Etichetă: Gheorghe Constantin Nistoroiu

Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA

„Omul integral atotcuprinzător este mister şi teandric, înviere şi mântuire.”

(Petre Ţuţea)

 

Filosofia creştin-ortodoxă a gânditorului dacoromân înzestrat de Dumnezeu cu harul înţelepciunii, reflectă viaţa la intensitatea trăirii celui mai înalt pisc serafic al ei.

   „Omul este o existenţă imperfectă, dar prezenţa sa în lume ca o fiinţă spirituală îl face capabil să existe dincolo de lucruri şi natură, într-un univers armonios de sublimă şi divină frumuseţe.” (Ernest Bernea, Treptele Bucuriei. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 19)

Esenţa evanghelică a Ortodoxiei este însăşi firea creştină a dacoromânului.

   „Religia este factor de coeziune sufletească: dragostea.” (Mircea Vulcănescu, Creştinul În Lumea Modernă. Ed. „Cuvântul Ortodox”, 2013, p. 36)

Parabola mistică a gânditorului creştin atinge toate polurile manifestării ortodoxe ale Culturii Duhului. Într-un fel spus, filosoful este Ales şi „predestinat” parcă pentru a moşteni Neamul în Crucea suferinţei sale  pe pământ, dar şi în Învierea cerească.

   „De la Răstignire, lumea ştie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor. Astfel durerea însăşi poate deveni izvor de nesfârşită bucurie, dacă ea îndeplineşte un rost şi îşi capătă un sens în încordarea noastră înspre mântuire.” (Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, p. 56)

Pentru filosoful creştin ortodox este un privilegiu divin care se asumă în toate încercările şi bucuriile milenare, prezente şi chiar viitoare ale filonului străbun celest.

   „Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu-2009, p. 17)

Paralel cu încercările şi biruinţele sale pentru Tradiţie şi pentru sine, Dumnezeu îl înzestrează cu aproape toate virtuţile cereşti întru slujirea Neamului.

   „Ce este Neamul?, întreabă şi răspunde categoric părintele Iustin Pârvu. Neamul este mama mea, tatăl meu, fratele meu, sora mea, vecinul meu, satul meu, comuna, judeţul meu şi toţi înaintaşii noştri, cu moşii şi cu strămoşii lor ce se odihnesc în pământul acesta şi tot cel ce vorbeşte aceeaşi limbă, are aceeaşi credinţă şi aceleaşi idealuri.” (Graţiela Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu. Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor. Ed. Haritina, Iaşi-2008, p. 225)

 

Fiecare gând creştin ctitoreşte o treaptă a raţiunii frumosului pe sfera cosmosului.

   „Ortodoxia e, pentru noi, Creştinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete şi calde fapte sufleteşti. Trebuie să fim creştini-pentru a găsi un sens vieţii, sens care să întreacă simpla umanitate, şi să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creştinismul ne luminează o axă centrală în Univers şi în noi înşine.” (Mircea Eliade, Profetismul Românesc 1. Ed. „Roza Vânturilor”,Bucureşti-1990,p. 58)

Fiecare licăr, scânteie a cugetului său devine măsură a depăşirii de sine, de ceilalţi.

Fiecare cântare a sufletului flutură zenitul propagării spiritului angelic, a desăvârşirii erudiţiei sale ce dau evidenţă şi existenţă sacră Poeziei şi Filosofiei pure.

   „Poeţii, filosofii unei naţiuni luminate prepun în cântec şi cuget înălţimile cerului şi le comunică naţiunilor respective.” (Mihai Eminescu, Proză. Vol. I, Ed. Erc Press, Bucureşti-2009,p. 110)

Fiecare faptă a inimii binecuvântate, copleşită de har înalţă Naţia tot mai sus spre dimensiunea ei ortodoxă a trăirii Arealului divin, conform chemării Adevărului.

  „Ortodoxia e înclinarea şi uşurinţa de a trăi un alt plan de existenţă decât lumea pământească, e o liniştită situare într-o atmosferă anonim transcendentalizată; prin asta, ortodoxia are caracter de fenomen religios primordial-ea se referă, înainte de toate, la mântuirea sufletului.” (Vasile Băncilă, Opere. Vol.II, Ed. Istros-Brăila, Ed. Muzeului Literaturii Române-2004, p. 365)

Fiecare intuiţie mistică îl cuprinde pe gânditor în lumina evanghelică propulsându-l heruvimic întru capacităţile siderale de excepţie ale Neamului ce tinde spre veşnicie.

  „Neamul nostru rămâne pentru că el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei.” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc. Ed. Humanitas, p. 11)

Fiecare simţire curată pulsează inima dăruirii sale jertfelnice, interacţionând cu confesiunea de suflet a slujirii Iubirii întru Dumnezeu, întru Neam, întru Creaţie pentru a se identifica cu Strămoşii, pentru a trăi destinul lor străbun în destinul său haric.

Venirea unui Ales zămisleşte în sânul poporul său euforiile unei continue Sărbători, aşa cum a fost chemarea marelui Ierarh al Ortodoxiei, Andrei Şaguna. „Tu Doamne ştii, că doresc a alerga către scopul meu: pre românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deştept, şi cu voie către tot ce e adevărat, plăcut şi bun, să-i trag!” (Antonie Plămădeală, De la Cazania lui Varlaam, la Ion Creangă. Sibiu-1997, p. 125)

Filosoful creştin ortodox prin excelenţă, conlucrează cu harul divin întru monarhia Adevărului, întru hegemonia Binelui, întru dumnezeirea Libertăţii, întru biruinţa Crucii.

   „Să îmbrăţişăm Crucea, durerea trimisă de Tatăl Ceresc, căci şi Hristos a lucrat mântuire în mijlocul nostru, suindu-Se pe Sfânta Cruce. Să iubim Sfânta Cruce, din care izbucneşte Euharistia divină. Unirea desăvârşită cu Hristos este murind pe Sfânta Cruce cu Hristos, ca să înviem în Hristos.” (Ieroschimonah Nil Dorobanţu, Mistică. Ed. Babel Bacău-2015, p.

Râvna spiritului său elevat ancorat în sferele profunzimii gândirii creştine, reflectat în aura mărturisirii teologice ortodoxe, înalţă catapeteasmă Limbii române, conferindu-i înălţarea splendorii liturgice ca esenţă şi identitate a Naţiunii sale.

   „Vorbind despre fenomenul spiritual românesc raportându-ne la problema esenţei, dar şi la cea a identităţii… Când vorbim de identitate, ne gândim în mod special şi la faptul că în cuprisul unui fenomen, prima determinare a unităţii sale este tocmai identitatea.” (Mihail Diaconescu, Dialoguri şi meditaţii metafizice despre literatură, muzică şi artele plastice. Bucureşti-2015, p. 339)

La Petre Țuțea, truda cunoaşterii, dreapta credinţă, aprofundarea culturii alese care-i încorporează autoritatea de mare cărturar îi consacră preţuirea profundă întru Dumnezeu şi Neam.

 Tot zbuciumul Naţiei sale îl prelinge prin exegeza sufletului său aprins de Rugul dăruirii pentru a fundamenta măreţia Neamului său ales întru esenţialitatea şi simultaneitatea devenirii. „Totul pe lume este devenire. Dar, ca să percepem realitatea acestei deveniri, trebuie mai întâi să sesizăm melodia internă a sufletului nostru; căci sufletul nostru e calitate pură care se desfăşoară, e durată pură care creează.” (Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor. Cum au dizolvat evreii cultura europeană. Fronde, Alba Iulia-Paris-1999, p. 99)

Voinţa remarcabilă a filosofului creştin ortodox tânjeşte după întronizarea dragostei care-i zideşte Calea sinuoasă a Destinului consfiinţit de Pronia cerească în tot ce este Frumos ca istorie a gândirii sublime a Neamului dacoromân. „Toată istoria neamului românesc, de la voievozi la domnitori şi regi, luminaţi prin investitură harică, este o mărturisire de credinţă stropită cu sângele vitejilor acestui pământ. Expresia lui Ţuţea: <<Istoria reprezintă paşii lui Dumnezeu pe pământ>>, este frumoasă ca metaforă, ca figură de stil, dar numai ca metaforă!… Mai degrabă am putea spune că istoria reflectă consecinţele atitudinii noastre faţă de planul transcendent. Orice binecuvântare şi orice sancţiune divină este răspunsul la actele noastre de viaţă: gând, cuvânt şi faptă săvârşită. Ne luăm singuri răsplata.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim-2002, p. 104)

Cultul filosofului pentru Adevăr şi-l reflectă într-o magnifică Confesiune de credinţă.

În aceste postulate, în aceste plămădiri ancestrale, în aceste binecuvântări extazice, în aceste vâlvâtăi spirituale, în această magnă heruvimică, în aceste paradigme, în aceste antinomii, în aceste meniri fireşti ale Vetrei Străbune, în aceste sfere cereşti a răsărit și răsare LUCEAFĂRUL din Boteni-Vlaşca-PETRE ŢUŢEA.

Şocul gândirii aforistice ieşite din comun, fascinaţia oralităţii sale atât de celebră care l-ar fascina chiar şi pe Marele Pavel, pretenţia şi ascendenţa sa la celebra aristocraţie dacică, magistralul discurs teologic, interogativ, înflăcărarea vie, harică, cuprinzătoare, epistemologică, i-au conferit heraldica unui spirit ortodox, purtător al unui sceptru de ales FILOSOF.

Luciditatea erudiţiei sale declanşează subtilitatea, sinteza, intuiţia, drama, geniul, profetismul, mistica interiorizării, cugetul emoţional al exteriorizării, al miresmei grăirii.

Toate întrebările epocii sale rămase moştenire din alternanţa cu trecutul glorios al Naţiei îşi află răspunsul în inima sa aflată permanent la răscrucea istoriei.

Sintagma trăirii sale voievodale, circumscrisă hristic slujirii filosofice de sacerdot se reflectă cu adevărat în demnitatea marelui DACOROMÂN.

Onoarea, curajul, ruga, răbdarea, nădejdea, chemarea, alegerea, omenia, viaţa, mărturisirea, clarviziunea, sacrificiul de fiecare zi, de fiecare moment se înfruntă şi se confruntă cu vocaţia misiunii sale de Apostol al slujirii româneşti creştin ortodoxe.

Izvorul său ţâşnit din dăruirea cerească, Dorul său prelins din legendara moştenire strămoşească, izbânda sa brodată pe dăinuirea străbună îi trâmbiţă un Ecou veşnic.

Fiinţa şi persoana sa cuminecate prin împărtăşirea cu sfinţenia Neamului, lasă Testamentul cel mai cutremurător al Profetului care, impresionează, care fascinează, care zideşte, care sacralizează, care întronizează idealul unei sobrietăţi a Iubirii demne de cel mai mare ascet, de cel mai profund mistic, de cel mai înalt isihast.

Menirea Filosofului creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea punctează gândirea gândirii raţiunii pure, punctează sublimul oratoric, socratic, punctează epoca sa însoţind Urmarea Naţiei pe meridianele transcendentului.

Filosoful creştin-ortodox Petre Ţuţea-„Profesorul”-Academiei Aiud a întrupat  întru sublim Suferinţa şi Iubirea mărturisitorului creştin pentru Dumnezeu şi Neam.

   „Căci jertfa se face din iubire şi nu orice fel de iubire ci una purificată prin suferinţă.” (Aspazia Oţel-Petrescu, A Fost Odată. Bucureşti-2011, p. 69)

Fundamentala sa operă orală ori scrisă construieşte ideatic zidirea viitoare a Naţiei sale care se armonizează cu Cosmosul desăvârşit al Creaţiei lui Dumnezeu.

Tratatul de antropologie creştină care, a depăşit cu mult râvna erudiţilor teologi ai timpurilor, îl situează într-o descendenţă strălucită, într-o ierarhie a luminii Cuvântului Hristic, primind admiraţia marelui străbun, sfântul geto-dac Dionisie Areopagitul cu îndrăzneala capodoperei celeste ce ne descoperă Ierarhia Cerească şi Ierarhia Bisericească, arătând Izvorul dumnezeiesc absolut, „Căci din El şi spre El sunt toate, cum a spus sfântul Cuvânt- Sf. Ap. Pavel, Romani, 11,36: „ Toată strălucirea luminoasă ce porneşte de la Tatăl şi vine la noi o bună dăruire şi ne umple iarăşi de o putere unificatoare, ne îndreaptă în sus şi ne întoarce spre unitatea („Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem.” –Ioan 17, 21-22; <<Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu toţii uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere.>>-Sf. Ap. Pavel, I Corinteni, 1,10) şi simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui ce ne adună în Sine.” (Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete. Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti-1996, p. 15)

Continuitatea Timpului Eminescian s-a reflectat în vremea veşniciei gândirii Ţuţiste.

Petre Ţuţea este aşadar sinteza pură creştină dintre Filosofia şi Teologia ortodoxă!

„Petre Ţuţea impune, în Tratatul de antropologie creştină, triunghiul Dumnezeu, natură şi om. Definind şi redefinind din punct de vedere teologal termenii, străbate, în viziunea creştină, gândirea filosofică de la Aristotel la Heidegger şi afirmă că <<există o singură cale spre adevăr: calea creştină.>> (Cassian Maria Spiridon, Petre Ţuţea Între Filosofie şi Teologie, în Petre Ţuţea În Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri. Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Bucureşti-2010, p. 457)

Filosoful creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea este un permanent Proiect fundamental şi monumental pentru Trecutul străbun, pentru Prezentul contemporan, dar şi pentru Viitorul care este înrâurit înspre Transcendent.

PETRE ŢUŢEA s-a născut, s-a întrupat, s-a asumat, s-a conştientizat, s-a realizat, s-a configurat Adevărului, s-a împlinit plenar, milenar Iubirii dumnezeeşti şi valahe.

Dar, pe lângă toate aceste străluciri, urmarea unei trăiri martirice în iadul concentraţionalist, i-au adus consacrarea unui Mare TEOLOG profund ortodox.

Însetat neîncetat de Cuvântul care zideşte, Petre Ţuţea, străbate ordinea religioasă situând Biserica deasupra statului, fie el chiar slujitor Naţiunii sale, adică statul naţional. Luând necondiţionarea limitată a Absolutului, instaurează Infinitul ca suveran al necondiţionării nelimitate, adorându-l pe Logosul-Hristos. „Mîntuitorul nostru, adică misterul teandriei-divinitatea devenită om şi omul divinizat… E un fapt istoric Iisus, nu? Şi punctează timpul cu absolutul lui divin! Nu? Este! N-am întîlnit încă nicăieri o distincţie atît de subtilă între absolut şi infinit.” (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu. Fundaţia Anastasia, Bucureşti-1992, p. 66) 

 

Îmbrăţişând îmbrăţişarea Atotcreatorului, filosoful creştin ortodox Petre Ţuţea, cuprinde Frumuseţea  lui Dumnezeu cu toate strălucirile Creaţiei Sale, în creaţia sa.

Focul său mistic urcă flacăra întru splendoarea Cuvântului, în care susură flămânzirea întru nemurire şi întru continua însetare de cer.

Când viaţa sa trăieşte din plin emisfera religioasă, taina inimii aureolează splendoarea sufletului în care înmugureşte cântarea de azur a gândirii ce se cerne ca nişte petale de cer doar peste partea poporului român creştin mărturisitor.

Harul Duhului Sfânt care iniţiază fiinţa şi persoana filosofului muscelean aprinde simţirile spiritului său dincolo de raţiune, înveşmântându-l în lumina Adevărului.

Străfulgerările inimii imperiale copleşite de paradigma sofianismului mistico-metafizic, de nemărginirea filocalică a Iubirii dumnezeeşti aprinde flacăra sufletului frumos în candela trăirii splendorii DACOROMÂNULUI nemuritor-PETRE ŢUŢEA.

      Să ne iubim Înaintaşii de Aur din toate vremurile Daciei milenare!

      Să ne iubim Profeţii noştri daci şi creştini călăuzitori întru Hristos!

      Să ne iubim Aleşii Filosofi creştini ortodocşi mai presus de fiinţă şi cugetare!

