Etichetă: Gheorghe Constantin Nistoroiu

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ADEVĂRUL DESPRE PRIMATUL APOSTOLIC ȘI STATUL PAPAL (partea a IV-a)

      „Din veacul al noulea întâlnim în istorie pretenţiile episcopului Romei la autoritatea universală în Biserică, încât acest veac poate fi socotit ca epoca întemeierii papalităţii.”

(VLADIMIR GUETTE)

 

 

   Am amintit în cele trei episoade anterioare ” Adevărul despre Primatul Apostolic şi Statul Papal ”, varianta latinilor apuseni care au frământat aluatul nou despre vechea Romă, într-o nouă versiune ca să dospescă şi să crească civitate aeterne, apoi l-au „uns” pe apostolul Petru ca Vicar al lui Hristos, primul Episcop al Romei, fondator al creştinismului apusean, pentru ca următorii săi succesori, papii-viicari, să-şi poată revendica VICARIATUL HRISTIC al întregii Bisericii Universale.

   Romanul, latinul are în gena sa caracterul imperios al  impresiei că el este sortit pe pământ să guverneze şi să conducă lumea.

   Din această sacrosantă impresie a crescut aroganta pretenţie a papilor că ei sunt predestinaţi de Sus, să conducă Destinul omenirii. Aşa s-a creat Statul Papal.

   Temeiurile care stau la temelia Statului Papal – principiile doritoare-domnitoare ale papilor întru slava deşartă sunt: plăsmuirile, măsluirile, falsurile, invenţiile, bulele, ordinele monahale şi militare, cruciadele, inchiziţia, dogmele iezuite, organizaţii oculte clasice şi moderne, pentru a-şi sprijini peren propriul triumvirat sacerdotal şi monarhic: primatul, infailibilitatea şi hegemonia universală.

 

   După jumătatea veacului al VIII-lea, puterea papilor capătă contur prin cele două elemente definitorii: dinastia Francilor şi presupusa apariţie a decretelor pseudo-isidoriene. Pepin cel Scurt, fiul lui Carol Martel a uzurpat tronul vechii dinastii a Merovingienilor, fapt pentru care papa Ştefan al II-lea s-a grăbit să-l ungă rege.

   Proaspătul monarh, încurajat de succes s-a revoltat şi împotriva regelui Aistolf al Longobarzilor obligându-l să cedeze cetăţile exarhatului bizantin, papei, cedare care capătă ulterior denumirea de donatio Pepini,  „fiind denunţată astăzi ca falsă dimpreună cu cea a lui Constantin (donatio Constantini).” (Sfîntul Nectarie de Eghina, De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos? Trad, din lb. greacă de Caliopie Papacioc, Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2011, p. 219)

   Din acel moment papii râvnesc pe lângă tiara sacerdotală şi la coroana bazileilor.

   Deviza fiind una singură papistaşă şi eternă: SCOPUL SCUZĂ MIJLOACELE!

 

   Deviza a fost modelată, frământată în mirodenii de mirungere, cu „smerenie”, sacru beatificată şi justificată: <<cum finis licitus est, etiam media licita sunt!>> – „cînd scopul este legitim, mijloacele folosite devin de asemenea legitime!” sau   << honestantur media ex Causa finalia!>> – „scopul final justifică mijloacele folosite!”

   Aroganţa şi puterea papilor-vicari a crescut după momentul Francilor, atât de mare încât se considerau prea Sus, de-a Dreapta TATĂLUI, lângă HRISTOS.

   Relevantă în acest sens este Epistola papei Ştefan al II-lea, care de fapt era a Apostolului-Episcop Petru, pe care a scris-o fie în cer fie pe pământ, chiar în biroul papei către Pepin cel Scurt: „Petru, cel chemat Apostol al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, către cei aleşi, Pepin, Carol, Carol cel Mare, cei trei regi, dimpreună cu care şi către toţi episcopii, abaţii (egumenii), prelaţii (ierarhii), monahii şi toţi ducii, conţii şi baronii. Fiindcă Biserica romană, al cărei episcop este Ştefan, a fost întemeiată pe piatra care sunt eu, vă rog pe voi, iar Prea Sfînta Fecioară Maria, împreună cu toţi îngerii, mucenicii şi sfinţii vă conjură dimpreună cu mine, (câtă megalomanie papistaşă să te aşezi lângă Crăiasa Cerului şi a Pământului, ca de la egal la egal… Gh. N.), ca să nu îngăduiţi ca cetatea noastră, a Romei, şi a poporului nostru să ajungă victime ale Longobarzilor. Dacă veţi asculta, degrabă veţi avea răsplată în viaţa de acum şi-i veţi prăpădi pe duşmanii voştri şi veţi avea viaţă lungă şi veţi gusta bunătăţile cele pământeşti, bucurându-vă şi de viaţa veşnică. Iar dacă nu veţi asculta, aflaţi că prin puterea Prea Sfintei Treimi şi a demnităţii noastre apostolice veţi fi lipsiţi de Împărăţia lui Dumnezeu.” (Abatele Fleury, Istoria bisericească, cartea a XLIII, 17, 18)

 

  Dogma iezuită este facerea năzuinţei papilor-vicari prin care se doresc imperatori.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ADEVĂRUL DESPRE PRIMATUL APOSTOLIC ȘI STATUL PAPAL (partea a IV-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan SCURTU – Iuliu MANIU, Editura Enciclopedică, Bucureşti-1995

   „Nici dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcin.”

(NICOLAE IORGA)

 

„Oamenii politici trebuie să fie adversari, iar nu canibali!”

(IULIU MANIU)

 

 

 

   Personalitatea şi persoana Profesorului Ioan Scurtu s-a concretizat ca un eminent specialist al Istoriei României veacului al XX-lea, prin prodigioasa cercetare, prin încununata vocaţie didactică, prin prestigiul ştiinţific naţional şi internaţional, prin misiunea spirituală pusă în slujba Neamului şi a culturii, prin demnitatea morală care-i conferă identitatea de ROMÂN, în arealul străbun şi divin al Dacilor nemuritori.

   Fiu al Dochiei din judeţul Neamţ, a fost înnobilat cu vocaţia de PROFESOR de prestigiu, îndeplinind cu onoare funcţiile încredinţate: preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei din România, director general al Arhivelor naţionale, diplomat al istoriei şi Arhivisticii româneşti la congrese şi conferinţe internaţionale, conducător de doctorate (45), autor a 35 de cărţi, peste 65 coautor, 43 coordonator şi coautor, peste 300 de studii în limbile română şi străine, peste 300 lucrări de licenţă, peste 100 lucrări ştiinţifico-metodice gradul I, peste 50 lucrări de masterat, coordonator al volumului 8, al Tratatului de Istoria României, editat de Academia din România, consilier prezidenţial, director general-adjunct al Institutului Revoluţiei Române, prorector al Universităţii „Spiru Haret”, decan al Facultăţii de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică a aceleiaşi Universităţi „Spiru Haret”, iar ca membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România este vrednic urmaş al înaintaşilor: Haşdeu, Onciul, Sacerdoţeanu, Iorga, Gh. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Dumitru Almaş ş.a.

   „Un fapt este incontestabil şi se impune să-l subliniez cu toată convingerea: veacul al XX-lea din istoria românilor şi-a aflat în Profesorul Ioan Scurtu pe unul dintre cei mai prodigioşi interpreţi, iar epoca 1918-1940 – pe cel mai de seamă <<cronicar>> al ei.” (Gheorghe Buzatu, Muzeul Vrancei, Omagiu Istoricului Ioan Scurtu. Ed. D.M. Press, Focşani-2000)

   Subscriindu-se cerinţei nepartinice a istoricului de autoritate ştiinţifică, Ioan Scurtu îşi aşează eroul lucrării sale monografice, exact în locul pe care acesta l-a ocupat în arena politico-socială a momentului trăirii sale istorice, adică: în lumina propriilor fapte, în lumina propriilor înfăptuiri, în lumina urcării şi coborâşului realităţii vieţii sale.

   Iuliu Maniu s-a născut în familia unui magistrat din Şimleul Silvaniei la 8 Ianuarie 1873. Pe linie paternă era descendent din marele Simion Bărnuţiu (1808-1864), gânditor, profesor, fruntaş al Revoluţiei din Ardeal de la 1848-1849, iar pe cea maternă din Iuliu Coroianu (1847-1927), ilustru avocat şi om politic sătmărean, memorandist şi lider al Partidului Naţional Român din Transilvania.

   După terminarea cursurilor liceale la Colegiul reformat din Zalău, a urmat dreptul la Cluj, Budapesta şi Viena, obţinând titlul de Doctor în Drept în 1896. Pe timpul studenţiei a devenit membru al Partidului Naţional Român (P.N.R.), partid creat în 1881, din fuziunea Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria (februarie 1869) şi Partidul Naţional Român din Transilvania (martie 1869), ca o reacţie împotriva perfidului „pact dualist” al logodnei dintre Viena şi Budapesta, celebrată în anul 1867, care, fondând imperiul austro-ungar, a incorporat samavolnic Transilvania valaho-română în componenţa statului maghiar.

   P.N.R.-ul şi-a propus următoarele obiective esenţiale: revenirea Transilvaniei la propria autonomie, folosirea dreptului legal al limbii române în administraţie şi justiţie în toate părţile locuite de români, autonomia cultului şi a şcolilor confesionale, libertatea votului universal ş.a.

   Pe tărâm politic a păşit alături de Aurel C. Popovici care, a luat atitudine împotriva tineretului maghiar ce „justifica” legitimitatea odiosului pact, participând apoi alături de studenţii români din Ardeal la fondarea Societăţii Academice „Petru Maior” , unde a fost ales preşedintele acesteia. Primul Congres s-a ţinut la Roman în 1892, unde studentul Maniu şi-a expus înflăcăratul său crez: „Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luînd parte la revoluţia pe care o pregătim.” (Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti-1983, p. 236)

   Doi ani mai târziu a creat Societatea Studenţilor Români, Sârbi şi Slovaci, devenid preşedintele ei, în care milita riguros pentru despărţirea Austro-Ungariei. Tineri, entuziaşti, plini de zel pentru salvarea Principatului lor s-au amăgit cerând dreptatea de la împăratul nedrept, duplicitar, avid de putere şi de noi provincii, Franz Joseph, printr-un „Memorandum”, redactat în cinci limbi (română, maghiară, germană, franceză şi italiană).  „În document se făcea o amplă analiză istorică, juridică, politică, administrativă, culturală a situaţiei românilor din Transilvania, el constituind un adevărat act de acuzare la adresa guvernanţilor de la Budapesta.” (Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti-1995, p. 10)

   Delegaţia Memorandiştilor alcătuită din 500 de persoane, încrezătoare în autoritatea monarhului, care trebuia firesc să-L slujească pe Dumnezeu şi popoarele încredinţate, au ajuns la Viena, în 1892, dar împăratul ursuz nu i-a primit, ba mai mult a asmuţit guvernul Ungariei asupra lor, intentându-le un proces care s-a judecat în 1894, la Cluj. Valul de mâhnire stârnit a generat o serie pe proteste, dar şi de solidarizări cu fraţii de peste Carpaţi. Iuliu Maniu şi Dan Pompiliu au redactat manifestul Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească.

