar pentru depăşirea crizei prin impozite temporare de la cetăţenii lor, vin cu mâinile întinse să cerşească de la bancherii noştri.”

 

   Capitolul XXI: <<…Când ne vom urca pe tronul lumii, toate aceste învârteli financiare vor fi desfiinţate fără a lăsa vreo urmă, deoarece ele corespund intereselor noastre; vom desfiinţa de asemenea toate bursele de efecte publice, deoarece noi nu vom îngădui ca prestigiul puterii să ne fie clătinat prin variaţia preţurilor valorilor… Vom înlocui bursele prin nişte mari aşezăminte de credit special, a căror menire va fi de a taxa valorile industriale după vederile guvernului. Aceste aşezăminte vor fi în stare să arunce zilnic pe piaţă valori de câte cinci sute de milioane. În acest fel toate întreprinderile industriale vor depinde de noi. Vă puteţi închipui ce putere câştigăm prin aceasta?>>

 

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a V-a)” →