      Căci, dacă nu-i vom apăra cu preţul vieţii, cu lumina Cuvântului, cu jertfa sângelui izbăvitor în faţa turmei bezmetice, împrăştiate, în faţa vulgului creştin-profan ce calcă în picioare prin nepăsare Biserica, Familia, Tradiţia, dreapta Credinţă, în faţa ierarhilor-baroni slujitori loruşi, în faţa politicienilor inculţi, trădători şi corupţi, în faţa vrăjmaşilor seculari, în faţa asociaţiunilor oculte din lăuntrul ţării plătite doldora de stat, străine de Neam, de Hristos, de Maica Domnului, anticreştine şi antiromâneşti, Dumnezeu ne va lua Cerul înapoi şi-l va da altora demni de El, poate chiar necreştinilor smeriţi.

Doamne aceasta să nu fie!

      Safirele Azurului Octombrie:

   1 Octombrie-Acoperământul Maicii Domnului; 1.10.1911, Dumitrescu Vasile, erou, d.p.r.; 2.10.1901, Dobrin Marin, preot, d.p.r.; 2.10.1955, Mariana Gurza, poetă, publicist, editor, eseist-creştin; 5.10.1955, Mureşanu Ştefan Lucian, prof. univ. dr., scriitor, mb. LSR; 6.10.1902, Petre Ţuţea, dr. în Economie, d.p.r., unul dintre cei mai mari filosofi creştini ai Ortodoxiei; 10.10.1910, Smărăndoiu Vasile, preot, d.p.r.; 10.10.1915, Dumitrache Zamfir, preot, d.p.r.; 14 Octombrie + Cuv. Parascheva; 14.10.1896, Necşulescu Constantin, preot, d.p.r.; 14.10.1908, Ionescu I. Constantin, licenţiat în drept, filosofie şi teologie, preot-militar, erou; 15.10.1953, Ionescu Dumitru-Bucureşti, inginer, mare bibliofil, naţionalist-creştin-ortodox; 21 Octombrie +Cuv. Mărturisitori Visarion, Sofronie, Sf.Mc. Oprea, Sf. Pr. Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic-Sibiel, 23.10.1896, Popescu Ilie, preot-prigonit; 23.10.1899, Andreescu A. Ioan, preot, ctitor, iconom stavrofor, d.p.r.; 25.10.1945, Mihai Batog-Bujeniţă, comandor de aviaţie, scriitor, mb. USR,; Octombrie-1976, Manuela Cerasela Jerlăianu, poetă; 26 Octombrie+Sf.M.Mc. Dimitrie; 27 Octombrie+Cuv. Dimitrie Basarabov, Sf.Mc. Nestor; 30.10.1965, Mariana Mihai, poetă, publicistă.

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

14 octombrie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: OMUL-ICOANĂ a VIEŢII sale religioase – Reflecţii marianice despre Maria

   „Maria e un nume ce cântă! Chipul omenesc îndumnezeit  a umblat odată în lume, a umblat cu noi, oamenii, în vremea când, încununată de durere, călca urma paşilor unui fiu nesupus.

Maria a rămas între oameni: joacă merele de aur de-asupra leagănului, clădeşte sufletul mamelor întristate, stă cu noi la masă, deschide petalele trandafirilor seara, la rugăciune. Maria e un nume de icoană!”

                                            (ERNEST BERNEA)

Dumnezeu a creat Omul: Bărbat şi Femeie, din acelaşi trup, cu suflarea de viaţă a Duhului Sfânt, în stare perfectă, care prin conlucrare cu harul divin poate ajunge la desăvârşire, la îndumnezeire, întrupând cununia comuniunii Familiei religioase.

Persoanele care au atins desăvârşirea au fost Îngerii şi Sfinţii.

Primul Om care s-a îndumnezeit şi a primit cea mai mare cunună cerească de Împărăteasă a Cosmosului şi Mamă a lui Dumnezeu este FECIOARA MARIA.

Aşadar, Regele Creaţiei dumnezeeşti a fost pus Omul: Bărbat şi Femeie.

Aceasta este regula firească, dumnezeiască: nici bărbat şi bărbat, nici femeie şi femeie. Pervertirea Creaţiei divine vine de la Diavolul-îngerul căzut prin propria mândrie, devenit marele înşelător şi distrugător al firii umano-divine a Omului religios.

Omul religios este fiinţă şi persoană, nu personalitate.

Viaţa prin natura ei existenţială aparţine ciclului trinitar: facere-desfacere-refacere, sau altfel spus: viaţă-moarte-înviere.

Omul ca fiinţă şi persoană nu îşi aparţine sieşi, ci lui Dumnezeu, Atotcreatorul care i-a oferit din dragoste şi preţuire cerească Chipul Său divin ce se reflectă în viaţa celui creat prin iubire, adevăr, libertate, credinţă, frumos, armonie, luptă, creaţie, har.

Omul creat care este un homo religiosus poartă în ADN-ul său pecetea genei religioase, ca un dat firesc, natural, ontologic, dar şi un dat ceresc, supranatural, transcendent, care împlinind, asumând şi întrupând virtuţiile cardinale şi cele creştine, în viaţa sa dăruită se desăvârşeşte ca Om religios, ca Om creştin ortodox se îndumnezeieşte întru Hristos, atingând astfel asemănarea prin har, creaţie, jertfă, dăruire, mistică, iubire cu Arhetipul său absolut-Creatorul.

Atingând această axă crucială prin purtarea cu demnitate a Crucii sale: braţele laterale simbolizând toate suişurile şi coborâşurile soartei, iar axul vertical semnifică latura mistică a destinului său definitoriu ca finalitate a spiritului hristic, Omul creştin ortodox, trăitor şi mărturisitor în egală măsură îşi prefigurează Viaţa veşnică prin viaţa pământeană ca trăire harică, eroică, martirică, liturgică, duhovnicească.

Cine renunţă la comuniunea cu Dumnezeu, cu lumea Lui cerească, renunţă la comuniunea cu semenii, la comuniunea cu sine, se dezumanizează devenind un ins oarecare şi evident că atunci îşi aparţine doar sieşi.

Dumnezeu fiind Viaţa Veşnică a oferit Omului viaţa ca devenire întru Viaţa veşnică.

În conlucrare cu Dumnezeu, Omul creştin ortodox ţese în inima sa frumuseţea sufletului său care-i va salva viaţa, contribuind astfel şi la salvarea lumii.

El poate face din fiinţa sa un colţ de rai, iar prin persoana sa o demnitate cerească.

Suflarea de viaţă ancestrală a lui Dumnezeu a brodat la Actul Facerii divine, marea taină a Omului creat, apoi a omului recreat-creştin de Hristos prin Întruparea Sa dumnezeiască în Om, trăitorul ortodox devenind astfel prin viaţa sa liturgică, harică, mistică,  împărtăşire cu Dumnezeu, împărtăşire cu semenii, împărtăşire cu sine.

Soarta rămâne între hotarele fireşti ale vieţii şi se împleteşte cu omul care rămâne doar ca fiinţă raţională impunându-se ca o efigie a încercărilor, a ipotezelor, a generozităţii, a comunicării, a neprevăzutului, a riscului, a hazardului, a neîmplinirii.

Destinul însă este heraldica spiritului religios a persoanei, a omului tainic, al inimii ca veşmânt frumos, regal al duhului ce poartă sceptrul comuniunii, harului, creaţiei, cuminecării, ascezei, misticii, înălţării omului întru azurul spiritului serafic.

Numai adevăraţii luptători, marii eroi, temerarii mărturisitori, cutezătorii isihaşti, nebunii întru Hristos care ating tărâmul metafizic al piscului mistic pot întrevedea, pot atinge, pot împlini destinul hărăzit vieţii lor, persoanei duhovniceşti de către cer.

 Omul este aşadar ca fiinţă o voinţă, un Dor natural, raţional, dar şi persoană ca Dar ceresc, spiritual, liturgic, dumnezeiesc. Un sublim al Frumosului şi al Iubirii!

În general cei prea mulţi care trăiesc doar raţional sau iraţional, doar temporal, doar imanent sunt fiinţe autonome, insuficiente sau atotsuficiente loruşi, chiar dacă unii sau după unii ajung să fie numiţi personalităţi.

Omul care rămâne doar la regnul de fiinţă, adică la cel de animal raţional, cum îl numeau savanţii raţionali ca să luăm sensul pozitiv prin accedere la spirit, întrevede o cunoaştere fie ştiinţifică, fie filosofică prin teze ori ipoteze formulate doar teoretic.

În această conjunctură, omul rămâne conform gândirii savantului Alexis Carrel, acea fiinţă necunoscută… Sărmanul savant încătuşat în raţiunea sa ştiinţifică n-a putut sparge carapacea bio-etico-psihologică în care trăia alături de rudele sale, verii săi cum îi răsfăţa: „urangutanii, cimpanzeii şi gorilele”.

Chiar dacă a întrezărit şi o evoluţie spirituală, n-a atins sfera spiritului religios, ca să devină tribun al libertăţii, ci a rămas tributar postulatului său evoluţionist: „Dintre toate animalele numai omul singur este capabil să contribuie voluntar la dezvoltarea propriei personalităţi.” (Alexis Carrel, Conduita Vieţii-Reflecţii-Rugăciunea. Trad. Petru-Atanasie Tănăsescu. Ed. Mănăstirii Crasna-Prahova-2013, p. 102-103)

Savantul Doctor Alexis Carrel a tratat omul doar ca fiinţă a unui trup, văzându-i inima ca organ central bilogic, dar neobservând şi aura ei duhovnicească-sufletul, aşa cum au putut-o admira savanţi ai Ştiinţei divine, precum Dr. Nicolae Paulescu.

Omul creştin ortodox nu de personalitate are nevoie, ci de spiritul Persoanei.

Omul creştin ortodox este mai presus de toate cele create, chiar şi de semenii săi bio-psihologici. Este o Persoană tainică! Este o Persoană umano-divină!

Pentru Omul fiinţă-persoană, respectiv creştinului ortodox dacoromân mărturisitor cunoaşterea este teologică, iar trăirea sa metafizică, asumată este trinitară: întru Dumnezeu, întru aleşii lui Dumnezeu şi întru sine.

Omul creştin care grăieşte tainic în inima sa este Persoana, Icoana în care se descoperă şi se bucură permanent Dumnezeu.

Persoana este deasupra oricărei formulări teoretice, raţionale deci, şi se revelează sieşi prin sine întru Persoana divină absolută, pentru a rodi întru atributele dumnezeeşti care dau omenia şi demnitatea vieţii sale creştine autentice.

Persoana-Inimă se naşte ca Odor ceresc, transcende peste toate hotarele pământului, fiind superioară legilor naturii şi neputând fi îmbrăţişată de cuvinte.  

Persoana sau ipostasul se aseamănă celei mai frumoase flori, care-şi deschide sublimele petale, înmiresmând fiinţa noastră în adâncurile ei gingaşe.

Inima fiind locul unde se arată omului Creatorul, se poate spune că în persoana sa se produc simultan şi divin: o renaştere şi o revelaţie!

Inima plină de har împărăţeşte peste tot trupul, peste toată fiinţa, peste împlinirea vieţii creştine cu sceptrul sublim al misticii sale făcândul pe trăitorul român ortodox Epistolă a lui Hristos scrisă cu duhul Mântuitorului  pe tablele serafice ale inimii, pe care o pot citi toţi cei care au sufletul pur şi frumos.

Marea dramă a Omului creştin ortodox apare nu când durerea, sărăcia, suferinţa, răul, politicul, democraţia, nepăsarea, violenţa, trădarea, laşitatea abundă peste tot, ci când el numai este prezent nici în trecut, nici în prezent, nici ancorat în viitor.

Darul şi harul creaţiei sale întru lumina Duhului şi cinstirea Vetrei Strămoşeşti, a Străbunilor îl fac pe Omul autentic creştin prezent!

Prin gândurile sale înfiripate în mugurii înverziţi, prin cuvintele sale-flori înmiresmate, prin roadele faptelor binecuvântate, prin spiritul-mistic Omul creştin pogoară Cerul deasupra Patriei sale aprinzând lumina Învierii în sufletul frumos.

Astfel, terapia creştină care se aplică realităţii epocii revoltătoare în care trăim trebuie să devină o paradigmă a reîncreştinării creştinilor, printr-o redevenire autentic ortodoxă, Hristică, Evanghelică, Apostolică, care reface comuniunea cu Dumnezeu, comuniunea cu Creaţia Sa, comuniunea cu semenii care împlinesc Doxologia divină, comuniunea cu sine prin Cruce care trezeşte conştiinţa misiunii Omului prezent ce urcă de la principiul traco-dac al kalocagatiei la esenţa sofianică a trăirii filocalice întru Hristos.

Adevărul-Libertatea-Iubirea sunt Trinitatea Frumuseţii absolute.

   Nobleţea trăirii mistice trebuie să devină tiparul autentic al caracterului frumos.

   Dumnezeu-Frumuseţea absolută nu poate locui decât în sufletul Omului frumos.

   Astfel se întâmplă şi când Bunul Dumnezeu se aşează într-o inimă mare, curată.

   El o slăveşte scriindu-Şi lumina bucuriei cu razele dumnezeieşti ale Duhului Sfânt.

Cei care îşi coboară mintea în inimă prin practica rugăciunii isihaste, rugăciunea lui Iisus, asceţii de pildă, pătrund taina adâncă a înţelepciunii Sfântului Duh, aşa cum ne îndrumă Arhimandritul Sofronie: „Prin rugăciunea curată, ascetul învaţă marile taine ale Duhului. El coboară în adâncurile inimii sale, mai întâi în inima sa trupească, şi apoi în adâncurile care nu mai sunt ale cărnii; acolo îşi află inima sa cea adevărată. Atingând miezul metafizic al fiinţei sale şi contemplându-l pe acesta, ascetul constată că existenţa omenirii nu îi este nici străină, nici exterioară- ci este în mod inestricabil legată de propria sa fiinţă” (Arhim. Sofronie Saharov, Sfântul Siluan. Viaţă-Învăţătură-Scrieri, Paris, 1952, p.47)

Mintea luminată de Sus, călăuzită de harul dreptei credinţe, descoperă simultan inima trupească şi pe cea duhovnicească, percepându-le existenţa, energia, muzica, farmecul, lumina, miracolul, ruga, cuvântul, cântul şi mărturisirea fiecăreia.

Într-un nimb verzui auriu MARIA se aude cântând.

E cântec angelic sau lumină cerească?

E rugă serafică sau mărturisire divină?

E făptură umană sau Dumnezeu întrupat?

În graiul melodios, heruvimic ne caută pe noi, Fiii Ei să ne dăruiască dragostea.

Ochii Ei sorb albastrul de Voroneţ al cerului bucovinean, iar părul de astru dă strălucire sufletului meu.

Viersul Crăiesei suie crestele Carpaţilor, iar Ecoul tresaltă peste limpezimea apelor.

Surâsul Ei dumnezeiesc alungă norii curioşi, înmiresmând seninul Daciei Mari.

Păsările, oamenii, pădurea, apele, munţii, florile, fiinţele, pământul şi cerul cântă.

E mărturisire, rugă, lumină şi cântec, ca la ancestralul areal Carpatin început!

Razele aurii ale lunii SEPTEMBRIE :

 

1.09.1915, Filon Verca, scriitor, erou, d.p.r.; 3.09.1930, Atanasie Iordache, monah, d.p.r.; 3.09.1942, Mihai Cimpoi, om. politic, de cultură; 7.09.1953, Mariana Stamate-doamna ilustrului General-locotenent dr. Grigore Stamate; 11.09.1923, Teofil Mija, doctor în Științe Medicale, scriitor, erou, ctitor, d.p.r.; 11.09.1923, Mircea Vlad, preot, erou, d.p.r.; 12.09.1910, Marcu Dumitrescu, monah, scriitor, d.p.r.; 13.09.1899, Corneliu Zelea Codreanu, av., dr. în Drept, erou, martir, pedagog al Neamului; 14.09.1882, Traian Brăileanu, dr. în Filosofie, gânditor creștin, mb. al Academiei de Științe Politice Columbia University-New York; 14.09.1911, Ion Boboc, preot, scriitor, publicist, d.p.r.; 14.09.1919, Ion Paragină, poet, erou, d.p.r.; 19.09.1885, Vasile Militaru, poet, d.p.r.; 21.09.1905, Pimen Bărbieru, ieromonah, ctitor, erou, d.p.r.; 24.09.1913, Grigore Zamfiroiu-monahul Andrei, profesor, erou, poet, d.p.r.; 27.09.1914, Iosif Niculescu, eminescolog de marcă, publicist, d.p.r.; 27.09.1922, Viorel Gheorghiță, poet, publicist, mb.USR, d.p.r.; 29.09.1910, Arsenie Boca, pictor, teolog, medic-terapeut, înainte văzător, făcător de minuni, scriitor, unul dintre cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei, sfânt încă necanonizat; 30.09.1896, Ștefan Partenie Ciopron, episcop, dr., General-maior.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

30 septembrie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Calvarul feminin de la Miercurea Ciuc (partea a III-a)

   „Istoria, ca şi viaţa neamurilor şi a omenirii întregi, nu-i nimic alceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu.