 

   „Memorandumul” era de fapt „cartea durerilor şi a plângerilor noastre, evanghelia drepturilor şi a postulatelor şi crezul fericirii noastre naţionale.” (Vasile Netea, Istoria Memorandumului românilor din Transilvania şi Banat. Ed. Europa Nova, Bucureşti-1993, p. 200)

   Din Octombrie 1898 până în 1915, a fost juristconsult al Mitropoliei Unite din Blaj, iar politic a activat în Comitetul P.N.R. În 1904, prin moartea lui Ioan Raţiu, preşedinţia partitului i-a revenit lui Gheorghe Pop de Băseşti, iar Iuliu Maniu devenea la 31 de ani vicepreşedintele P.N.R.  În anul 1906, devine deputat alături de alţi 14 confraţi în parlamentul de la Budapesta, grup primit cu ostilitate, cu vrăjmăşie, cu ură şi cu venin din partea maghiarilor iredentişti, care şi-au răsfrânt patologia viscerală asupra monumentelor simbol ale Românilor, precum distrugerea Crucii lui Iancu şi piatra de pe Câmpia Libertăţii,  sacrilegiul comis în Noiembrie 1908.

   Iuliu Maniu şi grupul său parlamentar de la Budapesta a zădărnicit introducerea limbii maghiare în armată. După izbucnirea Războiului Mondial, autorităţile maghiare au hotărât trimiterea liderului politic pe front. După absolvirea Şcolii de Ofiţeri de la Sibiu de şase luni, proaspătul ofiţer a ajuns pe frontul din Italia.

   ANUL 1918 – a ajuns prin jertfa curată de sânge a bravei Armate Române, prin strategia, devotamentul şi demnitatea Comandanţilor ei, prin sacrificiul poporului român, prin misiunea Bisericii Ortodoxe, ANUL IZBĂVIRII TUTUROR ROMÂNILOR. S-au reîntrupat PATRIEI provinciile surori:  BASARABIA  la 27 Martie, BUCOVINA la 28 Noiembrie, BANATUL şi ARDEALUL la 1 Decembrie.

   Despre inegalabilul Act de înfăptuire a Întregirii Românilor în Vatra Daciei Mari, consemnează şi marele istoric GHEORGHE BUZATU: „Înfăptuirea Marii Uniri în 1918, ca rezultat nemijlocit al luptei îndelungate şi pline de abnegaţie a întregului popor român, s-a înscris ca unul dintre evenimentele fundamentale ale istoriei românilor, care nu numai că semnifică împlinirea unui deziderat vital, ci a inaugurat o epocă nouă, de mari mutaţii economico-sociale şi politice. Actul din 1918 a condus, între altele, la crearea pieţei naţionale unice, la constituirea unui cadru complet nou, teritorial, politic şi social-economic de dezvoltare a statului şi a societăţii româneşti.”

   (Ioan Scurtu/ Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în Secolul XX 1918-1948, Ed. Tipo Moldova, Iaşi-2010, p. 93)

 

   Iuliu Maniu devenind Stindardul Mişcării de eliberare a Românilor din Ardeal, a ajuns cu Regimentul 64 Artilerie din Orăştie, cu circa 5000 de ostaşi la Viena pe la jumătatea lui Octombrie 1918, ocupându-se de militarii români din armata imperială. A convocat toţi ofiţerii români în 23 Octombrie înştiinţându-i că Comitetul Naţional Român preia din mâinile administraţiei maghiare conducerea Ardealului. Toţi cei prezenţi „au răspuns într-un glas că vreau cât mai curând organizare şi lucrare cu orice jertfă pentru acest ideal strămoşesc al nostru; vrem să rupem lanţurile robiei puse asupra noastră de sute de ani. Vrem să ne unim toţi românii cu ţara-mamă România, cu orice fel de jertfe şi pe vecii vecilor.” (Ştefan Pascu, op. cit., vol.II, p. 88)

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan SCURTU – Iuliu MANIU, Editura Enciclopedică, Bucureşti-1995” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: GRIGORE STAMATE / Mihai Hodorogea-Bătăliile MAREŞALULUI PREZAN între autoritate şi modestie.

    „Eroismul este o componentă fundamentală a sufletului etnic românesc. Este un element al esenţei spirituale româneşti. Fenomenul istoric, naţional, social şi cultural românesc nu  poate fi înţeles fără să ne raportăm la esenţa sa spirituală.”

              (MIHAIL DIACONESCU-Apologet al Ortodoxiei)

 

   Unul dintre autorii  trilogiei bravului Erou-Mareşal Constantin Prezan, Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate este mugurele erudit, înmugurit în pârga creaţiei, ţâşnit din rodul jertfelniciei modelului său-MARELE PATRIOT ROMÂN.

   Cu evlavie, cu echilibru, cu emoţie, cu echitate, cu erudiţie, cu entuziasm, cu empatie, cu energie, cu elevaţie, cu eficacitate, cu elocvenţă, cu efervescenţă, cu spirit epopeic, cu o acrivie stringentă în elaborare, cu ascendenţă elitistă, cu tendinţă emblematică, cu reflexie emergentă, cu eminentă evidenţă, cu cenuşie eminenţă, cu profunzime enciclopedică, cu heraldică estetică, cu o introspecţie etică, cu o efuziune euristică, cu o profundă expresivitate, cu o aleasă expunere, cu un licăr de exuberanţă, Ucenicul-General dr. Grigore Stamate s-a străduit şi a reuşit cu brio să redea cea mai fidelă Efigie, a vieţii, ca fiinţă, persoană şi personalitate a Eroului între Eroi, Mareşalul Reîntregirii Neamului Dacoromân-CONSTANTIN PREZAN.

   Latura esenţială a Destinului unui Neam hărăzit de Dumnezeu întru Vatra Străbună a veşniciei pe care i-a dăruit-o întru comuniune harică este PATRIOTISMUL, doar cel întrupat spiritului religios ce se încarcă cu o semantică divină, proniatoare, devenind astfel un autentic Naţionalism creştin ortodox, adică Puntea dintre Neam şi Dumnezeu, rezemată întru Trecut, Prezent şi Viitor.

   Călcând pe urmele marelui său Înaintaş, al nostru şi al Ţării, Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate, în urzeala aleasă a Cuvântului său, de deschidere a lobarioasei lucrări se sprijină pe toiagul patriotismului, toiag care desparte apele limpezi de cele tulburi, toiag care înmugureşte lemnul uscat readus la fiinţă, toiag care desprinde izvorul din stâncă dătător de viaţă celor însetaţi de frumuseţea iubirii .

   „Un termen de o rară excelenţă, care incumbă în conţinutul său un complex de manifestări, de o intensă trăire socială. Pentru că, dincolo de orice conotaţie originară, precum: tărâm părintesc, tărâm al taţilor, linie de filiaţie paternă etc., noţiunea în sine, implică un atribut dumnezeiesc de fundamental: iubirea. Sublima iubire pentru ţară, ca şi pentru toţi locuitorii săi; grija părintească pentru promovarea unui neam, printre celelalte neamuri, fără nici un fel de excluderi xenofobe. Un drept real principal, care priveşte naţiunile prin apartenenţa la acelaşi teritoriu şi constitue statele, pe aceeaşi bază teritorială, indiferent de origini, credinţă şi limbă.” (pag. 5)

  Volumul al II-lea al trilogiei: Bătăliile MAREŞALULUI reliefează Aura marelui OŞTEAN, marelui STRATEG, marelui EROU,  marelui CREŞTIN, marelui ROMÂN.

   Personalitatea vie, măreaţă, austeră, generoasă, aspră, aristocrată, demnă, autoritară, iubitoare, hărăzită Neamului dacoromân, parcă din genealogia Cavalerului Trac ori a Marelui Biruitor creştin Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a întrupat filiaţiei noastre mai presus de cea paternă franceză, astfel încât posteritatea şi Divinul şi-au dat mâna, s-au îmbrăţişat şi i-au înnobilat măreţele bătălii ale Reîntregirii Patriei ca fiind de fapt ale Neamului său, ale Neamului nostru cel Mare şi Nemuritor.

   Arborele vieţii domniei sale a odrăslit din încrengătura, din dospitura sacră de martiriu şi os voievodal prin jertfa Domnului Moldovei Grigore Ghica al III-lea (1764-1767, 1774-1777) şi al Ţării Româneşti (1768-1769), omorât din porunca împăratului Joseph al II-lea (1765-1790) şi a aprinsei spre alte ispite, împărăteasa Maria Tereza, fiica sa, fiindcă s-a opus anexării Frumoasei şi Nobilei Bucovine, ucis, deci la 1 Septembrie 1777. Frumoasa crăiasă CASSANDRA înfiată de Ghica, a devenit fiica adoptivă, iar ulterior în plină corolă a vieţii, soţia Vicontelui regal Georges de Presen.

   Din acest fir genealogic, brodat pe nobleţe, eroism şi martiriu s-a împletit destinul marelui Erou-Întregitorul Mareşal al României Mari – Constantin Prezan.

 

   Principatele Dacoromâne i-au dăruit Franţei monarhice, fiica unui Voievod martir, iar Franţa le-a dăruit Principatelor Carpato-Danubiene, un nobil şi brav fiu, din care a odrăslit Mlădiţa cea mai aleasă a Oştirii Române, ce poate sta alături cu cinste lângă Marii Căpitani ai Oştirilor lumeşti: Hanibal, Spartacus, Antonius, Belizarie, Heraclius, Ioana D’Arc, Skanderbeg, Cromwell, Urdăreanu, Baba Novac, Radu Buzescu, Kutuzov, Ney, Murat, Bonaparte, Jose de San Martin, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Cantacuzino, Rommel, Foch, Lunderdolf, Mannerheim, Alfred Mahan ş.a.

   Botezul „focului” l-a prins pe generalul de brigadă Constantin Prezan în fruntea Diviziei a 7-a Infanterie, din sânul Corpului IV Armată, condusă de inimosul şi bravul Alexandru Lambrino, general de divizie, în campania celui de-al doilea război Balcanic din 20 Iunie/ 3 Iulie 1913, răsfrânt ca un „război româno-bulgar”, unde comandantul Diviziei a 7-a, Prezan a confirmat „structură organizatorică, dotare, pregătire a corpului ofiţeresc, instruire a trupei, asigurare materială etc.”  (Colonel (r) prof. univ. dr. Petre Otu, Primul Război Mondial, evenimentul fondator al întregului secol al XX-lea ne marchează şi astăzi, în Viaţa Militară, nr.2 (50)/ 2016, p. 4, 42)

   Pentru eliberarea Provinciilor româneşti şi Întregirea României Mari, patria noastră s-a alăturat Antantei împotriva Puterilor Centrale în Primul Război Mondial, la 14/ 27 August 1916. Motivaţia intrării noastre în război o subliniază premierul Ionel Brătianu: „România nu cere de fapt decât o restituţio in integrum; ea nu are ambiţia unor cuceriri aiurea.” (Journal de Geneve, articol cu I.I.C.Brătianu, apud Mircea Muşat, Ion Ardelean, România după Marea Unire, vol. II, Ed. Ştiinţiică şi Pedagogică, Bucureşti, 1986, p. 478)

   Preliminar intrării în război, generalul Prezan conducea Corpul IV Armată în sprijinul trupelor de grăniceri. La decretarea mobilizării generale Corpul IV Armată a devenit Armata a IV-a, respectiv „Armata de Nord”, condusă de Constantin Prezan între 15 August-9 Noiembrie 1916, cu un efectiv de 41.000 de militari. Între colaboratorii apropiaţi s-au remarcat: col. Zadik, maiorul Sorescu şi căpitanii Corvin şi Ion Antonescu.

   Zelul, îmbărbătarea, impulsul, căldura, grija camaraderească a Comandantului Prezan i-a îmbrăţişat părinteşte, unindu-i în spirit, în literă de lege, în slovă evanghelică: „Scopul general al războiului, ce vom întreprinde, este realizarea idealului nostru naţional, adică întregirea neamului. Cucerirea teritoriilor locuite de Români, ce se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară, trebuie să fie fructul războiului.” (Arhive diverse şi monografii, Arhiva Serviciului Istoric, mapa 16, nr. de inventar 151)

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: GRIGORE STAMATE / Mihai Hodorogea-Bătăliile MAREŞALULUI PREZAN între autoritate şi modestie.” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia – Surâsul Soarelui

(închinat FECIOAREI MARIA, FEMEII, ca FECIOARĂ şi MAMĂ: tuturor iubitoarelor de FRUMOS)

 

O, FRUMUSEŢE, NUMELE TĂU ESTE FEMEIE!

 

   Un mugure de Luceafăr se pogoară pe raza privirii FEMEII, învăluind-o în taina chemării care, răspândeşte mireasma inefabilă a muzicii sufletului ei frumos!

   Surâsul de Soare se prelinge în inima Ei, ce se reflectă ca o coadă de Păun  urzită din Stele, susurând sub năzuinţele de azur ale Destinului, ca o împlinire apoteotică a unei înalte meniri sublime!

   În privirea Ei, emoţia Cerului se pogoară ca o linişte serafică, ca o rouă albastră ce scânteiază în verdele heruvimic al Primăverii Învierii!

   Surâsul Soarelui Ei, se reflectă ca o ritmare sublimă, ca o simfonie angelică, ce transfigurează misterul vieţii dincolo de poezia sufletului peste care înfloreşte Frumosul apoteozei cosmice!

   Muzicalitatea graiului Ei dă o fermecătoare religiozitate cugetului peste care Providenţa aşterne menirea FEMEII de a înrâuri destinul Omului ales!

   Dăruirea Ei se prelungeşte dincolo de vastitatea infinitului iubirii sale, ca o lirică divină în care simetriile sufletului răspândesc spontaneitatea cântării diafane!

   În sinele spiritului Ei sălăşluiesc fenomenele astrale ca o paradigmă a suspinului ancestral după Frumuseţea lui Dumnezeu în care se îmbrăţişau Cerul şi Pământul!

   Înveşmântată în aurora Destinului, FEMEIA se răsfiră în petalele zenitului ca o transfigurare a Creaţiei în care se reflectă aureola divină!

   Chemarea Ei – vâlvătaie de foc a sufletului, aprinde Surâsul Soarelui ca pe o Culme a Zorilor, ca o încântare a Muntelui, ca un susur de Izvor al primenirii, ca o mireasmă a Florilor, ca un concert de Păsărele, ca pe o sacră Corolă de minuni ce te entuziasmează, te fascinează, te încântă şi te copleşesc într-un fior sublim.

   Ruga Ei se revarsă ca un Râu cristalin care înaintează cântând, cu undele sale albastru-verzui, aliniate ca o partitură de Cer, ca o multicoloră scânteiere de Curcubeu, ca un zbor azuriu de licurici ce presară peste noi pulberea lor de aur.

   Peste brocartul de argint al înserării, brodat cu splendoarea unei pulberi de stele, cad meteorii de bucurie ai muzicii FEMEII, ca o frumoasă pajişte de Cer.

   Sub urma paşilor ei cresc câmpuri de maci, ca nişte picături mirifice de sânge.

   Chipul FEMEII este o Boltă serafică care murmură diafan. Se aude chemarea ei. Se aude cântarea ei. Surâsul Soarelui ei e Simfonia Primăverii noastre!

   O, FEMEIE, Trandafirul sufletului tău îmbrăţişează toate petalele de Dor ale Iubirii!

   O, FECIOARĂ, peste inima ta se pogoară catapeteasma Surâsului de Soare!

   O, MAMĂ, întreaga ta fiinţă răsună de încântarea dumnezeieştii tale persoane!

––––––––––––

Dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

+ Sfânta Vineri, MAICA DOMNULUI – Izvorul Tămăduirii.

  3 Mai 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Crucea Neamului Întru Învierea Domnului

  „Crucea e simbolul suferinţelor, al îndatoririlor noastre  faţă de Dumnezeu, faţă de societate, faţă de noi înşine.”

(Părintele IUSTIN PÂRVU)

 

   „Cei care mărturisim Învierea lui Hristos mărturisim totodată şi învierea noastră, a fiecăruia dintre noi, la plinirea vremii.”

(BOGDAN MUNTEANU)

 

   Crucea Neamului Daco-Român este purtătoarea Destiunului său, de la Facere până la Refacere, de la Zidire până la Întocmire, de la Naştere până la Înviere.

   Neam binecuvântat împletit dintru început cu ruga şi cuvântul, cu arma şi adevărul, cu binele şi bejenia, cu credinţa şi curajul, cu dragostea şi dorul, cu tăcerea şi grăirea, cu doina şi legenda, cu apa şi focul, cu menirea şi împlinirea, cu năvălirile şi izbăvirile, cu frângeri şi înălţări, cu suspinări şi mărturisiri, cu răsărituri şi azururi, cu lanţuri şi libertăţi, cu suferinţă şi jertfă, cu cruce şi înviere.

   Neamul Dacoromân şi-a pecetluit Destinul veşnic prin smerenia şi sacrificiul Mamei, prin mâna ziditoare a Dascălului, prin binecuvântarea Duhovnicului, prin harul creaţiei de Geniu, prin apoteoza bravului Erou, prin sângele mucenicesc al Martirului, prin înţelepciunea dreptului Conducător, prin suferinţa şi jertfa Ţăranului, prin dragostea nemărginită a Sfântului, prin splendoarea dumnezeiască a Limbii române, prin serafica vibraţie a divinei Liturghii cosmice.

   Calea Crucii podidită cu adevăr şi asuprime, cu bucurie şi biciuire, cu credinţă şi cruzime, cu demnitate şi denigrare, cu sânge şi sudoare, cu suliţă şi piroane, cu trestie şi teroare, cu oţet şi fiere, cu trudă şi tortură, cu rugă şi ruguri, cu pălmuiri şi loviri, cu scuipări şi batjocoriri, cu cătuşe şi lanţuri, cu frângeri şi răstigniri a înrolat copii şi elevi, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, călugări şi monahii, preoţi şi fecioare pe Drumul Calvarului Românesc al Creştinilor Ortodocşi din Golgota temniţelor comuniste care au străbătut “Mlaştina disperării”, “Pădurea cu fiare” şi “Muntele Suferinţei”, până sus de tot, la Aura Învierii întru ÎNVIEREA Mântuitorului HRISTOS.

  Purtarea permanentă a Crucii înteţeşte izvorul dreptei credinţe, al apei celei vii, făcându-l mai adânc, mai curat, mai răcoritor, mai doritor, mai lămuritor, mai întăritor, îndemnându-ţi sufletul să ţâşnească mai năvalnic înspre cerul de lumină şi adevăr.

   În bezna iadului temniţelor comuniste, unde totul încremena, doar CRUCEA lumina, făcând să înmugurească în roua lacrimilor suferinţei, trandafirul sufletului.

   Iubirea de Patrie şi Dragostea de Dumnezeu deveniseră temeiurile fundamantele pentru Golgota Neamului, astfel că într-un timp destul de scurt, Ţara era un Penitenciar naţional: un sfert din popor: deţinuţi politici şi religioşi în lagăre şi puşcării, restul în Temniţa cea mare, mai puţin trădătorii, vânzătorii, iudele, anele şi caiafele.