   Dumnezeu se împlineşte prin neamuri. Prin felul cum se comportă neamurile, ele se apropie ori se depărtează  de El. Şi în contactul cu cerul, nu masa contează, ci esenţa.

   Adevărul!

(VASILE POSTEUCĂ)

   Dacă Răsăritul şi-a întrupat metafizicii sale religioase pe lângă teologia ortodoxă şi filosofia creştină, Apusul le-a abandonat pe amândouă sau mai bine zis le-a încrucişat făcând o teologie raţională şi o filosofie logică în acelaşi trup, după modelul impus de Toma D’ Aquino care, se dorea teolog şi filosof deopotrivă, dar de fapt nefiind nici unul nici altul, fiindcă din natura lor a scos religiozitatea fiecăreia, amputând naturii religiei transcendentul-Dumnezeu-Treime, ce avea drept scop cunoaşterea Sa, prin intuiţie, credinţă, iubire şi cunoaşterea de sine, sfărâmând deci  sensul-ideea mântuirii, posibilitatea mântuirii sufletului mărturisitorului creştin.

    Apusenii i-au retezat astfel cele două aripi esenţiale, vitale Religiei: transcendentul şi mântuirea, făcând din ea o morală practică, un fel de negoţ, „mergând spre metafizica personalităţii şi spre tehnica organizării optimiste a vieţii aici, pe pământ; deci, nu mai e vorba nici de transcendent, nici de mântuire.” (Vasile Băncilă, Între ortodoxie şi catolicism, în Opere, vol. II, Ed. Istros-Muzeul Brăilei-2004, p. 291)

   Religia vie, singura filosofie a Vieţii în plenitudinea ei, aici şi dincolo, adică creştinismul ortodox, are ca finalitate, dacă îi urmezi Calea, Libertatea întru Adevăr şi Adevărul întru Iubire, spre Înviere-mântuire.

   Cred fiindcă este absolut!, spune filosoful creştin ortodox dacoromân.

   Raţiunea filosofiei umane nu are finalitate, are sfârşit. Ea păşeşte pe unde este nesigur, peste încercări, cutezanţe, abstracţiuni, abisuri, prăbuşindu-se în absurd, adică: Credo, quia absurdum!, cum spunea fericitul deloc inspirat Tertullian.

   Nu Religia, respectiv Creştinismul ortodox trebuie schimbat, ci filosofia vieţii care nu se asumă naturii ei ontologic religioase. „Cea mai mare dificultate pe care o întâmpinăm la înţelegerea vieţii religioase provine din faptul că noi aplicăm categoriei <<sanctităţii>> reţetele de cunoaştere pe care le întrebuinţăm sau pe care le-am scos din teoria ştiinţei. Şi ce e mai grav încă, noi construim aşa-numitul << a priori>> nu din Logos-ul care stăpâneşte întreaga existenţă, ci din elementele structurale ale unei raţiuni subiective, care totuşi rămâne aceeaşi de-a lungul vremurilor şi culturilor.” (Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, Bucureşti, p. 27)

   Fiecare epocă istorică a popoarelor lumii şi-a avut urcuşul şi căderea sa, spiritul şi sacrificiul său, religiozitatea şi imoralitatea sa, cultura şi crizele sale economice, politice, moral-spirituale, Golgota şi Crucea sa,  Răstignirea şi Învierea sa.

   Prăbuşirea se atinge atunci când lângă crizele economico-politice se aşează şi cele moral-spirituale (metafizice şi religioase). „Adevărata criză începe cu cea a omului, unde criza morală-în înţeles de decădere a bunelor moravuri-este doar un început propriu unei societăţi intrate pe făgaşul unei decadenţe, unde lenea, viţiul, delăsarea şi dezgustul ajung uneori să fie trăite cu rafinament, fenomen care manifestă parţial marea criză a spiritului, singura care poate antrena întregul corp de funcţiuni şi valori, desagregând întreaga tradiţie, sensul şi ordinea lucrurilor ce privesc natura şi destinul uman.” (Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne, Predania, Bucureşti, p. 18)

   Ieşirea din orice criză, dar mai ales cea moral-spirituală nu se face prin compromis.

   Marele savant teolog mehedinţean, erudit, sofianic, isihast, vorbitor fluent a 12 limbi sacre, clasice şi moderne, ascet mistic, filosof-filocalic prin vocaţie, ieroschimonahul dr. Nil Dorobanţu–Trăznetul mistic al monahismului dacoromân, având o putere fulgerătoare de convertire, de cunoaştere definitivă pentru fiecare, a tainei revelaţiei întru sensul sinelui adevărat, revela despre criza Bisericii, teza nefastă a compromisului, atât de compromiţător şi necruţător a sinelui creştin ortodox, care se extinde asupra sinelui naţional al poporului: „Compromisul este mai periculos decât persecuţia şi mai nefast decât propaganda. El este punctul cel mai critic pentru Biserică, în toată acţiunea antireligioasă a comunismului, este pătrunderea duşmanului de moarte al Bisericii în chiar incinta ei, insinuarea antihristului deghizat în sanctuarul Domnului. Bolşevismul a încercat şi a reuşit aceasta, opunând Bisericii Ortodoxe o Biserică roşie, aşa numita <<Biserică vie şi înnoitoare>>, care este a treia capodoperă de impietate a bolşevismului: după preotul apostat şi după copilul ateu, Biserica anti-Biserică!” (Ieroschimonah Nil Dorobanţu, OMUL-fiinţă necunoscută-Alexis Carrel, Exegeză. Ed. Floarea de April, 2016, p. 7-8)

 

   Creştinismul ortodox nu poate fi schimbat sau înlocuit cu nici o altă religie sau filosofie a Vieţii, fiindcă el este VIAŢA în SINE, RELIGIA în SINE, FILOSOFIA în SINE, dar poate fi reînnoit printr-o uniune de sensuri, printr-o comuniune de sensuri, printr-o metafizică a sensurilor, printr-o mistică a sensurilor, printr-un isihasm al sensurilor, prin ascetismul-mistic al învierii lor, adică „ o Înviere a sensurilor” în tine şi în celălalt, cum sublinia savantul din Tecuci, Al. Mironescu. (Alexandru Mironescu, Kairos. Eseu despre teologia istoriei. Ed. Anastasia, Bucureşti-1996, p. 12)

   Cunoaşterea intelectuală fără apartenenţă religioasă, creştin-ortodoxă conduce la apariţia unor pseudo sisteme de gândire: teze, ipoteze, teorii, teoreme, raţionamente.

   Cunoaşterea spirituală în comuniune cu Dumnezeu este o Filosofie pură a Duhului.

   Filosofia vieţii întru Duhul Sfânt a creştinilor ortodocşi dacoromâni hărăziţi Elitei spiritual-religioase este o sinteză a trăirii, a misiunii şi a vocaţiei lor pământeşti şi cereşti, dar nu între pământ şi cer, ci mai presus de pământ, deasupra azurului mistic: pe culmea filocalică suprafirească, sub aripa verde a nimbului angelic a bolţii sofianice, reflectată în aura serafică a demnităţii valahe prin cele 4 safire celeste: eroismul, mărturisitorul, martiriul şi sfântul.

 

   Aura Unirii României Mari trebuia consfiinţită dincolo de marea jertfă de sânge, printr-o mişcare spiritual-religioasă, naţională a unui Apostolat denumit românism ortodox naţionalist, pentru ca astfel România să fie şi să rămână a tuturor Românilor.

   „Clopotul de la Alba-Iulia şi codrii străvechi de freamăt şi entuziasm de la Cernăuţi şi Chişinău, au venit într-adevăr din adâncuri de istorie. Eu a-şi zice de a-istorie.” (Vasile Posteucă, Destinul Iperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Criterion Publishing, p. 30)

 

   Aproape întregul tineret creştin-ortodox masculin şi feminin al Patriei noastre creştine şi-a înţeles chemarea, crezul, idealul, alegerea, a înţeles misiunea profetică şi s-a alăturat cu entuziasm luptei întru Neam, Ţară, Cruce, Pământ, Cer şi Înviere.

   Mulţi dintre acei temerari băieţi şi fete au căzut în tranşee, cei mai mulţi de pe baricade au intrat în temniţe, alţii în gropile comune, iar alţii în lumea apocalipsei…

   „În unul dintre cele mai frumoase locuri din Carpaţi, Mănăstirea Suzana, fusese aleasă ca lagăr pentru femei. Fetele venite din beciurile jandarmeriei nu se puteau ţine pe picioare, căci fuseseră bătute la tălpi… Noapte de noapte, Marieta stătea în genunchi şi se ruga Maicii Domnului să-i arate calea spre curăţenie sufletească şi trupească, spre binele ţării sale şi spre dragostea lui Iisus.” (Dr. Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela, în „Libertatea”-New York, anul VII, nr. 63, Nov. 1987)

   Între „beneficiarele” internate la Mănăstirea Suzana se numărau: englezoaica Mary, văduva avocatului Polihroniade ucis la Râmnicu Sărat, Anastasia Popescu, sora lui Tudose Popescu, unul dintre întemeietorii Mişcării, devenită din 1990, „Mama Sica”-unul dintre pedagogii creştini de aur ai naţiunii noastre, Ana-Maria Marin, văduva ilustrului avocat-martir dr. Vasile Marin, Marieta Iordache purtătoarea unui zel al spiritului moldavo-răzeş, dar şi posesoarea unei autentice vocaţii mistice ş.a.

   Într-o astfel de Corolă martirică a Româncelor frumoase creştin-ortodoxe de la Miercurea Ciuc şi-a înălţat mireasma mucenicească Monahia Mihaela Iordache.

   Maica Mihaela Iordache–TRANDAFIRUL ALB–al misticii monahale româneşti.

   Familia Iordache, Alexandru şi Elena era brodată pe bucuria suavă a celor cinci copii: Nicolae, Ana, Sultana, Eugenia şi Maria/ devenită monahia-martiră Mihaela.

   Fiică de răzeşi înstăriţi din Nicoreştii-Tecuciului Moldovei de Jos, Marieta Iordache a strălucit permanent şi de-a pururi: prin naştere, prin copilărie, prin adolescenţă, prin educaţie, prin tinereţe, prin crez, prin frumuseţe, prin credinţă, prin suferinţă, prin dăruire, prin jertfă, prin dragoste, prin mistică, prin asceză, prin eroism şi martiriu.

   Prima orientare profesională a Marietei Iordache fost către Facultatea de Litere şi Filosofie care strălucea ca o Agoră de aur sub aura magistrului ei Nae Ionescu.

   Zugrăvită prin harul divin pogorât asupra destinului ei, Icoana Maicii Mihaela îmbrăţişa diferite nuanţe printre rarii vizionari: „spiritus rector”-arhimandritul dr. Andrei Scrima; „spiriduşul” Vladimireştilor-patriarhul Justinian Marina; <<C’est une abbesse, c’est une vraie grande dame!>>-avocatul dr. Petre Pandrea.

   Privită prin dioptriile marxiste ale controversatului Petre Pandrea, Marieta arăta „cu graţie de gazelă, proaspăt bacalaureată, nonşalantă felină, tandră şi pură… cu anatomia ei agreabilă de zeiţă tînără, de Diană virginală… Carol II sărbătorea la 8 iunie 1938, cu tot fastul regal, instalarea sa ca dictator, după modificarea Constituţiei din februarie 1938, înconjurat de demnitari, pe stadionul de la ANEF… Iordache Nicoară zăcea la puşcărie, împreună cu camarazii lui de luptă… [Sora lui] se afla în careul de gimnastică, în grup, ca o anonimă, evoluînd graţios şi ritmic, sub privirile benevolente ale demnitarilor. Când s-a apropiat de microfon,i l-a luat fulgerător din mîna speakerului şi a scandat lozincile celor aflaţi în închisoare. Stupoare. Scandal.” (Petre Pandea, Călugărul Alb, Ed. Vremea, Bucureşti-2003, p.308-309)

    Urmarea: a fost arestată, torturată, maltratată şi internată la Mănăstirea Suzana-Prahova. A evadat legendar. Planul s-a ţesut în Ziua Adormirii-Invierii Maicii Domnului-15 August 1938. Cu coloana frântă, înfăşurată în ghips a fost ocrotită o vreme de părinţii doctorului-avocat, martir Vasile Marin, soţul doctorei Ana-Maria Marin. O altă mare dramă s-a abătut asupra Ţării şi asupra suferindei prigonite Marieta Iordache. Călăul poporului unui Neam iubitor de Hristos şi de monarhie, Carol a II-lea i-a ucis tâlhăreşte în jur de 300 de Fii Aleşi la nivel de ţară, Elita Neamului creştin-ortodox, între care şi pe asistentul universitar dr. Iordache Nicoară, în lotul deţinuţilor persecutaţi religios de la Miercurea Ciuc, la 22 Septembrie 1939. „Trebuie să recunoaştem că toţi asasinaţii din ordinul lui Carol al II-lea sunt martiri.”

  (Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela, în „Libertatea”…)

   În timpul războiului eroina durerii Marieta mai primeşte o cruntă lovitură: şi-a pierdut cumnatul pe front, instruit în lagărul de la Sărata, pentru reabilitarea postmortem…

   Marieta s-a închis în întreita ei dramă, instalându-se apoi în podul casei unde s-a născut, lăsat deschis, pentru 2 ani de meditaţie şi lectură, apoi în anul 1942, ia calea Mănăstirii Pasărea, dar neregăsindu-se pe sine şi Calea…, a suit dealul Gurguieta la Mănăstirea Vladimireşti-Mănăstirea Fecioarelor, spunându-i stareţei Veronica Gurău: „Măicuţă, dincolo de poarta mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum îi spuneaţi mamei cînd eu eram în pod şi ascultam conversaţia.”

   Oferindu-se ca avocat-ateu al apărării călugărilor Sihaştri, Pandrea priveşte mai atent chipul maicilor de la Vladimireşti, rămânând plăcut surprins: „Călugăriţa (Maica Mihaela) îmi impunea prin distincţie, rezervă, osârdie, jertfă, inteligenţă, dialectică… Era neobosită, mereu trează, densă ca platina, întotdeauna îmi evoca platina…

Era aproape inumană. Sau era supraumană? Măicuţa Veronica semăna cu o magnolie, uneori cu umilă, gingaşă şi campestră zambilă roz. Tiberiada îmi amintea de busuioc. Teodosia era un crin solitar alb de bibliotecă. Eupraxia-ca o lalea de un roşu violet, aproape negru, cu ochii ei negri, mari, migdalaţi, într-o faţă de o expresivă şi splendidă frumuseţe.” (P. Pandrea, Un portret al Maicii Mihaela, în Rost-revistă de cultură creştină şi politică, an VI, nr.62, Aprilie-2008)

   În străfundurile sufleteşti ale avocatului Petre Pandrea licărea o scânteie religioasă, necompromisă, luând apărarea călugărilor răzvrătiţi în faţa călugărilor-ciocoi cu mitre. Cobora dealul Patriarhiei când limuzina de protocol cu dr. Groza, dr. Aurel Buteanu s-a oprit invitându-l să meargă cu ei. Sunt convins că mândrul avocat n-a spus atunci aceste cuvinte. Le-a scris de fapt când a gândit cartea apărută, Călugărul Alb.