   La scurt timp după căderea de la guvernare a mişcării simiste a trădătorului de Neam şi de Dumnezeu, Horia Sima, din 23 Ianuarie 1941, Mişcarea naţionalistă creştin ortodoxă, codrenistă în mare parte a intrat în temniţele comuniste. Doar în câteva luni, Aiudul depăşea 2000 de deţinuţi creştini. Teroarea care se ridica deasupra terorilor era FRIGUL. “Dintre toate senzaţiile din închisoare: de foame, de sete, de bătaie, de umilinţă, cea de frig n-a scos-o nimeni din noi, ne-a pătruns în oase. Dac-aţi şti cât îţi scade rezistenţa frigul!… Noi am stat 10 ani de zile fără foc.” (Mărturia monahului Atanasie Ştefănescu, deţinut religios la Aiud, în Atitudini, anul XI, nr. 59, Martie-2019)

   În ciuda tuturor relelor, în pofida terorilor satanice, dincolo de orice închipuire peste care trona tentacolele infernului, pulsa credinţa, pulsa adevărul, se aprindea ruga, suspina dorul, dogorea iubirea, lumina erudiţia, înmugurea cântarea,  înflorea creaţia.

   “Tot ce a fost în Aiud a fost creaţie. Fără creion şi hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, ştiinţă, atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăieşte un neam şi un individ, prin creaţie, şi tot prin asta supravieţuieşte…” (Monahul Atanasie, op. cit.)

   Crucea Suferinţei împlinită prin jertfa dragostei creştine capătă frumuseţea tainei divine care ia chipul fiinţării dumnezeeşti întru Hristos Mântuitorul nostru.

   Crucea Destinului Mântuitorului Iisus Hristos este Crucea sorţii creştinilor aleşi!

   Patimile Domnului s-au săvârşit cu voia, dragostea şi dăruirea Sa, prin participarea Duhului Sfânt şi prin bunăvoinţa Tatălui ceresc întru Iubire.

   Răstignirea pe Cruce a Domnului nostru este sensul renaşterii noastre spirituale, arvuna înfierii noastre întru Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa aleşilor întru Înviere.

   Inspirată şi profetică a fost expresia poetei mistice Zorica Laţcu-Maica Teodosia, când a spus că pe Cruce n-a pătimit doar Fiul, ci şi Mama Sa, Fecioara Maria.

   Fără Fecioara Maria, omenirea ar fi fost vitregită de Maica Domnului, iar fără Maica Domnului nu l-am fi avut pe Fiul întrupat, n-am fi avut Răstignirea, nici Învierea Domnului, nici învierea noastră cea spre fiinţă, nici Izvorul aleselor Mlădiţe.

   Cu adâncă recunoştiinţă voi prezenta madalionul patrioatei Eroine Maria Puia.

   Frumoasa, curajoasa şi demna fiică a Cetăţii Blajului era bucuria familiei cu 5 copii.

Maria a întrat în istorie la vârsta de 30 de ani, pe când era dactilografă a Mitropoliei Blajului, la biroul judiciar, în anul 1914, an în care Radu Cosmin a scris celebra poezie: VREM ARDEALUL. Poezia începe cu o mustrare lirică adusă regelui Carol I, care în loc să pregătească armata pentru eliberarea Ardealului, a scos-o în stradă pentru înlăturarea manifestanţilor care au aprins spiritul fraternităţii cu cei oprimaţi.

   „…Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi/ I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!/ Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme/ Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme/ Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul/ Celor ce strigau în noapte: <<Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!>>…

   Poezia fusese destinată să ajungă armă, scut, imn şi drapel, astfel că s-a transmis ardelenilor printr-un mecanic de locomotivă ce ajungea la frontiera din Predeal. Poezia a ajuns la Blaj şi trebuia multiplicată. Riscul era destul de mare, ca şi supravegherea maghiarilor. Maria Puia a îmbrăţişat poezia şi a multiplicat-o în sute de exemplare. Unul a ajuns la o iudă, Ioan Pop, care a şi denunţat-o. Eroina noastră a fost arestată şi închisă în penitenciarul Alba Iulia, unde a fost maltratată, torturată diabolic de rudele sălbaticului Attila. Avea 30 de ani şi destul timp să se bucure de Dacia reîntregită, de familie, de copii, de prieteni, de Biserică, de Ardeal. De teamă să nu scape vreun nume în timpul torturilor, să pătimească şi alţii, Maria a ales drumul cel mai scurt: şi-a pus capăt zilelor. Maria n-a avut tăria şi inspiraţia Elisabetei Rizea, marea Eroină argeşeană care a pătimit 12 ani, în două etape, rugându-se la Maica Domnului: „Măicuţa Domnului, să nu mă laşi. Ţine-mă să nu scap vreun nume! Şi Maica Domnului a ascultat-o, a izbăvit-o, a învins duşmanii atei şi a îmbătrânit frumos.

  Maria Puia, românca frumoasă, tânără şi curajoasă a lăsat o scrisoare de iertare mamei, fraţilor, prietenilor, Ardealului, României, motivându-şi gestul suprem astfel:

   „Am socotit că e mai bine să mor eu singură decât alţii o sută.”

 

    „Iubită mamă, fraţi şi surori!…

 

   Un ultim adio vă zic…Mă doare inima, dar ce să fac, am căpătat de la Gruiţa poezia <<Vrem Ardealul>> şi acum trebue să mor pentru aceasta, fiincă am dat-o lui Pop Ioan şi el ne-a trădat. Eu sunt foarte liniştită şi împăcată cu această fericită moarte… Pe mine să mă îmbrăcaţi în costumul meu de Pădureancă, că sunt româncă, cu opinci, cu cârpa şi straiţa mea roşie.” (Dacoromânia, nr. 77, Alba Iulia-2015, p.50)

   Curajul Mariei Puia ne aminteşte de cel al martirei oltence Ecaterina Teodoroiu.

   Aşadar, prin Cruce, creştinul mărturisitor-jertfitor poartă iubirea de Neam prin adorarea adusă lui Dumnezeu şi supravenerarea Maicii Domnului, mare cinstire aşa cum a preţuit-o profetul Mihail Eminescu în Rugăciunea sa divină, implorare salvatoare pentru multe cohorte de creştini prigoniţi, persecutaţi şi întemniţaţi.

   Rugăciunile înflăcărate cu sudori de lacrimi şi de sânge ale creştinilor din temniţele regale şi cele comuniste au devenit Rugul aprins al Maicii Domnului către Fiul ei cel iubit, salvând miile, zecile şi sutele de mii de cete ale pătimitorilor ortodocşi din iadul gulagului românesc concentraţionar.

   Faţă de stupizenia şi mârşăvia lui Roman Horia Patapievici, denigratorul consacrat al lui Eminescu şi implicit al Neamului, marea mărturisitoare şi eseistă mistică creştină Aspazia Oţel Petrescu a luat atitudine printr-un articol de mare rafinament, privind creştinismul Profetului: „Şi am demonstrat nu numai că este un om religios, ci că a fost apostol. Am explicat cum prin rugăciunea lui închinată Maicii Domnului, a absolvit o mulţime de puşcăriaşi. Şi m-am dat ca exemplu care m-a salvat din deznădejde prin: Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie”. E rugăciunea care mi-a arătat exact unde mă aflu, că eram într-un val care mă bântuia, că trebuia să mă mântui de el, şi i-am cerut Maicii Domnului care era indicată ca salvatoare de Eminescu, să mă mântuie, ceea ce s-a şi întâmplat.” (Aspazia Oţel Petrescu-Interviuri, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, Fundaţia Iustin Pârvu, Petru Vodă, p. 165)

 

   Crucea reface viaţa, comuniunea, dragostea întru Dumnezeu, semenii noştri şi continuu trebuie să o preamărim, asemeni Apostolului Andrei: „Mărită fii, o cruce, sfinţită de trupul lui Hristos şi împodobită cu mădularele Sale, mai scumpe decât nestematele!” (Vieţile Sfinţilor Apostoli, Trad. Diana Potlog, Ed. Sofia, Bucureşti-2002, p. 71)

   Crucea trebuie să o venerăm ca marele duhovnic părintele rus Ioan de Kronstadt:

   „O, Cruce a lui Hristos, o, dorite şi prea dulci merite ale pătimirilor lui Hristos, Dumnezeul nostru, pe Cruce ! O, Miel al lui Dumnezeu, Care ai împlinit pentru noi toată dreptatea şi ai luat asupra Ta toate nedreptăţile noastre ! Slavă şi mulţumită Ţie în veci ! Slavă Crucii Tale şi atotmântuitoarelor şi de viaţă purtătoarelor Tale patimi, pe care le-ai suferit pentru noi, Hristoase!” (Sf. Ioan de Kronstadt, Hristianskaia filosofiia, Sankt-Peterburg, 1902, p. 86)

   Crucea pecetluieşte Patimile şi Moartea lui Iisus consfiinţindu-le în Lumina Învierii.

   Mântuitorul S-a substituit cu voia Sa, a Duhului Sfânt şi a Tatălui, doar o singură dată omenirii, fiind adevăratul reprezentant al ei în faţa lui Dumnezeu, apoi ne vine rândul fiecăruia la Judecata de Apoi, în Rândul cetei sale, întru sine şi neam.

 

   Biruitorul Iisus Hristos-Nika nu este numai Judecata Crucii Răstignirii pentru întreaga omenire, ci şi Împărat al Vieţii, care odrăsleşte Crucea dătătoare de viaţă a creştinilor ortodocşi:doritori,mărturisitori, dăruitori, iertători, jertfitori, iubitori, pătimitori.

   Lumina Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos uneşte cerurile cu pământul, celula şi chilia, temniţa şi troiţa, zorii libertăţii şi amurgul însângerat al pătimirii, înflorind întru frumuseţe, Frumosul neasemuitei bucurii hristice, a creştinului dacoromân adevărat, lămurit prin apă şi foc, prin jertfă şi iubire, oriunde şi oricând.

   Unul dintre marii noştri pătimitori creştini, fiu al Bacăului şi al Ţării creştine, Petru Baciu îşi amintea de un astfel de moment, Monument al Învierii, întâlnit graţie jertfei camaradului oltean Alexandru Ştefănescu la Canalul morţii:

   „Momentul cel mai deosebit şi cel mai frumos, care mi-a mângâiat sufletul şi mi-a dat nădejdi, l-am trăit în Săptămâna Patimilor lui Hristos în anul 1954, moment ce m-a legat sufleteşte pentru totdeauna de fratele Alexandru. Alexandru Ştefănescu, ajutat şi de alţi camarazi, a introdus în lagăr Sfânta Împărtăşanie, vin şi anafură, iar vrednicul preot Niki Lascăr din Asău ne administra sublima Taină a Spovedaniei şi Împărtăşaniei în ascuns, într-o hrubă adâncă, fără cer, fără soare, fără pic de lumină, pe un şantier la casa sitelor. Camarazii erau aduşi la spovedanie de Alexandru la distanţă de timp pentru a nu se cunoaşte şi erau coborâţi în catacomba unde erau aşteptaţi de părintele Niki Lascăr. Acolo, în acel întuneric tainic şi înfricoşetor, îngerii milostivi culegeau spovedania celor ce se ascundeau de ochii prigonitorului în adâncul pământului şi urcau la ceruri rugăciunea lor fierbinte, aşezând-o la picioarele tronului divin pentru iertare.” (Petru Baciu, Răstigniri ascunse, vol. II, Ed. Fundaţia Culturală Buna Vestire, Bucureşti-2009, p. 213)

 

   “Hristos a înviat prin temniţi şi galere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va creşte marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toată ţara.// Hristos a înviat peste lopeţi/ abia mişcând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăţi/ să ne sărute frunţile plecate.// Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig sub povară-/ acest Hristos care-n atâtea ţări/ a fost bătut pe cruce-a doua oară.// Hristos a înviat şi pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ să ne deschidă drumul înapoi/ spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume.// Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creşte mâine muşchiul amintirii.// Hristos a înviat, dumnezeiască vrere/ să-şi dăruie mulţimii trupul-Pâine,/ şi să vestească marea Înviere/ ce va cuprinde toată ţara, mâine!”  (Andrei Ciurunga, Hristos a înviat!).

 

  Peste giulgiul aprins de lumină, Dorul Cerului albastru şi-al Pământului verde şi-au pus dea pururea Pecetea purpurie a Iubirii lor.

   Suferinţa şi tristeţea trăitorilor şi mărturisitorilor se contopesc divin lăcrimând sublim în splendoarea Slavei, Dragostei şi Învierii Mântuitorului Hristos.

   Întreaga Creaţie a lui Dumnezeu (cea mai rămas din ea), alături de creaţia mistică ortodoxă creştină îmbracă frumuseţea regală a Imperialei şi dumnezeeştii Învieri.

   Totul se înfrumuseţează în Neam, iar Crucea răsună de Imnul Bucuriei tuturor!

    – HRISTOS A ÎNVIAT !

 

    

+ Vinerea Mare – Sf. Mănăstire Vladimirești

–––––––––––-

Gheorghe Constantin NISTOROIU 

26 aprilie 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Diplomaţia fatală a politicii lui Nicolae Titulescu şi mâna care a oferit bolşevicilor Tezaurul României

„Istoria o fac nebunii, iar mincinoşii o scriu.”

                      (ILEANA VULPESCU)

 

   „Ştiu însă, şi faptul e trist, că actul de naştere

   al strălucitei lui cariere în străinătate a fost un

   act de ingratitudine.” (NICOLAE OTTESCU)

 

 

   Politica unei Naţiuni suverane şi a unui Stat naţional de drept, în climatul ei firesc, pentru a ajunge sau a reveni la „arta guvernării”, are nevoie de oameni capabili, de oameni formaţi în domeniul diplomatic, de oameni „de stat”, de oameni jertfiţi căldurii patriotismului şi focului naţionalismului creştin ortodox care, trebuie să ţină cont de cele cinci coordonate esenţiale: tradiţia, morala, religia, libertatea şi cultura Neamului, altfel riscă să devină Metresa de lux a ocultismului, care nu e nici tradiţie, nici morală, nici religie, nici libertate, nici cultură, nici diplomaţie, dar nici politică.

   Ocultismul politic al democratiei este din toate câte ceva şi nimic din toate.

   Scopul lui nu este dezvăluirea adevărului, ci învăluirea şi reînvăluirea crezării, amintindu-ne de ceea ce ne spunea odinioară prinţul diplomaţiei franceze, Charles Maurice Talleyrand-Perigord, prinţ de Benevent (1754-1838): „În politică, ceea ce e crezut devine mai important decât ceea ce este adevărat.” (Gerard/ Sophie de Sede, L’Occultisme dans la Politique. Editions Robert Laffont, S.A., Paris-1994)

   Iluminaţii ocultişti crează contradicţii dialectice prin care propagă o obscuritate apocaliptică în sânul unei metaistorii misterioase, caracterizată printr-o raţionalitate înspăimântătoare care slujeşte unei iraţionalităţi nebune, înfricoşetoare, o caracatiţă de proporţii care sfarmă între tentacolele ei toate instituţiile fundamentale ale Naţiunii.

   În Istoria oricărui popor există două categorii de personalităţi ale naturii politice: prima aparţine personalităţii prin sine: nobleţe, credinţă, demnitate, carismă, spirit, curaj, jertfă, naţionalism, misticism, oratorie, adevăraţi Bărbaţi ai Cetăţii, iar cea de-a doua cuprinde personalităţi contrafăcute: ciocoism, avariţie, carierism, demagogie, perfidie, laşitate, trădare, vânzare, fariseism, mistificare, veritabili politruci ocultişti.

   Ambele categorii pot schimba cursul evenimentelor sau chiar destinul naţiuni lor, doar că primii îl schimbă în bine, ceilalţi în rău. Aşadar, rolul în istorie al personalităţii este definitoriu. Ideal ar fi ca personalitatea să posede şi atributele Conducătorului.

   Personalitatea aleasă se impune Cetăţii, se asumă responsabilităţii ei, anticipând efectul faptelor sale, pentru a le putea sluji numai în folosul Domnului şi comunităţii.

   Conducătorul, alesul trebuie să ardă nemistuit în focul măreţ al naţiunii sale pentru a-i întrupa lumina, căldura, harul, adevărul, libertatea, credinţa, creaţia mistică, spiritualitatea, jertfa, iubirea, crucea, înnoirea şi învierea.

   Sunt însă şi mari diplomaţi de carieră care rămân fideli ţării lor, sacrificând totul pentru naţie, familie, rude, prieteni, chiar şi propria persoană, care fac în tărâmul politic cât o Divizie specială şi mai mult, pe câmpul de luptă. Aşa îi gratulau împăratul Napoleon pe ministrul său de externe Talleyrand, împăratul Austriei pe Klemens Metternich, prinţ Wenzel von (1773-1859) şi generalul Prezan pe poetul Octavian Goga care dorea să se înroleze în războiul de Reîntregirea Neamului.

   Un discurs oratoric inspirat are un rol electrizant covârşitor pentru mulţimea acelui moment. Ne amintim de celebrul avocat, boier Vasile Boerescu, intuit pe realitate care a înclinat balanţa spre alegerea lui Cuza: „…A ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezentă acest principiu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei”,  precum şi de cel al lui Winston Churchill, imaginat rostit în Camera Comunelor după înfrângerea Franţei: „Nu ne vom clătina, nu ne vom prăbuşi, mergem până la capăt, vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta, vom lupta în aer…, pe aerodromuri, vom lupta în câmpuri, pe străzi, vom lupta în munţi; nu ne vom preda niciodată.” După ce s-a aşezat în urma fulminantului  discurs a mai adăugat încet cu maliţiozitatea sa bine cunoscută: „…nu ştiu cu ce vom face-o, dacă nu cu cuţitele de la bucătărie.” (Winston Churchill, Camera Comunelor, aprilie 1940, cf.Guy Eden, Portrait of Churchill, p. 40-41)

   Şi tot acelaşi Eden a mai adăugat: <<dacă Fuhrerul ar fi ştiut că toţi voluntarii „Apărării locale” nu aveau la un loc mai multe arme decât un regiment german, probabil că nu ar fi şovăit.” (idem.)

   Deci, sunt personalităţi care scapă naţiunea prin politică istorică şi sunt diplomaţi care sapă naţiunea prin politică lor aistorică.

   După „grăbirea” morţii lui Ionel I.C. Brătianu în anul 1928, probabil că Duduia, n-a fost străină de acea faptă mârşavă, caracteristică arsenalului ei ucigaş, scena politicii externe a ocupat-o Nicolae Titulescu, care i-a imprimat direcţia titulesciană, pe linia căreia au defilat partidele istorice până la detronarea Mareşalului Antonescu, prin mârşavul act regalo-democrato-comunist de la 23 August 1944, care ne-a adus ciuma capitulării-predării fără condiţii a Armatei şi a Ţării. Spiritul politicii titulesciene, „a rămas conducător, determinând până la urmă dezastrul ţării, pierderea libertăţii şi a suveranităţii naţionale. N. Titulescu a reprezentat politica aistorică, pe care succesorii lui au continuat-o.” (Pamfil Şeicaru, Construcţii pe nisip* Politica aistorică, Ed. Fides, Iaşi-1998, p. 10)

   De fapt cine a fost adevăratul Nicolae Titulescu?!

   Cel idolatrizat de Adrian Năstase sau cel venerat de Theodor Meleşcanu sau de alţii?!

   Adevăratul Nicolae Titulescu a fost de fapt veritabilul de carate Nicolae Titulescu!

   Născut pe 4 Martie 1882 la Craiova. Mare Păcat! A urmat liceul în Bănie, Facultatea de Drept şi Doctoratul la Paris. A urmat cariera universitară: conferenţiar la Universitatea din Iaşi, profesor la Universitatea din Bucureşti, ministru de finanţe în Guvernul de Uniune Naţională de la Iaşi – 1917, din nou în 1920, ministru plenipotenţiar la Londra, delegat permanent la Societatea Naţiunilor în 1922, membru în Consiliul Societăţii Naţiunilor între 1927-1930 şi 1935, ministru al afacerilor externe 1927-1928, ministru plenipotenţiar la Londra 1928 şi 1932, preşedintele Adunării Societăţii Naţiunilor între 1930-1931, din nou ministru de externe 1932-1936 şi desigur ultima treaptă, cea de academician, la care aspiră toţi neromânii.

   A rămas definitiv la Cannes în Franţa- 17 Martie 1941, în cimitirul rusesc iubit.