   „–Maica Veronica este ca o regină, exharta fecioară a plaiurilor noastre. Prin arestare, i-aţi dat nimbul martirajului… Maica Veronica este o Janne d’Arc a Valahiei, pornită dintr-un sătuc umil spre a predica lumina, curăţenia morală şi curajul civic, unor neoiobagi aflaţi în întuneric şi în mocirla unei vieţi fără orizont metafizic… Maica Veronica nu este o femeie în sensul frivol al cuvântului. Ea este un supraom răsărit în penuria de oameni mari ai ţării mele, supraom dotat cu darul atât de rar al contemplaţiei, concomitent cu geniul organizatoric.” (P. Pandrea, Călugărul…, p.159)

 

   După trădarea regală a pseudo-monarhului Mihai I, de la 23 August 1944 şi capitularea necondiţionată, „Armatele ruseşti victorioase se aruncară asupra Moldovei şi apoi asupra Ţării Româneşti, armate obosite, prăfuite şi pregătite pentru mari răzbunări. În drumul lor, Mănăstirea Vladimireşti! Cei câţiva ruşi intraţi în biserică cu gânduri de viol şi de jaf găsiră o maică cu mâinile întinse peste altar (în chipul Crucii, n.a.) şi dădură îndărăt. Era Maica Mihaela care-şi păzea Sfinţii!”

   (Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela, în „Libertatea”-New York…)

   În vara anului 1946, pe 14 iulie a depus votul monahal luând numele de MIHAELA.

   Prigoana comunistă s-a abătut în 1955 şi asupra Mănăstirii Vladimireşti, desfiinţând-o şi arestând conducerea cu grele condamnări: maica stareţă Veronica Gurău-15 ani, maica Mihaela Iordache-secretara 20 de ani, duhovnicul dr. Ioan Iovan-20 de ani, maica Mihaela Portase-istoricul mănăstirii, mare trăitoare mistică-15 ani, marele ascet mistic ieroschimonahul dr. Nil Dorobanţu-25 ş.a.

   Pe drumul Calvarului Maica Mihaela este convinsă că a ales Calea întru Hristos, păşind cu marama cernită a rugăciunii permanente: pentru Neam, Patrie, pentru sufletele celor nevinovaţi, dar şi pentru ea. În celula de suferinţă, securitatea i-a strecurat-o pe informatoarea Victoria, care nota tot ce se putea pentru aproape fiecare zi: 19, 21, 23, 24, 25, 29-Aprilie; 2, 4, 5, 7,10,13,16,18, 21, 24, 26, 28, 30 Mai; 4, 11, 18, 24, Iunie 1955. (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.10, f. 97-98)

   Urmaşele Victoriei: Istvaneh Z. şi Kernweis Ecaterina au continuat strădania zelului lor şi mai aprig şi mai slugarnic. (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.11, f. 360)

   Dârzenia Maicii a fost înfrântă de regimul aspru, inuman al izolării, îmbolnăvind-o de „cancer esofagian”, neprimind îngrijire medicală, grăbindu-i astfel sfârşitul care a sosit la ora 20:00, în 20 Aprilie 1963, ca urmare a crizei de sufocare. „Menţionăm că bolnava nu a fost internată la noi în infermerie, pentru faptul că nu avem infirmerie… Miercurea Ciuc. Medicul unităţii.” (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.12, f. 9-10)

TRANDAFIRUL ALB–al misticii monahale româneşti-Maica Mihaela s-a scuturat. Noi însă privim spre zarea aceea albastră, infinită urmărind imaginea sugerată de Aspazia Oţel Petrescu, de la Miercurea Ciuc: „Pe zarea luminoasă a acestei zile de vară este profilată silueta fină a Maicii Mihaela care s-a stins aici, măcinată de suferinţe, dar înflăcărată de o speranţă scânteietoare cu privire la viitorul patriei, pe care ni l-a descris în jerbe de lumină, în alfabetul morse, pe zidurile blestemate ale acestei închisori… <<…Am vorbit despre Hristos şi am mers-în parte, după puteri-pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta înseamnă dragoste şi numai dragoste. Toate celelate le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţii noastre!>>… Este îmbrăcată în hainele sale monahale şi poartă pe creştet vălul şi culionul, uşor înclinat spre frunte. Frumuseţea chipului său, mai fermecător ca oricând, este luminată de zâmbetul ei serafic. Ţine în mână un superb trandafir alb pe care străluceşte o lacrimă… Maica îl priveşte intens… <<LACRIMA SE FACE FLOARE, ÎMPODOBIND AMINTIRILE!>>”

(Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, 2008, p. 277)

   În sufletul lor răstignit de suferinţă vibrau totuşi ruga, imnul, cântul şi sacra poezie.

   Cel mai mult şi cel mai des circulau poeziile marilor corifei-Poeţii Crucii: Crainic, Ciurunga, Mateiaş, Gyr. „Acum am învăţat cele mai multe poezii de Radu Gyr. Deţinuţii care s-au eliberat le-au pus în circulaţie-a fost un proces pentru cei care le-au adunat şi le-au răspândit-şi în felul acesta au ajuns şi la noi.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Ed. Axa Botoşani-2004, p. 283)

   Crucea Eroinelor-Martire creştin-ortodoxe a fost înfiptă adânc în tulpina Adevărului.

   Conştiente că fără Crucea răstignirii nu se poate birui întru Înviere, Generaţia de Aur a Eroinelor-Muceniţe şi-a încheiat astfel ciclul lor pe pământ, dar şi-a recăpătat sensul deplin, ceresc în cerurile Biruinţei.

   Drumul Calvarului pe care au mers ele a dezvăluit monstruozitatea comunismului:

   – teroarea ca artă a guvernării;

   – arestarea masivă ca element de prevenire şi siguranţă;

   – prigoana ca exerciţiu de persecuţie atee;

   – tortura ca manieră de convingere;

   – demonismul ca orizont spiritual-ateist;

   – genocidul, holocaustul roşu ca victorie a comunismului.

   Iadul bolşevic promis ca „rai proletar” şi-a netezit drumul, măturânt totul în cale:

   -elita şcolii româneşti, elita interbelică a culturii dacoromâne, elita clerului şi a  monahismului ortodox, elita Rezistenţei prin Religie, elita armatei române, elita politică care, a realizat România Mare, elita elevilor temerari, elita tinerimii studioase, elita satului cu ţărănimea dârză şi religioasă, elita Rezistenţei Anticomuniste, elita feminină de pe toate treptele sociale.

   Sunt bucuros că Maica Mihaela Iordache are urmaş un lăstăraş frumos, pur şi cald.

   Sămânţa muceniciei a dat astfel rod bogat, plin de har, plin de mireasmă serafică.

   Maica Mihaela Portase, istoricul mănăstirii, camaradă de suferinţă cu Maica Mihaela Iordache, a ales-o cu grijă sacră, părintească pe urmaşa Muceniţei de la Miercurea Ciuc, în persoana Maicii Onufria Vasilica Codreanu.

    Onufria Vasilica Codreanu, fecioară, fiică şi Maică a Vladimireştilor seamănă aproape întru totul cu Maica Mihaela Iordache: aceeaşi înălţime, acelaşi spirit arzător, aceeaşi trăire mistică, aceeaşi iubire de neam, aceeaşi smerenie de schivnic, aceeaşi asceză pustnică, aceeaşi privire dincolo de zări, aceeaşi dăruire pentru toţi, aceeaşi habotnică muncă la gospodărie, la bucătărie, la muzeu, la aleiile cu flori, la cimitir, aceeaşi bucurie pentru pelerinii sosiţi, aceleaşi cuvinte de har oferite cu risipire de înger, aceeaşi împlinită şi împăcată osteneală, aceeaşi purtare de grijă pentru mântuire, aceeaşi voce şi cântare angelică, acelaşi zâmbet serafic, acelaşi spiriduş erudit sub faldurile frumuseţii sofianice şi filocalice.

 

 

( Vineri,14 Septembrie 2018- Inaltarea Sfintei Cruci)

 

        * Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

14 septembrie, 2018

George ANCA: Dragă Uniune Europeană

George Anca – Florin Zamfirescu – Doina Boriceanu – Puși Dinulescu – Sinziana Ionescu – Gheorghe Constantin Nistoroiu

 

TAGORE  AND  ELIADE  CONTENPORARIES

By Dr. George Anca

 

 

Two years ago, being asked from Office of Prime Minister of India, Sri Narendra Modi, to suggest something for  his speach on India’s Independence Day, I could dare only to quote from Bhagavad Gita:

 

yad yad ācarati śreṣṭhas
tat tad evetaro janaḥ
sa yat pramāṇaṁ kurute
lokas tad anuvartate (3.21)

 

Whatever action is performed by a great man, common men follow in his footsteps. And whatever standards he sets by exemplary acts, all the world pursues.

 

na jāyate mriyate vā kadācin
nāyaṁ bhūtvā bhavitā vā na bhūyaḥ
ajo nityaḥ śāśvato ’yaṁ purāṇo
na hanyate hanyamāne śarīre  (2.20)

 

For the soul there is never birth nor death. Nor, having once been, does he ever cease to be. He is unborn, eternal, ever-existing, undying and primeval. He is not slain when the body is slain. English,  A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada

For this year celebration of India’s Independence, I have honore to say a few words on Gurudev Rabindranath Tagore, and writer historian of religions Mircea Eliade.

Rabindranath Tagore visited Romania in 1926 and received  a doctorate honoris causa from the University of Bucharest. Mircea Eliade spent four years (1938 – 1931) studying philosophy and Sanskrit at Calcutta University. Maitreyi Devi wrote Rabindranath – the man behind his poetry, as well as Na Hanyate ( It Does Not Die: A Romance) novel, written as a response to Maitreyi /Bengal Nights  by Mircea Eliade.

 

According to Lucian Blaga, all major writers and thinkers of Romania were inspired by Indian culture, starting with Mihai Eminescu. Now a days, from the oak tree planted at centenary of Tagore in Bucharest to  Shantiniketan, one faces both the greatness of India.

Thus, for an intended Indian-Romanian conference on Indology, Dr. Shashi Bala thinks   it should incorporate history, linguistics, literature and ritual.  There may be a panel discussion on Indology in Romania – past, present and future. Other topics can be Sanskrit for all round cultural development, Role of Upanishadic philosophy in establishing peace and harmony ; vedic ritual for controlling pollution…  Professor Sayavrat Shastri  suggested Modern Sanskrit Literature, Sanskrit teaching both in India and abroad, the utility of Indological studies for modern society.

“The Great Empires, wrote Tagore, change their shape and shakes like clouds; nations play their part and then disappear into obscurity, but these individuals bear in them the immortal life of all humanity”. He was talking about revealing personalities, breathing in the world of the Spirit.

…We speak now  in Calcutta’s birth of him (May 6, 1861). In the Victoria Memorial, today’s Bengal Museum, Tagore plays in a Sanskrit drama, with the Nobel Prize on the wall, in front of  young actor photo.  All of us would build palaces from Tagore’s footsteps. I was telling then that the Saint of Montparnasse Brancusi and the Saint of Shantiniketan Tagore, both of whom were scratched  in the words of Tudor Arghezi, cut spiritual salvation into the world. That Tagore is an old Christ, a big brother with  Romanian Mihai Eminescu. Calcuttan, by birth, Amita Bhose could even avoid the taste of death by incinerating in Bucharest near the tomb of Eminescu, spreading herself  into the cosmos of Orpheus and Tagore alike.

The doctrines of the third millennium will not be able to avoid what Philosopher N. Bagdasar had imposed in 1938, the contrast between European civilization, now on the same American, materialist trend, and the Indian-Oriental culture of the soul and the interior. If the incorporation of Tagore’s thinking into Romanian culture in the 1920s and 1930s could have been destroyed even by Tagore himself, when Sovietized, the third, the fourth Tagore will be again and again the Tagore the first, the true one.

A blasting Tagore aura shows how he named Gandhi “mahatma”.  Think how Vivekananda died at the age of 39, as Eminescu.. Questening what title got Ramakrishna?… Chased by the white ants, ui poka, even you, Tagore.

Let  be not dispersed Tagore’s house in Pandua, Orissa, former Bengal, where he was writing under a bakul tree the Chitrangada drama-dance.  Here was the revenue inspector office. The 1971 cyclone has shattered the surrounding houses, but not that of Kabiguru.  Now, ready, we can rebuild our houses, we can not replace Rabindranath’s. Sarada Prasad Malik, no point in building an auditorium in a remote village. The Rabindra Mandap was finally built in Bhubaneswar.

The villagers installed a statue at the entrance to the village and the main street called Rabindra Sarani, unrecognized by the government. Money for bakul mandap. The youth formed the club Biswakabi Rabindranath Yubak Sangsad. They tried a Rabindra Library. Tagore called them: baba aum khao. He came here by dolparba before moving to Shantiniketan. Cooracharan Sahoo, the 56-year-old son of the late Durjodhan Sahoo, Tagore’s estate manager: my father handed me all the papers before he died and asked me not to lose them. I kept my word and saved the papers though I lost my belongings.

Likewise, ready to drown in the ocean, Camoens was wearing the Os Lusiades manuscript above his head.

In 1926, on November 21, he was in the National Theater in Bucharest and uttered his  conference on poetry and Indian thought. Today, November 22, 1999, in Shantiniketan, the next day we remember the endlessness of the Ganges-Danube whisper. Happily, I delivered two lectures, Tagore in Romanian Perspective, Vidya Bhavan, 22 November ’99, Tagore and Eminescu, 23 November.

„Who are you, reader, reading my poems a hundred years hence?” (Tagore)

As on Mircea Eliade, younger contemporary of Tagore, in Calcutta and elsewere, he made both India and Romania fresh resonance of universal spirit. His works had a faboulous success since he started first chair of History of Religions in Chicago. His novels turned also into movies.

I received in India many letters from him like this: ‘I will send you as soon as they appear (in March): 1) Cahiers de L’Herne: Mircea Eliade (almost 400 pages, with the bibliography of all the translations in my books, 2) L’epreuve de lairirinthe: Entretiens avec Mircea Eliade. Two more books have been published about Mircea Eliade this autumn and others (three) are under printing. But not everything is interesting! … ‘

Let salute together his masterpiece.

Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne by Mircea Eliade appeared on May 20, 1936. The book is dedicated to the memory of Manindra Chandra Nandi of Kassimbazaar, who granted him scholarships in India, and to both his  masters, Professor Surendranath Dasgupta and Professor Nae Ionescu.  „Nous ne tenterons pas d ‘exprimer tout que nous devons et l’appui et au génie de ces deux maîtres”.

Eliade had written in October 31, 1934, to Valeriu Bologa: „For a year I have been madly working on the definitive French language of my studies on the phenomenology of Indian meditation. It is more than an Orientalist book or the history of religions It is, I hope, a work of philosophy of culture, although it has philological and technical appearances, I think we could prove a whole new thing: the tendencies towards concrete, to the real and immediate experience of the Indian spirit. Preface to India against the abstract themes of Brahmanism and the Sanskrit „philosophy.” I have been working for five years on this demonstration and have used all the instruments of scientific knowledge: philology, ethnography, religion history, history of philosophy, psychology. Much in the value of this book – my first book that will be printed in April „.

Emil Cioran writes on June 10, 1936: „There is so much vibrant learning in Yoga and a world so special that it awakens so many shy things I thought I had escaped. When you wrote letters, I could not believe you had to write the most serious erudition book that Romania has produced „

In the five volumes titled Mircea Eliade and his correspondents, published between 1993 and 2007, among prestigious names are: J. Przyluski, Professor at the College of France, Vittorio Macchioro, Professor at the University of Naples, Carl Hentze (University of Gand), AB Keith (University of Edinburgh), Samuel Angus (University of Sydney), Ananda Coomaraswamy (Director of the Boston Art History Museum).

Sergiu Al. George: „Paul Masson-Oursel, one of the most important French historians of Indian philosophy, who in his 1967 work defines the Yoga phenomenon in terms surprisingly similar to those of Eliade … This strict adherence to the essential theses of Mircea Eliade seem all the more surprising to me, as at the appearance of the 1936 Yoga monograph, P. Masson-Oursel, in contrast to all the great Indianists (G. Tucci, A. Coomaraswamy, H. Zimmer, L. from Valée Pousin, etc.) was the only one to review the volume reluctantly. „

My translations from Tagore include Gitanjali and The Child.. From Eliade, I received a  ‘Thanks for the letter and for 10 Indian Poems ‘.  India’s Independence  belongs also to theirs creation.

***

16 iulie, 2018

FLORIN  ZAMFIRESCU

 

„Dragă Uniune Europeană.