   Secretarul şi amicul său Nicolae I. Ottescu ni-l descrie ca având o avară pledoarie pentru bani, dar şi o faimoasă infirmitate psihică, „…Era spân şi avea un glas subţire de sopran… Când se ridica să vorbească, întreaga lui înfăţişare părea transfigurată. Era serios şi chibzuit. Studia procesele până în cele mai mici amănunte, îşi scria argumentele cu îngrijire, prevedea orice obiecţie a adeversarului şi ştia să ceară onorarii.” (Nicolae I. Ottescu, Nicolae Titulescu – o statuie fără piedestal)

   Pledoaria şi-o pregătea în dormitor, 2-3 zile unde nu intra nimeni, învăţând discursul pe de rost. În străinătate închiria pe banii statului, 3-4 aparteamnte, alături de cel în care sta, pentru a avea linişte deplină. „În străinătate, avea obiceiul să închirieze la hotel şi camerele alăturate celor pe care le locuia efectiv.” (idem.)

   Fratele marelui orator Take Ionescu, doctorul Toma i-a explicat secretarului lui Titulescu, Nicolae I. Ottescu, de unde vine infirmitatea psihică a marelui diplomat: „…la copii, în preajma vârstei de 7 ani, ouăle, situate în dreapta şi în stânga pubisului, cad mai jos în sacul testicular: că uneori ele nu cad şi atunci e nevoie să se intervină chirurgical şi că la Titulescu ele au rămas probabil sus şi că s-au atrofiat acolo. Aşa se explică şi înfăţişarea lui, şi vocea lui de copil, şi memoria lui fantastică…, însă e îngrijorător din punct de vedere, al echilibrului lui nervos.” (Ieronim Hristea, Nicolae Titulescu, un cal troian al francmasoneriei internaţionale, în De la Steaua lui David la Steaua lui Rothschild. Ed. Ţara Noastră, Bucureşti-2004, p. 277)

   Întrucât prinţesa grecoaică Elena, care n-a ajuns niciodată regină, în ciuda liberalilor, o tulbura tare mult pe Duduia, celebra cocotă a târgului de plăceri, Elena Lupescu Wolf, Carol al II-lea dorea să-şi determine sotia legitima să plece din ţară. Reuşita i-a aparţinut lui Titulescu care l-a convins pe monarh ca în schimbul serviciului să-i ofere portofoliul Afacerilor externe: „Cu elocvenţă şi mijloace de presiune bine calculate, Titulescu a reuşit să o convingă pe prinţesă să părăsească ţara, să renunţe la drepturile ei şi la dreptul de supraveghere a educaţiei fiului său.” (ibid., p. 281)

   Ce i-a mai fost dat în istorie şi poporului nostru sărmanul: un monarh numai cu „barbatia” vesnic treaza şi un diplomat fără ouă in fiecare dimineata.

 

   Toată activitatea sa finanţistă şi diplomatică a fost regizată şi pusă în scenă de ocultismul politic internaţional francmason.

   Începerea primului război mondial a pregătit condiţiile declanşarii Revoluţiei masono-bolşevice din Rusia. Liderii bolşevici au fost finanţaţi de băncile din SUA, cu 20 de milioane de dolari şi de cele germane cu 55 milioane de mărci, iar România trebuia să vină şi ea cu TEZAURUL, care în anul 1917, valora 2 miliarde de dolari.

   România a fost nevoită să încheie tratatul cu Antanta, pentru a-şi elibera provinciile vremelnic ocupate: Banatul, Crişana, Maramureşul,Transilvania, Bucovina. Armata de Nord condusă de generalul Prezan a eliberat rapid teritoriile nostre aflate dincolo de Carpaţi, dar frontul din Dobrogea care trebuia sprijinit de trupele aliate s-a prăbuşit, poate ajutat, astfel că în scurt timp în braţele de fier, pline de sânge ale Puterilor Centrale s-au frânt Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei.

   În acele nefaste condiţii, Capitala ţării şi Tezaurul naţional fiind în pericol s-au mutat la Iaşi, în baza Decretului Regal nr. 3120/ 17 Noiembrie 1916.

   Situaţia a avansat cu grele pierderi materiale, ca urmare a dezastrului militar, existând pericolul ca şi Moldova să fie ocupată şi să se piardă totul, deci şi Tezaurul.

   S-a pus de urgenţă problema expedierii Tezaurului. Unii, puţini au indicat Moscova, probabil regina Maria, susţinută de sfatul abil, diplomat al unui prieten al ruşilor.

   Cei mai mulţi au propus Danemarca şi Londra, dar au câştigat însă promoscoviţii.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Diplomaţia fatală a politicii lui Nicolae Titulescu şi mâna care a oferit bolşevicilor Tezaurul României” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Victor Maghear – Drumul Robilor – Dochia

   „Întrebat-am vîntul, zburătorul/ Bidiviu pe care-aleargă norul/ Către-albastre margini de pămînt: / Unde sînt cei care nu mai sînt?// Unde sînt cei care nu mai sînt? / Zis-a vîntul: Aripile lor / Mă doboară nevăzute-n zbor.”

NICHIFOR CRAINIC

 

   Mărturisirea lui Victor Maghear, Drumul Robilor, întregeşte excepţionalul Corp de Mărturisiri Apologetice Martirice Contemporane (C.M.A.M.C.), în care se cuprind lucrări memorialistice de excelentă calitate culturală, cultică: mistică, isihasm, literatură, teologie, filosofie, eseistică, apologetică, martirologie, apărute după aşa zisa cădere a regimului comunist în urma loviturii de stat din Decembrie 1989, când s-a permis şi Memoriei creştine eliberarea formelor ei de expresie, rupându-se astfel zăgazul opresiunii oculte ateo-bolşevico-proletare prin sutele de astfel de lucrări de referinţă spirituală, eminamente ortodoxe.

   Fascinaţia memorialistică reflectă cele mai admirabile şi mai rafinate forme de expresie a libertăţii de gândire, a frumuseţii de exprimare, a grandioasei libertăţi a Cuvântului, astfel mărturie-document istoric, mărturie-depoziţie în justiţie şi mărturisirea creştină-temei mistic ortodox al credinţei, suferinţei şi jertfei pătimitorului prigonit şi persecutat.

   Sub această formă revelată, mărturisitoare a Patimilor milioanelor de creştini ortodocşi dacoromâni s-a creat Filocalia Suferinţei şi a Jertfei.

   Bezna opresiunilor, prigonirilor, persecuţiilor, exterminărilor, atrocităţilor, genocidurilor feroce, promovate dictatorial de regimul politic comunist a fost spartă de glasul martiric ce curge continuu ca un fluviu de lacrimi şi de sânge sfânt subpământean, ca şi de suspinul tainic al râurilor de deasupra ce susură isihast în Grădina Maicii Domnului.

   Atleţii pătimitori ai acelei istorii ascunse au fundamentat de fapt autoritatea de necontestat a Demnităţii Românului Creştin, în Patria Vetrei Străbune dăruită de Dumnezeu, dar au zugrăvit şi Cerul divin cu Calendarul mulţimii cetelor lor de Sfinţi.

   Victor Maghear se înscrie cu brio în acest Pantheon al Demnităţii Dacoromânului, dar şi în Patericul românesc.

   Drumul Robilor netezeşte de fapt Calea Eroilor, Geniilor, Martirilor, Cuvioşilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor înspre Cerul neasemuitei Frumuseţi şi nemărginitei Iubiri a lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Îngerilor Săi şi a Străbunilor noştri.

   Lucrarea lui Victor Magher, Drumul Robilor, cuprinde două volume absolut remarcabile:

   Volumul I îmbrăţişează 492 de pagini repartizate în 24 de capitole, prefaţate de un Cuvânt înainte, aparţinând Prof. univ. dr. Doru Radosav: „De la mărturia ca document (istorie) la mărturia ca depoziţie (justiţie) şi la mărturisirea ca asumpţie a credinţei în valori prin suferinţă (religie), textele memorialistice fac proba unui adevărat şoc comunicaţional şi cultural în perioada post-comunistă. Revelarea unei istorii ascunse, cea a suferinţei, a opresiunii şi a exterminării provocată de rasismul politic al luptei şi urii de clasă, a însemnat nu numai un eveniment istoriograf <<sui generis>>, dar şi un şoc cultural în societatea comunizată din România deoarece foştii deţinuţi politici sunt paznici de far ai libertăţii umane şi naţionale…Sacrificiul lor, a salvat onoarea naţiunii.” (pag. 5-6)

 Volumul al II-lea urcă până la 388 de pagini adunate în 25 de capitole, peste care se aştern o Postfaţă  a lui Radu Kretzudava şi o Scrisoare deschisă.

   Drumul Robilor, prin intensitatea epică a puterii evocatoare relevă detaliul istoriei trăite concentraţionar: conexiuni narative, fapte remarcabile, întâmplări şi episoade din biografia altor deţinuţi politici, conexiuni cu istorii şi povestiri biografice ale altor camarazi persecutaţi.

   În primele șase capitole sunt redate episoade legate de: percheziţia la domiciliu, confiscarea a 1000 de volume de cărţi valoroase, arestarea, anchetele la securitate, peţitul Veronicăi.

 

   Capitolul VII. Mina de cărbuni de la Ţebea.

 

   În beciurile securităţii din Cluj, plutea atmosfera de după evenimentele însângerate lăsate de contrarevoluţia maghiară din 1956, în celula sa Victor Maghear cunoaşte noi camarazi de suferinţă: av. Ioan Boantă-liderul unui lot de intelectuali clujeni, invitaţi împreună cu Lucian Blaga, la onomastica prof. univ, dr. în Filosofie Grigore Popa,  pr. Gheorghe Amancei, pr. Prunduş, pr. maghiar Mozeş Arpad ş.a.

   „Aflu de la Ioan Boantă, relatează Victor Maghear, că era una dintre personalităţile naţionalist-creştine, iar preotul Gheorghe Amancei era un intim prieten cu Căpitanul, şeful mişcării înnoitoare, care nu pierdea niciodată ocazia când vizita regiunea moţilor să nu-l viziteze la Sălciua pe preotul Gheorghe Amancei, iar eu eram un înflăcărat adept al mişcării vizionare.” (pag. 86)

 

   Capitolul VIII. Drumul spre Gherla.

 

   Lotul clujean a fost transferat la penitenciarul calvar de la Gherla.

   „Aveam în celulă, mărturiseşte Maghear, şi doi deţinuţi grav bolnavi, Vasile Tarta, profesor universitar la Academia Comercială Braşov, condamnat la 20 de ani închisoare şi preotul Munteanu, profesor la Institutul Teologic din Cluj, condamnat tot la 20 de ani închisoare.