Trebuie să-ți mărturisesc ceva important. Acum mai bine de zece ani am dorit să mă cuplez cu tine. Erai plină de promisiuni, prevedeam un mariaj fericit. Abia mai târziu am înțeles ce le-ai impus celor pe care i-am trimis se te pețească.

 

Și ceea ce nouă nu ne-au spus: că ne voiai fără industrie, fără agricultură și că mai voiai că toate averile noastre să fie înstrăinate. Fiindcă veneam la ține, cea bogată, poate că am fi acceptat… Dar, măi Uniune Europeană, am observat apoi că ești o curvă perversă, că vrei să dereglezi mințile oamenilor, că nu ai nimic sfânt”, a scris Zamfirescu.

Continue reading „George ANCA: Dragă Uniune Europeană” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: FILOCALIA SUFERINŢEI şi a JERTFEI ORTODOXE de la MISLEA

„Luând pe umeri crucea, strânge-o cu putere şi du până la sfârşit chinul încercărilor, sfâşierea durerilor şi primeşte cu bucurie piroanele-ntristărilor, ca pe o coroană a slavei şi, aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor şi, lovit cu pietreletuturor necinstirilor, vărsând lacrimi de sânge. Că totul izbuteşte plânsul de fiecare zi. Vei fi mucenic!”

 (Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog)

 

 

În Cetatea eternă a Carpaţilor dacilor nemuritori stă înfiptă de-a pururi Crucea veşniciei în care au odrăslit Suferinţa, Jertfa, Eroismul, Demnitatea, Martirajul, Iubirea şi Sfinţenia ca esenţă filocalică şi sofianică a Românismului.

Din Corola dimensiunii noastre ca Neam precreştin şi creştin se prelinge mireasma eroismului şi martiriului feminin: de la Crucea sacră a naşterii de prunci-„muguri de Dumnezeu”, la Crucea purtării propriului destin, la Crucea comuniunii familiei ortodoxe, la Crucea educaţiei creştine, până la apoteotica Cruce a trăirii depline întru Iisus Hristos.

Eroismul şi Martiriul Feminin ortodox ancestral a fost dospit în aluatul sacerdotal al Sibilelor trace şi reginelor pelasge, iar la „plinirea vremii” s-a întrupat apoi dintru Frumuseţea, Măreţia şi demnitatea Crăiaso-dumnezeiască a Fecioarei Maria, devenind curgere peste vremuri, peste veşnicii, ca izvor existenţial al cuminecării eroismului, demnităţii şi martiriului dacic bărbătesc, precum şi sceptrul regal dinastic al continuităţii Neamului nostru primordial şi preaales.

Rolul ei: Fecioară-Femeie-Mamă hărăzit de Bunul Dumnezeu, deşi sacru şi nemuritor s-a înveşmântat prin croiala faptelor divine în simplitate, smerenie, bunăcuviinţă, suferinţă, o continuă jertfă, o nesfârşită iubire şi o permanentă dăruire, ceea ce i-a conferit de fapt măreţia ei dumnezeiască, deasupra ecoului de baladă peste azurul aurei de legendă.

Din inima ei se răspândeşte lumina şi căldura Rugului aprins de Dragoste creştină din care răsar scânteile rugăciunii urcând voios şi smerit la cerurile străbunilor.

Femeia creştină dacoromână a fost destinată de Atotcreatorul, la Zidirea lumii, la zidirea Neamului, la zidirea Omului, la zidirea Casei, la zidirea Familiei, la zidirea Bisericii, la zidirea Şcolii, la zidirea prezentului continuu, primind: fie răbdare, fie credinţă, fie binecuvântare, fie iubire, fie cinstire, fie înţelepciune, fie onoare, fie eroism, fie mucenicie.

S-ar putea spune cu adevărat că FEMEIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ este de fapt ÎNTRUPAREA SUFERINŢEI şi a IUBIRII dumnezeeşti.

      Deşi eroismul şi martiriul feminin n-a lipsit niciodată, el a fost dea pururi esenţial vieţii.

În ţesătura maramei existenţiale, FEMEIA DACICĂ a brodat ciucurii anonimatului, dar  taina ei ca și chemare şi alegere celestă n-a putut rămâne ascunsă.

Scena luptelor deschise din sânul poporului matern/ patern i-a înlesnit eroismul ca pe ceva firesc, ca pe ceva menit propriei naturi. De fapt în configuraţia ei de om-înger trei naturi divine îi sunt intrinsece: religiozitatea, eroismul şi martiriul, pentru a-şi sacraliza credinţa, libertatea, adevărul, dragostea întru totul ziditoare vieţii autentic creştine.

Trece cu uşurinţă de la rostul firesc al casei, al familiei, din starea aparent liniştită pe baricada riscurilor, a confruntărilor, a încrâncenărilor, a luptei, a focului atunci când credinţa şi libertatea naţiei sale creştine sunt în pericol, dovedindu-se o mare cruciată.

În toate preocupările ei un rol aparte îl acordă formării caracterului de diamant, al moralei de stâncă, al educaţiei creştine, întrupând înălţarea patriotică întru naţionalismul creştin-ortodox, criteriu esenţial în vederea constituirii Elitei spirituale conducătoare.

Toate Fetele frumoase şi dârze ale nemuritoarei Dochia: Fecioare, Femei, Mame şi-au urcat măsura culmii ascetismului, piscul mistic al eroismului şi martiriului asumat întru Voirea Majestăţii lui Hristos şi a supravenerării Mamei Sale-Crăiasa Maria.

Taina ei ca menire cosmică a fost „predestinată” de Dumnezeu, fiind supranumită de înţelepciunea noastră populară ca: „Micul dumnezeu” sau „Mica biserică”-Altar al Casei, al Vetrei familiei, al Gliei străbune.

Femeia dacoromână cu braţele Crucii ei-mâinile ce-au legănat prunci şi-au îndrumat destine, şi-a prins de o parte şi de alta propria soartă de Neam şi Ţară.

„Fiat”-ul Femeii dacoromâne a fot înaintemergător angelicului „Fiat!” al Fecioarei Maria, în tot ceea ce este omenesc, pământesc, angelic şi dumnezeiesc.

„Fie Mie după cuvântul tău!”, înseamnă de fapt: Iată-mă îmi iau crucea ca să-Ţi urmez Ţie, pururea!

„Fiat”-ul Femeii dacoromâne: Iată-mă îmi iau crucea ca să-Ţi urmez Ţie, pururea şi veşnic Neamului meu!

După aproape două milenii de triumf al Creştinismului ortodox a venit şi Apocalipsa secolului al XX-lea, cu triumful satanismului ateo-comunist.

„Printre amintirile copilăriei mele, mărturisea Aspazia Oţel-Petrescu, şi-a făcut loc şi o imagine din Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paşte, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru la Mihalovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte-pe care le-am considerat şi le consider încă-testamentul său politic:

-Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!” (Bogdan Mihăilă, „O viaţă în temniţele comuniste”, în „Monitorul de Neamţ”, 17 Martie, 2007)

Femeia dacoromână a călcat cu seninătate peste şerpi, peste aspide, peste tranşee, peste schije, peste obuze, peste sârma ghimpată, peste cătuşe, peste lanţuri, peste gratii, peste surghiunuri, peste carcere, peste deportări, peste frângeri, peste sfâşieri, peste golgotă, peste calvar, peste răstigniri, peste moarte, urcând prin Cruce la Învierea vieţii.

 

Filele memoriei acestor eroine-cruciate, adevărate amazoane dacice se deschid acum cu Oana Orlea-Marioana Cantacuzino, nepoata prinţului muzicii George Enescu şi fiica prinţului, unul dintre Aşii aerului, Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi a Ancăi Diamandi, născută la 21 Aprilie 1936, într-un cadru de vis, plăcut, de basm, cu adevărat princiar.

În plină exuberanţă adolescentină, la 16 ani, când aproape toţi tinerii/ tinerele au vise de aur, au mireasma îndrăgostiţilor prelinsă pe sufletul lor pur, precum mărgăritarele de rouă căzute dimineaţa pe bobocii de trandafir, şatirându-i, Oana era elevă a Liceului I. L. Caragiale-Bucureşti, în clasa a X-a, în 1952, când Securitatea i-a pus în scenă scenariul unui complot, al unui atentat subversiv împotriva statului roşu-proletar.

Soarta avea să-i rezerve un periplu de 12 închisori, pe care le-a pecetluit cu demnitate, curaj, fermitate, acceptare, bunăvoinţă, eroism, cu grija de a deveni „Zoia Românca!”

Când a ajuns la Mislea, după un stagiu de 6 temniţe, a descifrat secretul „secretelor”, o secţie destinată „secretelor” aflate la etajul clădirii. „Secretul Mic” cuprindea două camere cu câte 40-50 de deţinute, fiecare, una cu fetele frumoase verzi…, cealaltă, amestecate.

„Secretul Mare”, revenea de drept deţinutelor religioase condamnate de la 10 ani în sus. Oana era bucuroasă că a ajuns aici. „Eram destul de mândră că am ajuns misleancă. Asta da puşcărie! A fi trecut prin Mislea era un fel de a deveni o adevărată puşcăriaşă.” (Oana Orlea, Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! Interviu realizat de Mariana Marin. Compania, Bucureşti-2008, p. 66)

S-a integrat cu uşurinţă tuturor „ofertelor” răspândite cu multă risipă de sistemul concentraţionar, stând şi în compania doamnei Maria Antonescu, venită dintr-o puşcărie sovietică, iar mai apoi bucurându-se de Marea sărbătoare a Naşterii Domnului.

„Am petrecut un Crăciun paşnic la Mislea. Ardea focul în godinul din mijlocul camerei. Plîngeam şi cîntam. Cîntam şi plîngeam. Ne simţeam unite… Într-o bună zi: <<Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!>> M-am trezit dată afară din rai!” (ibid., p. 70)

   Dacă Oana Orlea vedea „secretele” cu deţinute, Aspazia Oţel Petrescu vedea în camarade „casele cu rândunici”. Fiecare însă cu miasma simţului său spiritual.

   Aspazia Oţel Petrescu a împletit mistic un Şirag de mărgăritare, cu câte o sclipire preţioasă din amintirea camaradelor de crez, rugă, creaţie, suferinţă, jertfă şi iubire.

   Sofia Cristescu Dinescu-Nana purta permanent cu ea un aer parfumat de smirnă în care se ondula melodios graiul sufletului ei: „Era frumos glasul tău, un firicel suav de voce ca de copil, limpede, vibrant, un clopoţel de argint, care revărsa atâta puritate peste jarul credinţei, încât, ascultându-te, ne gândeam la îngeri.” (Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 102)

   Oltea Manoliu Bellu era un chip frumos reflectat dintr-o icoană strălucitoare, ce răspândea în jurui o distincţie rară, enigmatică, cu o prestanţă princiară, trecând între 1948-1964 prin toate ororile comuniste, dar rămânând pururea o floare rară, mistică.

   „O lăcrămioară mistică! O lăcrămioară mistică în a cărei discreţie sunt îngropate toate cuvintele, rămânând doar sensurile mute închise în minusculele cupe ale florii.

   O lăcrămioară mistică în ale cărei potire micuţe ard arome ce vorbesc despre mireasma duhovnicească ce face ca cerurile să zâmbească. O lăcrămioară mistică, imn, cânt serafic, laudă adresată Creatorului Sublim” (ibid., p. 108)

   Georgeta Iancu Gheorghiu a odrăslit sublim sub aripile sufletului ei care fâlfâiau sub un azur divin dincolo de surâsul privirii celeste. „Ea înţelegea credinţa nu atât ca o desfăşurare teologică a noţiunilor creştine ci, mai ales, ca pe o trăire uimitoare, capabilă să transfigureze absurdul existenţei în comori ce amplifică abnegaţia şi devotamentul, calităţi ce înmoaie inimile cu lacrimile iubirii.” (ibid., p. 113)

   Iolanda Popescu–doctor fără de arginţi era o fiinţa tainică în care pulsa atâta elan de vise şi realizări, de energii creatoare întrupate, nu ca un ce? ci, în esenţialul CINE? DUMNEZEU-PATRIE-NEAM! „Avea ceva ce te atrăgea din primul moment, ochii luminoşi, zâmbetul, o căldură umană ce te fermeca. Ochii aveau reflexe verzi de o limpezime cuceritoare.” (ibid., p. 120)

   Teodosia-Zorica Laţcu-Maica, cuvioasa, binecuvântata ucenică mistico-lirică a Părintelui Arsenie Boca, apoi mireasă a Marelui Iubit. Toţi au admirat-o ca poetă genială, dar mai presus de toţi exigentul profesor Dimitrie Popovici, cu toată autoritatea sa didactico-pedagogică: „poezia domnişoarei Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure!”

   Maica Teodosia Zorica Laţcu a fost Trubadurul mistic al Iubirii cereşti.

   „Mărturisesc că nu am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atât de perfect. Forţa ei de a iubi se potolea într-un efluviu liniştit şi calm asemeni fluviului de iubire divină ce curge fără întrerupere printre lucruri şi printre oameni. Poezia Maicii Teodosia ne ducea pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu.”(ibid., p. 128)

   Maria Leşanu, tandră, discretă, duioasă, surâs al bunătăţii, o cascadă a revărsării dăruirii de o frumuseţe emblematică, ce suie serafic spre ceruri. „Ai fost bunătate nedezminţită, dăruire neprecupeţită, modestie nefăţarnică, ardere lăuntrică, iubire nemăsurată, jar de credinţă tăinuit, dar prezent asemenea suavului parfum de floare. Ai fost floarea cea modestă dar, în simplitatea ta, frumuseţea ta era aceea despre care Mântuitorul spunea că întrece cu mult strălucirea lui Solomon.” (ibid., p. 131)

   Valeria Ţifrea Curpănaru, ascultătoare, înţelegătoare, mângâietoare, şi-a păşit soarta pe cărarea siderală a unui model de viaţă exemplar.  „Sensibilă, inteligentă şi atât de delicat discretă, tu ai ştiut că numai trăirea în comuniune cu Dumnezeu prin mijlocirea iubirii poate duce la fericire, la cer, la nemurire.” (ibid., p. 136)

 

   Rodica Airinei Ionescu, înzestrată cu luciditate, curaj, răbdare, intuiţie şi-a purificat iubirea prin suferinţa crucii de foc, căpătând sublima-divina putere a iertării.

   Viorica Pârnac Stănescu, prefigurată în nimb de muceniţă, a înfrumuseţat suişul mistic al eroismului-martiric prin excepţionala splendoare a caracterului ei: mare, dârz şi generos. „Viorica era o prezenţă discretă, foarte tăcută şi foarte plăcută. Totul era frumos la ea, dar era foarte departe de a fi conştientă de frumuseţea ei.” (ibid., p.143)

   Natalia Nicolicescu Vasilcovschi, dăruită cu credinţă de cremene, cu răbdarea apei, cu discreţia nădejdii şi iubirea de foc şi-a brodat un frumos şi nobil caracter. „Cele care am cunoscut-o şi am iubit-o îi închinăm un gând luminat,, o lacrimă caldă, o floare parfumată, daruri nobile pentru viaţa ei nobilă, patriarhală.” (ibid., p. 146)

   Flora Căcea, a trăit viaţa cu intensitatea unui vulcan, având sufletul-un mare rug aprins în care s-au mistuit deopotrivă suferinţa, dăruirea, jertfa şi iubirea, împlinindu-şi destinul, urmându-şi şi asumându-şi chemarea unui caracter puternic metafizic.

   Eugenia Roşca Otparlic, împodobită cu mult talent, foarte generoasă, nobilă, delicată, dezvolta un mare rafinament spiritual, artistic, înfrumuseţând totul în jur, îndeosebi poezia ce emana din ea şi sculptura mirifică în os. „Ne-a luminat zilele de surghiun cu calmul şi generozitatea ei şi cu  un anume umor cuminte ce ne aducea zâmbet pe buze şi o undă de veselie în sufletele copleşite de tristeţe.”(ibid., p.161)

   Lenuţa Ilie, a trăit calvarul vieţii cel mai intens în marea tragedie a sorţii, chiar înainte de a se naşte, purificându-se prin suferinţă până dincolo la cealaltă naştere. „Lenuţa era un fel de copil al temniţei, iubită… Firea ei optimistă se manifesta cu voiciune, dar un ochi atent putea să observe că destinul aşezase în profunzimea fiinţei sale o tristeţe tragică, implacabilă, singulară.” (ibid., p. 171)

   Liliana Protopopescu, distinsă, deosebit de inteligentă, desprinsă parcă dintr-o tragedie tracă, lăsa o imagine de aristocrată dacică, raţională, erudită. „Răspundea competent şi în amănunt la toate întrebările noastre, indiferent de domeniu. Frazele sale erau ample, vocabularul bogat şi subtil, caracteristic omului de vastă cultură, cu mult har în închegarea metaforelor.” (ibid., p. 180)

   Fredina Metodie Zamfirescu, în caleidoscopul timpului vieţii şi-a aşezat inexorabil deasupra vremii tăinuita sa cărare a sorţii, cu un sens unic, cu o mare chemare. „Frida avea o voce frumoasă, cu un timbru elegiac, potrivit cu romanţele nostalgice şi doinele tânguitoare pe care le cânta.” (ibid., p. 182)

   Alexandrina Teglaru Voinea–orfana absolută şi-a înfiat cu multă şi totală înflăcărare neamul drag, cu subtilitatea unei preotese-vestale, trăindu-şi destinul într-o înfrumuseţare de sacerdot-anahoret, purtat pe urcuşul spiritual-cultural al suferinţei, al bucuriei şi al biruinţei pentru a mărturisi Adevărul în lumina sa dumnezeiască, lăsându-ne imperioasa chemare dacică: „Să detronaţi pentru totdeauna minciuna, să studiaţi istoria şi s-o refaceţi. Să realizaţi asanarea morală a acestui neam. Fără ca sufletul să fie vindecat de frică şi să-L preamărească pe Dumnezeu, nu puteţi să faceţi nimic.Trebuie să ştie şi copiii voştri despre viaţa şi faptele înaintaşilor, să le urmeze pilda şi să meargă cu fruntea sus spre Înviere!” (ibid., p. 190)

   Paula Agapie, şlefuită din diamant cu reflexe de topaz şi rubin, împrăştia strălucire printre cei din jur. Părea ţesută dintr-un material de legendă, brodată pe margini cu frumoase metafore care-i fascinau fiinţa angelică, descoperindu-i aura nobilă a caracterului: onestitatea emblematică.

   Eugenia Fuică Purcărea, smălţuită prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu o varietate de însuşiri, viu colorate pe anfora sufletului. Avea o graţie de căprioară, pornită într-un iureş pe sub poale de munte. „Era o persoană deosebită, nu pentru că era frumoasă-erau atâtea la fel ca ea printre noi-ci, pentru că avea o graţie, o gingăşie ieşite din comun.” (ibid., p. 206)

   Maria Roşca Brahonschi, părea o romanţă de demult într-un trup veşnic care prin virtuozitatea sufletului serafic, rezonau sublim: poezia, ruga, dăruirea, suferinţa, frumuseţea, nobleţea, jertfa şi iubirea. „Am iubit-o şi am preţuit-o, ea, generoasă şi neostoită, ne-a atârnat la gâtul memoriei salba neuitării, urzită din pilduitoare fapte de virtute.” (ibid., p. 215)

   Eugenia şi Maria-surorile INDREICA

   Maria, poseda un dar ceresc al vocii ei catifelate, serafice, de aur care vibra precum cetele angelice în jurul Împăratului lor. Arpegiile glasului venea dintr-o lume de basm ce răspândea în sufletele sensibile aurore boreale şi dantele de lumini dumnezeeşti. „Maria (Loliţa) este o blondă, dăruită de Domnul cu o dulceaţă aparte şi cu o voce serafică ce sugera cum trebuie că răsună cântările de heruvimi şi serafimi în cer, dar şi pe pământ atunci când înfloreşte iubirea. Loliţa a fost aripa de înger care ne înălţa sufletele întru preaslăvirea Celui Preaînalt şi a preamilostivei Maicii Sfinte pe undele de <<Ave Maria!>>cum rar se poate auzi. Nu erau simple note muzicale intonate de glas de om, ci zvon de sunete nepământene, nepreţuite cântări celeste ce ridicau în zboruri înalte spre lumina cea lină şi spre lumea cea liberă de orice zăvor, sufletele întemniţate.” (ibid., p. 145)

   Eugenia (Gigi), întrupată din fulgere de heruvimi şi serafimi, împodobită ca un păun regal cu harul şi darul sublim al poeziei, cu un suflet măreţ ca un arc de triumf proiectat cu turnul semeţ pe cerul albastru surâzător de deasupra Daciei noastre. „Este o brunetă fermecătoare pe care Domnul a dăruit-o cu frumuseţe şi cu mulţi talanţi deosebiţi pe care ea cu vrednicie, i-a valorificat în toate închisorile, multe, prin care a trecut. Ea a fost Gyr-ul femeilor întemniţate, versurile sale au încântat şi au alinat sufletele încarcerate după măsura sufletului său generos.” (ibid., p. 145)

   Toate dorurile, durerile, doinele, dorinţele, lacrimile ei doldora de rugă erau zămislite din har şi legende fermecătoare, care implorau un farmec ceresc. „Toată creaţia ei este străbătută de un farmec aparte ce vine din acel inefabil greu de descris ce caracterizează făptura ei frumoasă, nobilă, delicată.” (ibid., p. 179)

   Toate inimile şi sufletele frumoase ale Cruciatelor ortodoxe alese, din închisori s-au întrupat în Taina crucificării cu blândeţe şi har, cu tăcere şi contemplaţie, cu mireasmă de floare şi alint de smirnă, cu rugă şi jertfă, cu lacrimi fierbinţi căzute pe discul de platină al Lunii, cu discreţia stelelor căzătoare, cu dăruire şi discreţie, cu nelinişti metafizice şi singurătăţi solitare, cu durere şi generozitate, cu smerenie şi suferinţă, cu romantism şi iubire, cu cântec şi splendoare, cu Cruce şi Înviere, urcând la extazul mistic, la frumuseţea interioară pe care au revărsat-o tuturor celor dragi.

  Despre toate Inimile mari şi sufletele lor frumoase de care n-am amintit, Măicuţa Domnului a vorbit cu drag şi duioşie în faţa tronului ceresc al Fiului ei-Hristos.

  Admiraţie tuturor Eroinelor-Martire şi urmaşelor urmaşelor lor dea pururi!

  Din miraculoasele poezii ale Eugeniei Indreica am ales Imnul închinat eroilor-martiri.

   „Deschide, Părinte, ale cerului porţi/ Să intre cohorta de îngeri şi sfinţi/ Schingiuiţi şi flămânzi, umiliţi şi cuminţi,/ Cu ochi mari de lumini în orbite de morţi,/ Cu feţele supte, cu oasele rupte,/ Cu urme de cisme pe piepturi strivite,/ Sub asprele zeghi cenuşii, zdrenţuite.// Deschide-le, Doamne, şi ultima uşă./ În prag lepăda-vor trupul lor de cenuşă/ Şi vor intra ca un abur cu un nimb de lumini,/ Fără răni sângerânde, fără urme de spini./ Ascultă-i, Părinte, eternule Domn/ Şi dă-le doritul, râvnitul lor somn/ În liniştea sfântă a grădinii cereşti./ Prin ierburi vor creşte aripi îngereşti,/ Iar jos, pe pământ când priveşti iertător,/ Vei vedea prin celule doar crucile lor.”

   (Eugenia Indreica Damian, Rugă pentru cei care au murit în închisori)

 

      Corola de lumini ale lunii August:

 

   1.08.1883, Pantelimon Halippa, profesor, ofiţer, militant de frunte al Unirii Basarabiei cu România, scriitor, publicist, ministru, parlamentar, d.p.; 1.08.1911, Dumitru Bălaşa, preot, istoric dacolog, scriitor, d.p.r, erou-martir; 1.08.1920, Nil Dorobanţu, doctor, triplu licenţiat, teolog mistic, arhimandrit, d.p.r., ofiţer, erou-martir, mare schimnic-un Arsenie Boca al Ţării Româneşti, caterisit de Sinodul necanonic al ierarhilor din Biserica Ortodoxă; 2.08.1922, Nicolae Nicolau, medic, publicist, d.p.r. ; 4.08.1968, Ştefan Doru Dăncuş, scriitor, publicist, editor de referinţă; 11.08.1907, Alexandru Bassarab, pictor, gravor, cronicar plastic, erou-martir; 15.08.1914, Arsenie Papacioc, Arhimandrit, mare Duhovnic, teolog-filocalic, scriitor-mărturisitor, d.p.r.; 15.08.1921, Dumitru Bordeianu, scriitor-mărturisitor, d.p.r., erou-martir, medaliat cu „Bărbăţie şi Credinţă”; 16.08.1907, Dumitru Goraş, preot, d.p.r.; 16.08.1912, Nicolae Ciolacu/ Ieromonahul Nectarie, luptător anticomunist, erou-martir, d.p.r.;  19.08.1881, George Enescu, compozitor, violonist, muzician, pianist, academician; 20.08.1921, Zahu Pană, poet, d.p.r.; 21.08.1920, Liviu Boldura, protopop, d.p.r.; 22.08.19.., Mariana Gheorghe-Pârşcov-Olt; 23.08.19.. ; Ancuţa Elena Călin -preşedinte executiv Fundaţia Culturală Apolon; 27.08.1923, Traian Popescu-Macă, scriitor-memorialist, publicist, compozitor, d.p.r.; 29.08.1905, Vasile Hanu, profesor, scriitor, d.p.r.; 29.08.1911, Ştefan Straja, preot, erou-martir, d.p.r.

   Alese preţuiri tuturor!

   Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

30 august, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Calvarul feminin de la Miercurea Ciuc (partea a II-a)

   „  Aureoloate ca eroine au suferit torturi pentru că nu au vrut să-i trădeze  pe bravii luptători. Au fost închise în cruntele închisori comuniste, umilite, înfometate, bătute crunt, unele chiar născând prunci pe lespezi reci, prunci ai nădejdii şi ai suferinţei pentru ideal. Au fost aruncate în beciuri întunecate, dar Dumnezeu le ocrotea şi li se revela în acele momente ca primilor mucenici din arenele cu lei, încurajându-le cu lumină şi mireasmă dumnezeiască.”

(PETRU C. BACIU-erou-martir)

 

   În derularea timpului istoric creştin d.Hr., omenirea se balansează între Răsărit şi Apus, între lumea lui Hristos, cea a Luminii care nu apune niciodată şi lumea laică a atotsuficienţei Apusului, care trăieşte pe negurile azurului credinţei, între natura antinomiilor ortodoxe şi cea a paradoxurilor catolico-protestante.

   Între aceste două lumi trăieşte între hotarele Carpaților o lume ortodoxă carpatică.

   Dacă prin poziţia geografică, Carpații sunt aşezaţi între Răsărit şi Apus, din punct de vedere spiritual-religios, prin credinţa lor ortodoxă Carpații sunt mai presus de Răsărit şi mult mai presus de Apus.

   Istoricii, literaţii, politicii, poate şi dintre gânditori, în parte, de-a lungul timpului desconsiderau tot ce avea atingere cu extrema lor sudică, Balcanii: conştiinţă balcanică, cultură balcanică, spirit balcanic, civilizaţie balcanică. Toate aceste afirmaţii erau ori gratuite, ori din rea credinţă, ori din intenţie, ori la sugestie, dar cel mai mult din necunoaştere.

   Cu puţină răbdare dacă privim retrospectiv istoria numai de la Dinastia Asăneştilor încoace, observăm că de fapt civilizația Carpato-Danubiană-Pontică a excelat în toate domeniile: cultural, politic, social, economic, militar, ştiinţific, medical, filosofic, teologic, dar mai ales religios.

   Cei care s-au aplecat cu somnolenţă asupra ponegririi civilizației dezvoltate cu centrul în Carpați au luat în considerare doar drama care s-a răsfrânt asupra zonei mai cu seamă în ultimele secole, astfel că privind doar traumele istorice n-au putut desluşi prin ceaţa minţii o evaluare clară, certă, obiectivă a civilizaţiei şi culturii spirituale a românilor, cantonând sentinţa lor de o retorică de tip dramatic. Ei n-au văzut Aura Carpaților fiindcă au privit-o prin dioptrii umaniste, nu prin lentila unei filosofii religioase.

   Credinţa ortodoxă este de fap Axa Carpaților, care le fixează Temelia veşniciei şi Stâlpul înălţării situându-i mai presus de restul lumilor.

   La Judecata de Apoi, singurul pisc al spiritualităţii-religioase pe care se va afla o oază a Ortodoxiei, a vieţii, va fi Piscul Carpatic, respectiv Dacia nemuritoare.

 

   În cele trei lumi: lumea Răsăritului, lumea Apusului şi lumea Carpatică sunt două juguri grele, apăsătoare, filosofice: filosofia umanistă, filosofia religioasă şi un jug dublu în carul căruia se află timpul şi spaţiul.

      Toţi oamenii pământului poartă jugul dublu la plugul timpului şi spaţiului său, dar unii ară un pământ pustiu, pietros, spinos cu plugul filosofiei umaniste, alţii ară alt pământ mai fertil cu plugul filosofiei religioase.

    Greu şi de o parte, foarte greu şi de cealaltă parte, numai că unii au parte de neghină, iar ceilalţi de grâu.

   Se întâmplă deseori ca cei cu neghina să fure grâul celorlalţi, lăsându-le neghina.

   De modul cum ştii să-ţi măsori timpul şi să-ţi cântăreşti spaţiul ai parte fie de jugul şi plugul filosofiei umane, fie de cele ale filosofiei religioase.

   Cum se cântăresc de fapt cu mare precizie cele două entităţi, timpul şi spaţiul?

   Prin cele două talere: filosofia umană şi filosofia religioasă.

   Depinde de fiecare om pe ce taler îşi pune timpul şi spaţiul său.

   Un taler poate aduce binecuvântarea destinului, celălalt tragismul soartei.

   „Nu există nimic mai tragic şi nimic mai trist ca neamul omenesc înhămat la jugul apăsător al timpului şi al spaţiului. Trage după sine timpul fără să cunoască nici natura, nici sensul şi nici scopul acestuia. Trage după sine spaţiul, dar nici natura, nici sensul şi scopul acestuia nu le cunoaşte. Absenţa scopului îl conduce, aşadar, în captivitatea absurdului! Absenţa scopului rivalizează cu absurdul, dar tragicul câştigă întotdeauna.” (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei. Stud. introd., trad. Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Sofia, p. 49)

   Jertfele Cruciaţilor DacoRomâni ai veacului XX, nu au fost asemănătoare între jertfele mucenicilor, muceniţelor persecuţiilor Bisericii primare şi cele ale martirilor prigoniţi milenar de după, ci au fost mai presus de martiriu, a fost un martiriu întru mucenicie, fiindcă persecuţia lor s-a răsfrânt şi asupra sufletului şi a durat până la un sfert de veac, iar prigonirile nu s-au terminat încă…

   „ S-a spus că jertfele ce au însângerat jumătate de veac românesc au fost comparabile cu jertfele celor dintâi creştini. E adevărat că atunci, pentru noul şi fascinantul lor crez au fost răstigniţi pe cruci, au fost transformaţi în ruguri, au fost biciuiţi pe galere, au fost sfârtecaţi în bestiarii, au îndurat torturi şi chinuri ce nu se pot povesti, dar satrapii nu s-au atins de sufletele lor, îndrăgostite până la extaz de acel Domn al Iubirii Absolute, Iisus Hristos.

   Generaţia 1948 însă a fost supusă unor metode satanice, foarte meticulos puse la punct, ce urmăreau spargerea personalităţii. Spiritualitatea insului trebuia distrusă, remodelată prin pierderea respectului de sine, coborât în abisuri de abjecţie blasfemică; nici o fiară n-ar fi putut rezista flagelării demonice.” (Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 10)

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Calvarul feminin de la Miercurea Ciuc (partea a II-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Calvarul feminin de la Miercurea Ciuc

„Cruciaţii secolului XX nu se luptă cu păgânii pentru cucerirea  Locurilor Sfinte. Duşmanul lor este o boală satanică, născută într-un creier bolnav, experimentată de un popor obidit şi incult, sub conducerea unor criminali ambiţioşi. Numele popular al acestei boli este <<Bolşevism>>.”