   Preotul Munteanu era fiul Protopopului martir de la Huedin, schingiuit şi torturat de hoardele hortiste în 1940, în stil bestial, înfigându-i drapelul românesc pe gât; şi nimeni nu i-a tras la răspundere pe aceşti criminali, deşi se cunoşteau indivizii implicaţi în acest asasinat atât de oribil. Iar acum urmaşul martirului, protopopul de la Huedin, zace pe betonul şi în atmosfera sufocantă în celula din închisoarea Gherla, victimă a sistemului comunist barbar şi inuman. Singura vină a lor a fost că şi-au iubit patria şi credinţa…” (pag. 106)

   În temniţa de la Gherla, Victor Maghear şi camarazii penitenciarului au întâlnit două excepţii diametral opuse: doctorul Romiţan, uman, creştin, moral, profesional, milostiv şi maiorul Goiciu-comandantul închisorii, brută vestită, tartor diabolic şi criminal odios.

   „În această perioadă comandantul închisorii Gherla, era vestitul criminal, maiorul Goiciu, iar ofiţer politic era căpitanul Domocoş. Fiecare avea reţeaua lui de turnători, independent unul faţă de celălalt, iar prin această reţea de turnători urmau să le cadă victime persoanele indicate de aceşti turnători. Domocoş îşi alegea victime numai dintre români… După 1956 au intrat şi maghiarii în închisorile comuniste, căci până atunci colaboraseră cu comuniştii la represaliile împotriva românilor. Partidul îşi recrutase colaboratorii mai mult din elementul alogen, mai cu seamă maghiari, iudei, dar îi prefera şi pe ţigani. Cu minoritarii a pornit partidul la făurirea socialismului, şi cu ajutor frăţesc venit din răsărit…

   După ce venise lotul lui Ioan Boantă în celula 23, din grup făceau parte următorii: 1) Ioan Boantă, condamnat la 25 de ani şi confiscarea averii; 2) Grigore Popa, profesor universitar, filosof şi scriitor, 22 de ani închisoare; 3) Aurel Moţu, profesor şi director la Liceul de Arte Plastice Cluj, condamnat la 22 de ani închisoare; 4) Vasile Tarţa, profesor universitar, 22 de ani închisoare; 5) Ioan Opriş, economist, 20 de ani închisoare; 6) Mihai Pop, 15 ani închisoare; 7) Constantin Baştiurea, 18 ani închisoare; 8) Ioan Jeican, 18 ani închisoare; 9) Anton Crişan, profesor, 15 ani închisoare; 10) Ioan Andreica, economist, 15 ani; 11) Aurel Cosma, avocat, 15 ani; 12) Vasile Popa, 10 ani închisoare; 13) Mihai Iubu, medic, 6 ani închisoare; 14) Perian, medic cardiolog, 5 ani închisoare; 15) Constantin Tomescu, colonel…

   (pag. 107)

 

   Capitolul XIII-…Cel mai mare lagăr de exterminare-Stoieneşti.

 

   Deţinuţii de la Gherla aduşi la limita dintre viaţă şi moarte sunt recomandaţi Marilor Gropi Comune ai ţării: Marea Baltă a Brăilei şi Canalul Dunărea-Marea Neagră, conform indicaţiilor frăţeşti de la Moskova.

   „În ziua de 9 august 1959 bacul ancorează la mal cu cei 1200 de deţinuţi; începe debarcarea noastră, dar o mare parte din deţinuţi nu eram apţi pentru a ieşi din bac fără ajutor…

   Cum să mă descurc, tovarăşe plutonier, nu vedeţi că mulţi nu pot sta în picioare, eu am nevoie de oameni care să care roabe de pământ, eu înalţ aici diguri, aici nu-i de glumă! Păi, tovarăşe plutonier, nu-i vezi cum arată de parcă ar i-aţi scos din mormânt! Care a fost meniul de la Gherla? Păi, tovarăşe căpitan, a fost conform recomandării partidului şi al tovarăşului Drăghici.” (pag. 169)

   Căpitanul Ioan Nica şi plutonierul Bărăian, bine aghesmuiţi de licoarea de Murfatlar, îi primesc cu braţele Dunării…, cerând organizarea pe brigăzi, fiecare brigadă având 50 de deţinuţi: „Un grup de olteni numesc un brigadier din rândul lor, un profesor, Ioan Popa din comuna Pârşcoveni, Oltenia, preotul Badea din Amărăşti, Tiberiu Doja, cântăreţ la opera Română din Cluj.” (pag. 170)

 

   Capitolul XIV-La recoltat de stuf

 

   Cazarea avea loc în cele două bărăci înguste cu o capacitate de 700-800 de supravieţuitori.

   De la Stoeneştii care, veghea moşia şi conacele celui care studiase lumina marxismului la Moscova, se pornea cu bacul în expediţie deosebit de riscantă a recoltării de stuf.

   „…Din întuneric auzeam câte unul, care era de părere că după sensul în care mergea bacul şi dacă acesta nu avea să oprească până la gurile Dunării, acesta ne duce în schimb de experienţă în Uniunea Sovietică, să vedem la faţa locului metodele avansate ale omului sovietic de construcţie a comunismului…

   Omul sovietic, călăuzit de învăţătura marelui dascăl al omenirii, I.V. Stalin, oameni de talia noastră, inapţi pentru a participa la măreaţa operă le aplică principiul comunismului <<fiecăruia după nevoi>>. Şi să vedem nevoile ţinând cont şi de economie şi fiind şi metodă practică. Construiesc nişte sănii mari din buşteni de lemn şi îi cazează pe cei inapţi, chiar dacă mai sunt printre ei şi fiinţe mişcătoare, încarcă sania la capacitate maximă cu fiinţe şi mişcătoare şi nemişcătoare. Cu tractoare Kirov şi tancuri de 70 de tone, sunt trase până la marginea unei prăpăstii şi împins de aceste utilaje grele în prăpastie, şi astfel, oamenii ajung direct în comunism…

   În 12-13 decembrie 1959 vasul nostru ancorează aproape de gurile Dunării pe Canalul Chilia, iar peste canal la nord de Basarabia se vede bine, de unde ancorasem, oraşul Vîlcov, numit Veneţia românească, care acum se găsea sub ocupaţie rusească… În limbajul deţinuţilor Delta Dunării era numită <<ţara lui Maromet, mormânt fără cruce>>, datorită crimelor şi ororilor săvârşite de colonelul de securitate Maromet, fost comandant al lagărelor de exterminare din Delta Dunării, autor al multor crime în rândul deţinuţilor.”

   (pag. 194, 199, 200)

 

   Capitolul XVII: Lagărul de la Strâmba.

 

   Revolta lui Maghear şi a multora dintre camarazii de suferinţă nu era legată doar de nedreptăţile şi samavolniciile abătute asupra tuturor deţinuţilor politici-religioşi, ci de cei care patronau acele fărădelegi, de săvârşirea crimelor din penitenciare, temniţe, lagăre de muncă, colonii de muncă, de nerăspunderea faţă de aceste tot mai multe fapte criminale, erau consternaţi şi de ticăloşiile care îngropau Adevărul şi Dreptatea la nivel internaţional, la nivelul marilor instituţii care trebuiau să vegheze asupra statelor, popoarelor, victimelor, genocidurilor: „… Eram oameni scoşi în afara legii, orice descreierat şi dement dispunea de viaţa noastră, fără să dea socoteală de actele lor criminale. Cei ce ne-au condamnat şi înscenat, aducându-ne învinuiri inexistente din ordinul securităţii, cu procurori şi judecători şi tot aparatul de justiţie, erau toţi demenţi şi lipsiţi de raţiune? Să transformi omul în secolul al XX-lea în obiect de laborator pentru experienţe, fără ca lumea civilizată să protesteze şi să intervină. Organizaţia Internaţională (O.N.U.), de exemplu, nu a ştiut ce se întâmplă cu fiinţa umană în secolul al XX-lea în inima Europei civilizate? Era timp de pace, de ce nu a intervenit O.N.U. pe cale diplomatică şi politică pentru a stăvili acest holocaust ce s-a petrecut în lagărul socialist, comandat de Uniunea Sovietică.

   Bilanţul internaţional al crimelor comunismului în cifre este redat de Dr. Florin Mătrescu în celebra sa lucrare Holocaustul Roşu ca fiind de circa 480 528 600 milioane de victime, dintre care 455 000 000 erau creştini. (Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre. Volumul 1, Ediţia a III-a revizuită. Editura Irecson, Bucureşti-2008, p. 175-176)

   De ce se face discriminare între cei doi: Stalin şi Hitler. Crimele lui Stalin depăşesc de zeci de ori crimele lui Hitler. De ce Hitler şi azi mereu e deranjat în somnul lui de veci şi nu-l lasă să doarmă liniştit, iar Stalin e cam uitat, deşi este mai mare criminal decât Hitler?

   Cine împiedică marii istorici ai lumii contemporane să redea omenirii Istoria veridică a celor două cazuri de holocaust al lui Hitler şi al lui Stalin, şi condamnaţi fără discriminări, în funcţie de crimele pe care le-au comis fiecare.” (pag. 292)

 

   Capitolul XXII-„Naşii lui Nedescu”, Planurile de evadare şi a treia iarnă grea. 

 

   Ajunul Naşterii Domnului în 1961 şi Noul An 1962 nu era deloc pregătit de marea Sărbătoare. Viscole, noroi, burniţă, lapoviţă, efort, marşuri prin noroi şi clisă spre locul de muncă, ţipetele şi urletele gardienilor, Coloana robilor împotmolită, desfăşurată kilometric, cu bătrâni sprijiniţi, purtaţi de cei  tineri. Cale întoarsă din pricina gerului, iar coloana încremenită la poarta lagărului până la terminarea programului, nu de lucru, ci de pedeapsă.

   Totuşi sufletele lor în care mai pâlpâia Lumina lui Hristos au gătit inimile de Sărbătoare.

   „Seara de Crăciun, 1961, era una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. La ora 10, ora stingerii cele două barăci de 700-800 de robi se închid. Dar de data aceasta nimeni nu se culcă, ci toţi se pregăteau sufleteşte să întâmpine Naşterea Domnului cu cea mai mare solemnitate.