( Dr. ANA-MARIA MARIN)

 

 

    Cine are răbdare, cine crede nădăjduind, cine se încumetă pe cărarea strâmtă şi abruptă a cunoaşterii lui Dumnezeu, a cunoşterii de sine, pătrunde miracolul Creaţiei, pătrunde misterul vieţii, pătrunde taina spiritului evanghelic, pătrunde azurul mistic al filocaliei serafice, săltând într-o uimire permanentă, cerească şi pământească.

   Aceasta este Calea, adică Libertatea care ne suie la Adevăr, la Adevărul care ne descoperă viaţa Vieţii, deopotrivă cu viaţa noastră, viaţa în care trebuie să sălăşluiască Iubirea pentru a ajunge la Dumnezeu, pentru a te putea îndumnezei.

   Natura umană care îşi are izvorul ontologic în Voinţa divină-paradigma unităţii umane, implică conceptul de solidaritate ce dă sens concret formelor de manifestare, astfel încât Omul să se  poată exprima printr-o conştiinţă morală, civică, religioasă, spre a se putea adăuga Elitei spiritual-religioasă, care se impune, se alege de la sine, prin sine, în sine recapitulând după modelul Hristic tot ce are ca valoare supremă Neamul întru virtuţiile sale creştin-ortodoxe.

   Pe această Cale se încumetă trei categorii de oameni creştini, fiinţiali, coslujitori ai Cultului ortodox: Omul simplu, ţăranul liber, credincios, natural, pur, pilduitor în fapte deosebite, iubitor de muncă şi de toate; Monahul-Omul simplu instituţionalizat, jertfitor a toate: familie, persoană, societate şi Omul Culturii-gânditorul creştin, cercetătorul, analistul, raţionalul, eruditul, misticul.

   Primii doi oameni au o comuniune divină, directă, pură, mărturisitoare, continuă.

   Omul cult al Culturii  se converteşte spiritului Hristic propagând o intenţionalitate cerească, creindu-şi astfel sensul exprimării, al mărturiei poetico-filosofico-teologice.

   Primele categorii pot atinge mult mai uşor Piscul mistic al desăvârşirii, al Iluminării, al sfinţeniei fiindcă ei pornesc spre Dumnezeu direct, nativ, curajos, desculţi prin Iarba verde de Acasă, doar înflăcăraţi de Iubire.

   Omul Cult al Culturii, în general poate urca aproape de Vârful Cunoaşterii divine.

   Sunt şi excepţii, desigur.

   Toate categoriile au încorporate în conştiinţă gândirea veghetoare care, perpetuează de-a lungul timpului Conştiinţa de Dumnezeu, de Neam şi de sine.

   Omul cult al  Culturii-gânditorul creştin îşi înţelege misiunea sa profetică la care a fost chemat, vede evenimentele ce se vor derula şi se alătură vremurilor călăuzindu-le înspre Voinţa lui Dumnezeu şi a Neamului său.

   Omul cult al Culturii-gânditorul creştin se defineşte şi se împlineşte deplin ortodox prin cele zece ipostaze profetice: mama, bunica, pedagogul, preotul, artistul, medicul, poetul, teologul, filosoful şi sfântul.

   Gândirea, raţiunea, credinţa şi iubirea lor în plenitudinea harului le conferă imperativul creaţiei cereşti întru modelul Creaţiei divine.

   Omul cult al Culturii este de fapt Sacerdotul ortodox al Tradiţiei şi Culturii Duhului.

   Nimic în afara credinţei, nădejdii, adevărului, libertăţii, iubirii, harului, jertfirii nu se defineşte a fi gândire divină, a fi gânditor profetic.

   Ateul, clădit pe raţiunea sa, fiind represiv nu poate fi gânditor, ci doar răufăcător: eretic, profanator, negativist, anarhist, nihilist, marxist…

    Să luăm un mic studiu de caz: O Icoană: chipul unuia dintre cei mai mari gânditori creştini, filosoful Petre Ţuţea şi un tablou: „gânditorul” Emil Cioran.

   Petre Ţuţea a iubit pe Hristos, Fecioara Maria, Apostolul Pavel, Mihail Eminescu, Adevărul, Libertatea, Suferinţa, Dragostea cerească, Jertfa, Dacia, Neamul, Ţara, Biserica, poporul, Cultura, oamenii simpli, oamenii culţi, oamenii de cultură, marii Conducători, a creat o Şcoală a gângirii socratice-creştine de o mare şi rafinată erudiţie, o antropologie creştină cu o profunzime teologică de un înalt spirit ortodox.

   Petre Ţuţea s-a recreat prin Dumnezeu, creându-se astfel rând pe rând, treaptă cu treaptă spre ipostazele desăvârşirii sale: Omul, Filosoful, Creştinul, Românul, Teologul, Eroul, Martirul, Mărturisitorul, Icoana Petre Ţuţea.

   Tocmai de aceea ne-a lăsat ca Testament pentru urmaşi, paradigma gândirii sale: „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine din nicăieri şi merge spre nicăieri!”

    Petre Ţuţea a creat o Elită Spirituală. Cioran şi-a înfiat elitismul său nihilist.

     Emil Cioran nu a înţeles nimic din Înţelepciunea filosofului adevărat-Petre Ţuţea…

     Nu a înţeles nimic din geniul profetic al Neamului protodac, nu a înţeles nimic din spiritul de sacrificiu suprem al acestui popor divers şi mult încercat, nu a înţeles nimic din Doina, Legenda, Poezia, Colindul, Credinţa, Tradiţia, Datina, Regalitatea, Preoţia şi Duhovnicia acestui Mândru şi Mare popor primordial.

   Nu a văzut Lumina celui pe care îl considera aproape şi nici Scara pe care Socratele dacoromânilor s-a urcat cu paşi săi serafici la Ceruri.

   Iată imaginea care i-a caricaturizat persoana scriitorului de limbă franceză din Exil:

         Dragă Petre Ţuţea,

  „ … Tu ştii că eu nu sunt scriitor român şi că nu-mi prea place să scriu cărţi. Mai bucuros stau de vorbă, ca să conserv, încă o dată, nimicnicia adevărurilor… Numai în dispreţul faţă de D-zeu m’am simţit bine şi la mine acasă. Aş vrea să fiu om politic numai ca să îmi pot verifica zilnic şi efectiv scârba de oameni… Te îmbrăţişează E. Cioran” ( Emil Cioran, Ineu-Arad, 25 Iulie 1936,… CNSAS, scrisoare descoperită de Eleodorus Enăchescu)

   A se reţine: Scrisoarea lui Cioran data din anul 1936, an în care România pulsa de Frumuseţe, pulsa de Tinereţe, pulsa de Ortodoxie, pulsa de Românism!

   A se reţine: Cioran era în ţară. Era simpatizant cu tot ce se asuma în ROMÂN.

   Sau doar simula?

   Occidentul care, era în galopul ereziilor, nu l-a convertit, fiindcă era deja pervertit.

   Occidentul nu s-a mai ostenit să-i pună diagnosticul, ci doar i l-a confirmat: ateu, eretic, sofist, apostaziat.

   În traducere liberă sofism înseamnă amăgitor, înşelător, dar nu în sensul empiric al cămătarului, ci în cel „telectual” al proletcultistului.

   Sofismul nu este o credinţă întru Adevăr, ci o raţiune întru Cunoaştere, dar nu cea absolută, un fel de precept raţional ce nu poate fi infirmat logic. Logica la rândul ei aparţine unor multitudini de raţionamente cvasi totale iraţionale.

   Sofismul deci, este raţiunea care te duce la pierzare.

   Sofismul nu are nici axă, nici sens, nici Cruce, nici Înviere, ci doi adversari absoluţi: Adevărul şi Miracolul.

   Petre Ţuţea a fost/ este un filocalic sofianic. Cioran a rămas doar sofist.

   În faţa lui Petre Ţuţea te posterni de uimire, de bucurie, de luminare, de extaz.

   În faţa celuilalt vezi agonia, îl compătimeşti şi te costerni până la o adâncă mâhnire.

   Izvorul Elitei spiritual-religioase este Hristosul, respectiv sofianismul filocalic divin.

   Mergând către tine însuţi, către Chipul Lui, umbli către Dumnezeu. Şi păşind către El, ajungi către ceilalţi asemenea ţie în spirit şi jertfă.

   Îmbrăţişarea lui Hristos se face prin Cruce. Dar şi prin ceilalţi pătimitori creştini.

   Elita spiritual-religioasă trebuie să se intensifice întru desăvârşire, întru jertfă, întru iubire pentru a semnifica în plan ontologic, teologic şi mistic, în istoria umanităţii,  conştiinţa misiunii sale.

   Elita spiritual-religioasă înainte mergătoare, trebuie să fie întru totul excepţională, trebuie să fie într-o permanentă confruntare în bătălia dintre Bine şi rău pentru a-şi rândui locul, credinţa, responsabilitatea, chemarea, alegerea, jertfa, suferinţa, iubirea.

   Toată energia, toată lupta, principiile conducerii, toată călăuzirea Elitei spiritual-religioase trebuie să purceadă din Dragostea de Dumnezeu spre integralitatea conştiinţei naţionale, pentru a birui în toate domeniile:fizic, psihic, religios, mistic.

   În fiecare popor, care trebuie să fie fiinţa Naţiunii sale, Elita spiritual-religioasă veghează la continuitatea veşnică a naţionalităţii sale.

   Menirea Elitei spiritual-religioase a fiecărei epoci este de a îndeplini destinul naţiei sale în comuniune şi în conformitate cu Voinţa lui Dumnezeu.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Calvarul feminin de la Miercurea Ciuc” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Primăvara frumoasei elite troienită la Mislea

„Comuniştii au distrus şi au închis zeci de mănăstiri şi alte lăcaşuri de rugăciune, alungând în lume închinătorii din ele, şi au umplut, în schimb, ţara de temniţe în care sute şi mii de oameni, mulţi dintre ei fără vocaţie de <<închinători>>, au fost transformaţi în veritabili monahi şi asceţi.”

(DEMOSTENE ANDRONESCU)

 

    În temniţa aceea sinistră, bântuită de toate fantomele răului sufletele primăvăratice, doldora de viaţă, mustind din trupurile încătuşate s-au legitimat soartei înveşmântată în Suferinţă cu Iubirea lor înmugurită, îmbobocită, cerească.

   Ştiind că Dumnezeu este IUBIRE şi nu se poate ajunge la Iubire decât pe calea Adevărului, Tinerele ortodoxe au îmbrăţişat în suferinţă Iubirea. „Toate încercările pe care le avem noi sunt încercări de iubire, sunt teste de iubire, sunt teme şi probleme de iubire pe care noi trebuie să le rezolvăm în duhul adevărului.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Fundaţia Iustin Pârvu, Petru Vodă, Aprilie 2018, p. 49) 

   Dincolo de zidul suferinţei golgotice, sufletele lor imaculate au trăit mistic viaţa culturală, imnul liturghiei ortodoxe, înălţându-se într-o profundă elevaţie spirituală.

   Prin jertfa Generaţiei de la 1948, în care au sălăşluit deplin Suferinţa şi Iubirea s-a odrăslit întru eternitate o clipă mistică dacoromână astrală.

   Prin sacrificiul suprem al vieţii pământene se dobândeşte libertatea Vieţii cereşti.

   Scara Suferinţei Aspaziei Oţel Petrescu a avut 14 trepte, 14 ani de închisoare.

   În timpul vieţii mirene Aspazia era în faza pregătirii Licenţei la Litere şi Filosofie-Cluj, fiind una dintre studentele cele mai apreciate ale filosofului Lucian Blaga.

   Împreună cu prietena ei de suflet, poeta mistică Zorica Laţcu,viitoarea Maica Teodosia, ucenica Părintelui în suflet văzător, au mers la Mănăstirea Sâmbăta de Sus la Părintele Arsenie Boca, pentru mărturisire şi călăuzire: să rămână mireană ori să se călugărească?

   Marele Duhovnic le-a primit cu bucurie, le-a ascultat, le-a văzut frământările, iar seara le-a invitat la cina-agapă. Aspazia a fost fascinată de prezenţa mistică a Părintelui. „Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte Lumina.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri…, p.12)

   După câteva îndrumări Duhovnicul Ardealului i-a spus: „Îţi dau un cuvânt pentru toată viaţa ta şi-ţi dau un sfat. Cuvântul pe care ţi-l dau pentru ascultare este următorul: Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă.” (ibid., p.12)

   Părintele privea apoi undeva departe înspre destinul ei şi o binecuvânta cu voce tare: Dumnezeu să îţi ajute, copilă!

   Iar privea, vedea, înţelegea şi iar binecuvânta, de 14 ori. Unul dintre iubitorii marelui Duhovnic, Părintele Antonie avea să-i spună studentei Aspazia: <<Ai să treci prin atâtea încercări, câte binecuvântări ţi-a dat Părintele>>.

   Scara Suferinţei ei a împletit-o cu scara Bucuriei. Şi-a lăsat întreaga tinereţe la picioarele lui Iisus Hristos şi-a luat Crucea şi a plecat spre Golgota temniţei.

   „Pe drumul crucii către Golgota pătimirii, prima oprire va fi la Mislea, mănăstirea de odinioară care din 1924 fusese transformată în închisoare sortită încarcerării atât a deţinutelor politice, cât şi a celor de drept comun. Bisericuţa de la Mislea avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aştepta.” (ibid., p. 16)

   Bisericuţa Mislei se născuse ca o pustnică înveşmântată într-o sihăstrie de lemn.

   Petru de la Argeş, respectiv Radu Paisie Domnul Ţării Româneşti (1535-1545) a ctitorit şi închinat Sfintei Treimi la Mislea o biserică din piatră în anul 1537.

   Soarta ei ca şi a norodului român a fost deseori şi pe rând vitregită, când de turci, când de tiranul Mircea Ciobanu. Cel mai luminat Voievod al nostru şi al Europei, până la Dimitrie Cantemir, Petru Cercel a refăcut-o şi a înzestrat-o domneşte. La fel continuă gestul princiar şi fratele său, Mihai Viteazul. Marele prinţ al culturii Matei Basarab îi poartă grijă părintească, eliberând-o de sub omniprezenta jurisdicţie grecească, dăruind-o monahilor români la 1639 şi păstoreşte până în timpul lui Carol I de Hohenzollern, când este transformată în temniţă pentru delicvenţii minori la 1869. Ferdinand, regalul figurist al monarhiei române, ridică temniţa unchiului său la treapta de închisoare pentru femei în anul 1924. Cutremurul din 1940 a zgâlţâit-o destul de puternic afectând-o grav. Biserica a fost refăcută şi culmea destinului, la pictura ei au contribuit deopotrivă eleve naţionalist-creştine şi tinere comuniste, deţinute persecutate religios şi deţinute politic, graţie regimului antonescian. Trei din pictoriţele comuniste amatoare, probabil cele mai bune împreună cu lotul cel mare al studentelor şi elevelor naţionaliste au beneficiat şi de grija comunistă, întâlnindu-se iarăşi la Mislea. Una din lotul amator al pictoriţelor roșii s-a desprins definitiv ajungând pictoriţă de biserici… Cutremurul din 1977, afectează Biserica, dar ea rămâne în picioare. În 1979 „biserica este dinamitată şi cărată la râpă de buldozerele ceauşiste”. (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 98; Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. Ed. Scara, Bucureşti-2001, p.69)

   La chinul care concerta permanent în temniţa rece, sfredelită de ură, prin foame, frig, sudălmi, ameninţări, tortură fizică, psihică, religioasă singurul lucru care nu se astâmpăra era graiul lacrimii continue. Al Suferinţei ca binecuvântare!

   Există însă şi un grai al lacrimii de bucurie, simţământul acela de recunoştinţă în care lacrima este fierbinte, fiindcă în ea stă aprins tot focul sufletului izbăvitorului.

   Graiul lacrimii continue se contopeşte divin, vestalic valah, sublim cu graiul lacrimii de bucurie provocând în sufletul dac iertarea prigonitorilor.

   Aşa s-a întâmplat şi cu directoarea temniţei lor. Directoarea închisorii Mislea era fiica unui sculptor şi se numea Elena Tudor. Ea se remarca esenţial prin cinci lucruri: era licenţiată în Filosofie, ilegalistă, căpitan M.A.I., deputat în M.A.N., şi simula perfect teatral o permanentă răzvrătire la suprafaţă, dar şi una reală, lăuntrică.

   În prima fază directoarea a debutat ca o fiară înspăimâtătoare faţă de deţinutele politic persecutate religios, dar pe măsură ce cruzimea ei se poticnea de blândeţe, pe măsură ce bestia din ea întâlnea frumosul pe chipul fecioarelor blajine, Diri s-a înmuiat, dar şi-a simulat în continuare ferocitatea sa. Demonstraţiile ei nu porneau dintr-o natură vulgară ori vreun impuls meschin, ci pentru a-şi masca crunta şi amara decepţie ce s-a revărsat din idealul demonic ateu în care crezuse şi se angajase cu toată fiinţa şi elanul ei. Întâlnind însă tinere frumoase, deştepte, credincioase, cu caractere tari, cu valori morale profunde, cu o spiritualitate de o înălţime ameţitoare, cu o generozitate aristocrată care îi copleşea pe persecutorii care le torturau, cu permanenta voinţă spre dăruire totală, spre jertfă Diri, pur şi simplu a fost interzisă.

   Se pare însă că în tot sistemul comunist al nomenclaturii, Diri a fost un caz unic.

   I s-a sugerat posibilitatea de a munci într-un atelier de croitorie care poate da producţie importantă. Atunci Diri a propus confecţionarea de costume populare.

   Cu timpul s-a adăugat dorinţei lor, voinţa, interesul şi beneficiul Ministerului de Interne, cu un atelier de artă decorativă şi unul pentru covoare pentru export.

   Hămesite de foame, dar cu acul în mână şi cu bucuria în suflet sutele de deţinute politic, frumoase au realizat adevărate colecţii de artă care au luat drumul exportului.

   „Îmi amintesc de Ani O., o fetiţă de pe la Beiuş cred, de o frumuseţe angelică; cum stătea cu capul plecat pe spuma albă a lucrului părea o Cosânzeană coborâtă din basm, încarcerată în casa zmeului, osândită să brodeze la cămaşa românească. O altă fată frumoasă, Felicia M., avea o graţie nespusă în felul cum trecea cu acul prin pânză, părea că trasează prin aer o spirală fermecată, menită să facă să sară zăvoarele blestemate.” (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ …, p. 183)

   Faptul că din mâinile lor de aur, din inimile lor calde şi din sufletele lor curate cămăşile româneşti, regal executate, vor duce arta naţională peste mări şi ţări le-a hrănit, le-a luminat şi le-a înălţat conştinţa lor morală, bucurându-le până la ceruri.

   „Brodând ancestralele noastre motive noi am reîntâlnit gestul creativ al bunelor şi străbunelor noastre. Am fost bucuroase că vor pleca peste hotare cămăşile noastre româneşti impecabil executate de românce adevărate. Nu a fost o întâmplare că au ajuns în mâinile noastre.” (ibid., p. 186)

   Lângă broderia frumoaselor cămăşi naţionale, fetele frumoase: Geta, Viorica, Bibi, Lica, Lenuţa, Nina, Iulia, Dori, Veronica, Aspazia, Frida, Maria I, Lucica, Gigi, Coculeana, Cocoloş, Madi, Aleutina, Beniamin, Sofica, Loliţa, Ileana A, studentă la Conservator, Dochiţa, Michi, Mimi-surori, Adela, Viruş, Olimpia medicinistă (la ea totul era ordonat şi perfect), Goti, Constanţa-vâlceanca (poseda un umor rafinat şi modele de altiţă din memorie) ş.a., mai ţeseu la fel de frumos povestiri din amintiri, piese de teatru, cântece, romanţe, recitări, umor, jocuri, poezii. (ibid., p. 147-197)

   Poeziile genialului Radu Gyr puneau diadema de aur, peste acele recreaţii spirituale ale tinerelor frumoase, politic încarcerate: femei, mame, studente şi eleve.

   Splendoarea feminină era întruchipată de corola bobocilor de tradafir a elevelor.

   „Tinereţea şi frumuseţea remarcabilă a elevelor impresionau în mod deosebit. Ţi se strângea inima când le vedeai în plină formare, chinuite de foame, de frig şi toată mizeria în care le aruncase o justiţie criminală.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 166)

   Inspiraţia harică se pogora peste dimensiunea mistico-ascetică a trăirii creştine.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Primăvara frumoasei elite troienită la Mislea” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Frumusețea feminină ortodoxă întemnițată la Mislea

„Nu vă daţi seama că faceţi o mare greşeală, obligându-ne să părăsim  mănăstirile. În loc să lăsaţi tăciunii să mocnească în vatra lor, îi aruncaţi în lume, unde se vor aprinde înmiit în alte dogoritoare focuri.”

       (Maica MIHAELA PORTASE –

Mănăstirea Vladimireşti,

mărturie video)

 

   Maica Mihaela Portase a fost o culme a frumuseţii feminine feciorelnice valahe şi o cunună mistic-jertfelnică a monahismului ortodox dacoromân.

   Frumuseţea Femeii ortodoxe înveşmântă sufletul ei miraculos în marea splendorii existenţiale reflectându-se regal în dăruirea ei totală, în nemărginirea ei divină.  

   În Icoana frumuseţii ei sălăşluieşte uimirea, căutarea, poezia şi ruga mistică, ce ţâşnesc ca o corolă a zorilor peste anotimpurile celui ales.

   Din lăuntrul ei, din sufletul ei angelic, din inima ei smălţuită cu dor, se revarsă marea învolburată a neliniştilor, dar şi cerul de azur al împlinirilor.

   Undeva deasupra tuturor fiorilor, viselor, chemărilor, năzuinţelor, urcuşurilor, contemplărilor şi alegerilor, sălăşluieşte deplin în inima ei Dumnezeu.

   Cine calcă pe urmele ei, înşirate mărgăritare, merge pe cărarea unui ideal sfânt.

   Femeia ortodoxă dacoromână trăieşte pentru Domnul, trăieşte pentru familie, trăieşte pentru bărbatul ei, trăieşte pentru toţi cei aleşi ai Neamului.

   Ea îşi revarsă harul trăirii cerului serafic pentru suferinţa celor dragi, a celor din jur.

   Fiorul ei sublim înflorit în mugurele Iubirii este dragostea dătătoare de viaţă.

   Dragostea Fecioarei Maria pentru Dumnezeu este o absolută Iubire dumnezeiască.

   Dragostea Femeii valahe pentru Dumnezeu este marea ei iubire cerească.

   Iubirea Femeii ortodoxe se naşte din frumuseţea dragostei ei nepământene.

   Femeia ortodoxă este însăşi aureola existenţei, dar şi cerul divin al Iubirii.

   Dragostea ei-Grădină de Paradis mângâie privirile azurului cu mireasma divină a sufletului ei arzând de heruvim.

   În corola inimii ei răsar curcubeie de flori în care se împodobesc toate năzuinţele.

   În Dragostea ei-Grădina Dorului înmuguresc gândurile albe ale verdelui April, unde surâd cuvintele tăinuite în potirul vieţii din care se revarsă elixirul bucuriei peste seninătatea din jur în care se preling nepreţuitele daruri dumnezeeşti.

  Toată fiinţa Ei este o trăire aprinsă, suavă, adâncă, profundă, telurică şi cerească din care ţâşnesc înaripatele raze de lumină, ce-i învăluie frumuseţea nemuririi.

   În adâncul Ei de Mare albastră, Astrul cerului diafan se răsfaţă, asemeni Albatroşilor cu aripi de nea ce se zbenguiesc deasupra ţărmului înseninat de soare.

   Prin pilda iubirii ei emblematice, Femeia ortodoxă dă o conotaţie vie Suferinţei şi Jertfei întru Hristos, asumându-le în mistica Libertăţii şi în duhul Adevărului.

   Slujirea Crezului ortodox îi dăltuieşte demnitatea verticală conturând-o ca pe o personalitate vizionară.

   Femeia ortodoxă valahă este conştientă că sacrificiul Iubirii ei creştine, nemărginite este o amprentă sacră a Dragostei dumnezeeşti nemuritoare.

   Crescută la sânul divin al Mamei, legănată în legendele străbunilor, în cultul Frumuseţii şi Iubirii Fecioarei Maria, Femeia ortodoxă îşi ţese coordonanta principală a vieţii-iubirea, brodând-o cu jertfa supremă, cunună a libertăţii depline întru Hristos.

   Iubirea Ei ca vocaţie a înţeles că însăşi simplitatea Dorului îi dă misiunea jertfirii.

   Prin viaţa Ei plină de încercări, prin petrecerea ei întru prigoniri, Femeia ortodoxă dă chip Icoanei în care se reflectă fidelitatea Credinţei şi frumuseţea Iubirii.

   Femeia ortodoxă cernută prin persecuţia religioasă a regimului totalitar ateu ne oferă o nouă perspectivă a vieţii martirilor, mărturisitorilor şi a muceniţelor creştine, care se pot întrupa în conştiinţa noilor generaţii.

   Lupta ei, trăirea, suferinţa şi jertfa s-au modelat în pilde şi seminţe ale rodirii Iubirii.

   Curajul ei, demnitatea, mistica suferinţei a devenit măsura dragostei ei creştine.

   Femeia ortodoxă a fost un îndemn, o alegere, o chemare şi o urmare a martiriului.

   Idealul ei tineresc, înverzit pe meleagul Primăverii s-a frânt în floarea de mai a vieţii, dar a odrăslit apoi într-un ungher umed ca un crin umil printre zăbrele şi gratii.

   MISLEA

 

   Mislea a fost într-o vreme de glorie o frumoasă mănăstire, împrejmuită de un zid impunător de cetate. Ulterior progresul ateu a utilizat-o ca închisoare pentru minori.

   După un timp închisoarea a „găzduit” deţinutele de drept comun, iar prin anii 1949-1951, s-au creat secţii pentru femeile condamnate religios ori politic.

   Curtea mare a mănăstirii-temniţă fusese împărţită în curţi mai mici, cu mai multe clădiri vechi, largi din lemn, curtea dormitoarelor, magazii, o clădire nouă, celule de pedeapsă, dar şi perla care se impunea graţios, între cer şi pământ, străjuită de patru castani seculari-Biserica, cu magnifica ei catapeteasmă lucrată majestos de un minor pe timpul pedepsei sale. Deşi ateii o transformaseră în magazie, zidurile ei primitoare atrăgeau ca un magnet deţinutele femei, eleve şi studente pentru rugăciune.

   O temerară a închisorilor, Viorica Pârnac Stănescu a surprins o tânără femeie, mândră, frumoasă, zveltă şi înaltă din Putna, în costum naţional bucovinean care se ruga aprins pentru drama vieţii ei: soţul partizan, ea arestată, odorul ei de cinci ani Vasilică, dus la un orfelinat. „Cu mâinile ridicate la cer, se ruga, plecându-se apoi cu fruntea în pământ, bătând mătănii. Mi-a tresărit inima… Era Maria Cenuşă.” ( Lacrima Prigoanei, vol. I, Ed. Sânziana, Bucureşti-2009, p. 170)

   Anul 1948!

   Răsfoind paginile Istoriei vechi, moderne şi contemporane, privind datele fatidice, observăm că ele definesc vieţi, definesc personalităţi, definesc generaţii, definesc chiar istorii ale diferitelor naţiuni.

   Anii omului sunt ca nişte pietre de hotar în care se cuprind viaţa, soarta, existenţa, vis-a-vis de data sau de datele fatidice, concretizate „înainte de…” şi „după ce…”.

   „Anul 1948 a fost un astfel de hotar. A fost o generaţie 1948 între o lume care se prăbuşea şi o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generaţie 1948 care a suprasaturat temniţele comuniste, o generaţie care prin suferinţe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude şi celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră ţară. Mult încercata generaţie 1948 a trebuit să îndure cel mai perfid experiment ce s-a exercitat pe biata fiinţă umană, cu atât mai perfid cu cât călăii neamului românesc veneau ca prieteni, ca eliberatori.” (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 11)

   Bătrânii, păstorii, monahii, schimnicii citesc în fenomenele bizare semnele timpului, zodiile nefaste cu uşurinţa cu care teologii citesc Epistola, ori răsfoiesc Cazania.

   Dar şi fenomenele în sine, cele nefireşti dezvăluie unora tainele şi patimile lor.

   Cătunul Şugag-Bârsana, cocoţat la altitudinea de 1400 de metri, înconjurat de o frumuseţe patriarhală, a trăit de două ori Săptămâna Patimilor Anului 1948. Învierea Domnului în acel an s-a sărbătorit la începutul lunii Mai.

   Aspazia Oţel Petrescu, o mare pătimitoare pentru Hristos şi Neam care, îşi avea părinţii învăţători, refugiaţi din Cernăuţi, se aflau cu domiciliul chiar în cătunul Şugag-Bârsana, şi-şi aminteşte, povestindu-ne:

   „Livezile de pe defileu şi de pe coastele ferite de curenţi erau în floare. Pădurile erau înverzite, acel verde crud şi strălucitor al reînvierii naturii. Briza de munte aducea parfum de cetină întinerită iar peste lunci păsări de tot felul se întreceau în triluri şi fluierături. În acel an Floriile îşi meritau numele, primăvara coborâse raiul pe pământ. Numai că imediat după Florii a căzut o zăpadă ca de mijloc de iarnă, cu îngheţ puternic şi toată splendoarea primăverii se prefăcu în toamnă. Pădurile ruginiseră subit ca în noiembrie, florile se înecaseră în zăpadă, crengi mari atârnau ca nişte braţe frânte de greul zăpezii. Era o jale, un prăpăd apocaliptic. Cu timpul frunzele arse au căzut, pomii au dat muguri noi şi apoi frunze noi, dar flori n-au mai fost. Doar salcâmii şi teii, arbori care înfloresc după luna mai, au avut belşug de floare.” (ibid., p. 13)

   Profeţia naturii s-a împlinit. Munţi de zăpezi şi îngheţuri cumplite s-au prăvălit într-un iureş repetat peste Primăvara ţării. Faptele eroice ale bravilor Fii au încremenit ca nişte flori de cireş într-o iarnă aspră aşternută neaşteptat peste primăvară. Din oasele mucenicilor zdrobite în temniţe, ţâşneau din gropile comune, curcubee în azur. Din trupurile sfârtecate ale ctitorilor de ţară răsăreau crini printre zăbrele. În malaxoarul hecatombelor sistemului totalitar au fost aruncate deopotrivă toate categoriile de excepţie, de excelenţă ale Patriei noastre dragi: catapeteasma clerului slujitor, şirul de mărgăritar al învăţătorilor iluştri, cununa de aur a profesorilor-formatori de destin, corola de flori a fecioarelor, femeilor şi mamelor, gloria bravei armate române, elita politică reformatoare, floarea miraculoasă a spiritualităţii interbelice, tineretul frumos, studios, raţional, moral, creştin, dârz şi generos, falnica ţărănime-iarba verde a naţiunii şi mândria satului unde s-a născut veşnicia.

  Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Frumusețea feminină ortodoxă întemnițată la Mislea” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Viața

VIAȚA

      Prietenului  George Roca la zi aniversară

 

Un  surâs de lumină în zori,

O undă de val către prânz…

Anii zburdalnici – cârd de cocori,

Roibul focus în năstrujnicul mânz.

 

O ancoră adolescina în larg…

Romanță ce surâde tinereții,

Pavilionul de vise sub-naltul catarg,

Axa hiberboreală a vieții.

 

Crezul împlinirii prelins din azur,

Făclia aniversării-purpură credinței,

Suava sirenă în blană samur,

Mistica mărturie a biruinței.

 

Tremurul baladei în harfa lui Orfeu,

Șirag de mătănii în ogindiri de vis,

Taină a nemuririi divinului zeu,

Soarta hărăzită în nimb de Paradis…

 

Casa amintirii unde au fost Străbunii,

Satul ce-și înalță coama către cer,

Freamătul tors din caierul genunii,

Flamura valahului neînvins cavaler.

 

Pumnul de țărână –chemarea vibrînd,

Floarea ce suspină mireasma de seară,

Fiorul îndrăgostiților tainic tremurând,

Pe prispa chindiei focului de vara.

 

Murmurul  rapsodiei divinului cânt,

Rostuiri  profețite de Sibile  sublime…

Pescăruși  sagetând  Mare, Cer și Pământ !

O lume ce-și poartă Destinul prin Tine…

————————–––––––

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Costinești-14 iulie 2018