   În barăci se organizează slujbe religioase de toate riturile creştine şi în limbile tuturor. Numai în marile catedrale ale lumii se putea asista la o slujbă religioasă de aşa anvergură, organizată de zeci de preoţi de mare vocaţie, care se găseau în toate lagărele şi penitenciarele din România. Gardienii caută să suprime aceste manifestări religioase…

   După slujba religioasă începem programul de colinde; începem cu „Imnul Robilor”, al cărui text reflectă viaţa robilor şi a omului încătuşat de tirania comunistă. Se colindă „O brad frumos”, pe melodia cunoscută, dar textul oglindind viaţa deţinutului lipsit de libertate şi despărţit de cei dragi…

   Spectatorii noştri din jurul lagărelor după fiecare colindă începeau cu aplauze…

   Se fac daruri. Toată lumea cântă şi plânge. Înainte de a bate toaca metalică care anunţă deşteptarea robilor, şi care ne producea fiori, se repetă „Imnul Robilor” şi colinda „O Brad frumos”, iar glasul celor peste 1500 de robi produc vibraţii în tot lagărul de la Grădina. Şi cu acest moment se încheie noaptea de Crăciun în aplauzele spectatorilor de dincolo de gardul de sârmă ghimpată.

   Dimineaţa de Crăciun, ca orice zi obişnuită, începe calvarul nostru în drum spre locul de muncă „Digul”, tot braţ la braţ, târându-ne spre locul de osândă.”(pag. 428-430)

 

   Capitolul XXIII-Bandiţi în Lagărul Torţionarilor „Oaspeţi” în Familiile Acestora.

 

   În ciuda tuturor năpăstuirilor vrăjmaşe ale administraţiei, ale brutelor de gardieni, ale vicisitudinilor fenomenelor naturale, ale muncilor istovitoare, ale mizeriei, foametei, frigului, fricii, violenţelor, torturii, morţii care da permanent târcoale şi îşi lua prada bogată, deţinuţii creştini îşi rezervau vreme şi pentru trăirea spiritului străbun, ortodox, ţinând vie şi mare flacăra culturii, Rugul aprins al credinţei, menirea sacră a jertfei lor muceniceşti.

   „Era un grup de profesori absolvenţi ai Facultăţii de Istorie din Iaşi, lotul lui „Ştefan cel Mare”, aşa era numit şi cunoscut în închisoare. Din grup făceau parte prof. Aurelian Popescu, profesor de filologie, Alexandru Zub, absolvent al Facultăţii de Istorie din Iaşi, Mihai Brudiu, tot de la Iaşi şi încă vreo doi… Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Victor Maghear – Drumul Robilor – Dochia” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Sergiu Ciocârlan-ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib

„Doamne, de ce nu le-ai dat (mai bine)

  Brazilor suflet? Au atâta demnitate!”

             (EUGENIA INDREICA DAMIAN)

 

           Sergiu Ciocârlan calcă cu demnitate pe urmele Corifeilor Gândirii Creştin-Ortodoxe ai Cetăţii Brăilei, Daciei Mari, alături de Nae Ionescu şi Vasile Băncilă.

   Filologul Sergiu Ciocârlan nu este doar un erudit al Limbii şi Literaturii române, prin activitatea prolifică de excepţie, ci mai mult decât atât un vrednic urmaş al Misticilor Mărturisitori ai Creaţiei creştine din sistemul concentraţionar sau cel al Gulagului postdetenţie. Poeţii Crucii, Misticii filocalici şi sofianici ai spaţiului carceral erau Fiii demnităţii României Tainice, prigonite şi persecutate de un sistem ateu, totalitar, samavolnic aşezat peste o Naţiune milenară eminamente creştină.

   Neomărturisitorul Sergiu Ciocârlan trage de clopotul celui de-al 12-lea ceas ca să pogoare ecourile trezvirii pentru trezirea unei părţi a conştiinţei noastre moral-creştine, fidelă Tradiţiei Ortodoxe Strămoşeşti pentru a salva România prigonită şi persecutată de data aceasta de o democraţie liberală sau neosocialistă, cu binecuvântarea Ierarhilor ecumenici-europeni ai B.O.R., înfiiată de o Europă care nu mai are nimic din Tezaurul creştin şi nici o arvună din evul democratic.

   Diferenţa dintre sistemele prigonirii şi persecuţiei este ca de la Cer la pământ: ateismul comunist administrând permanent teroarea fizică, psihică, morală, religioasă, dar neputând altera sufletul a transfigurat în inima creştinilor SUFERINŢA ca pe o treaptă mistică, jertfelnică a iluminării, întru Adevăr, Libertate şi Iubire, pregătind astfel tărâmul tainic al creaţiei harice, al trăirii martirice, al înnoirii spirituale, al îndumnezeirii religioase, nivelând Calea trecerii Din Temniţe spre Sinaxar, pe când Comisarul ori Procurorul democrat european concomitent cu jefuirea bogăţiilor naturale ale Patriei creştine, perverteşte Patrimoniul spiritual al Fiilor Naţiei, întunecându-le lumina sofianică a vieţii filocalice cu bezna libertinajului liberal neodemocratic, violent, nihilist al erei New Age prin a face orice, oricând, oriunde!

   Cortina scenei pe care se joacă piesa, respectiv romanul lui Sergiu Ciocârlan, de fapt momentele dramatice din Viaţa României este trasă de nota editorului printr-un Manifest al rezistenţei: „non-conformist, un semnal de alarmă, care prezintă planurile de distrugere a României pe diferite planuri-economic, social, cultural, religios. Vinovatul este Noua Europă, Europa care s-a lepădat de Hristos, Europa care în numele ecumenismului a sufocat Ortodoxia, cea care în numele multiculturalismului ne-a presat să ne redefinim valorile şi tradiţiile.

   Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria de dinainte de creştinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricoşetoare. Hristos Şi-a luat crucea şi binecuvântarea Sa şi a plecat. A rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europa, sau cu Hristos?! (cf. Sf. Justin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, 2002, p. 133)

   Cartea în sine este o jertfă, care redă Drama Marii JERTFE a României ce se răsfrânge şi peste jertfa mărturisitoare a autorului.

   Părintele profesor doctor Mihai Valică a conturat prin Prefaţă, panorama Cărţii: ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib răsfrângând-o în mai multe planuri: „controlul persoanei umane, fără frontiere, la graniţa unei ţări, prin tehnologia biometrică şi a tehnicii de scanare avansată, a călătorilor, fără ca aceştia să mai prezinte un paşaport sau act de identitate, ci însuşi corpul lor este folosit ca obiect de identificare, cu o eficienţă uimitoare, întrucât <<într-o fracţiune de secundă irişii fură scanaţi şi uşile se deschiseră instantaneu>>-, continuând cu planul europenizării cu orice preţ, al mondializării fără Dumnezeu şi împotriva intereselor naţionale şi sfârşind cu încercarea unora de a demola şi a des-biserici Ortodoxia din interior, cu ajutorul elitelor culturale <<ortodoxe>>.”

 

   Prin faptul că scanarea persoanei şi aplicarea tehnologiei RFID sunt practici curente în comunitatea UE, ficţiunea romanului se retrage lăsând locul tristei realităţi.

   Totalitarismul Consiliului Suprem îşi exercită despotic cele două direcţii: substituirea lumii fireşti a statelor naţionale, a naţiunilor tradiţionale cu lumea nouă globalistă a internaţionalismului presupus democrat prin noile receptări programate, prin noile redefiniri impuse şi acceptate. A doua direcţie ordonă: „cât timp existăm noi, lumea veche trebuie strânsă într-o insulă şi aruncată în pustietatea unui ocean. Noi suntem lumea nouă! Noi trebuie să fim creatorii omului recent! Am ajuns la sfârşitul istoriei şi tocmai de aici începem noi să construim!”

   Acest dictat, acest ultimatumul nu seamănă cumva cu venirea APOCALIPSEI?

   Armele cele mai redutabile cu care lucrează suveran comunitatea UE sunt: impostura, ipocrizia, imoralitatea, ideologia ocultă, infantilismul politic, fariseismul, recomandările, obligativităţile impuse statelor mici care în loc de conducători, au corupători, vânzători de ţară, precum regii dinastiei hohenzollern de tristă amintire Carol al II-lea şi Mihai I, tatăl şi fiul-distrugătorii monarhiei române, mistificarea, minciuna, mojicia, manipularea, discreditarea, desnaţionalizarea, descreştinarea, toate ca tentacole ale războiului psihotronic.

   Patologia Apusului descreştinat de ştiinţa care strigă: Evrika!, vrea să-L alunge pe Hristos şi din Tărâmul Răsăritului, mai cu seamă din Dacoromânia-Patria reclamată a nemuritorilor, Grădina Maicii Domnului, unde încă se mai cântă: Hristos a Înviat!

   Istoria Neamului nostru ales, primordial, pelasgo-traco-geto-daco-român a avut parte, va avea parte de-a lungul mileniilor sale existenţiale de timpul duşmanilor păgâni, ori creştini, dar şi de vremea izbăvirii lui întru Hristos.

   Timpul ca scurgere a sorţii şi VREMEA ca curgere, ca împlinire a Destinului sacru.

   A fost timpul năvălirilor romane, dar am avut vremea demnităţii şi a jertfei regale, a sacrificiului sacerdotal şi a nemuritorilor daci legendari.

   A fost timpul năvălirilor migratoare, dar am avut vremea sabiei de cneaz, a toiagului de vlădică şi scutul poporului încrustat înTradiţia milenară.

   A fost timpul invaziei barbarilor huni, dar şi vremea sceptrului Marilor Voievodate.

   A fost timpul pustei maghiare, dar şi vremea Posadei care i-a cântat prohodul.

   A fost timpul fluturări bulelor papale, dar şi vremea încrâncenării dârze a Vlahilor.

   A fost timpul paşalâcului turcesc, dar şi vremea Iluştrilor Voievozi şi Domni.

   A fost timpul hoardelor tătare, dar şi vremea marilor răzeşi şi a bravilor haiduci.

   A fost timpul poftei înteţite a ungurilor lui Matei Corvin, dar şi vremea ţintirii lui în şezut la Baia de către neînfricatul său unchi Ştefan cel Mare.

   A fost timpul jecmănirii, spolierii fanariote, dar şi vremea înfloririi culturii creştine.

   A fost timpul hegemoniei habsburgice, dar şi vremea marilor boieri creştini, bărbaţi de stat care au înfruntat vremurile tulburi abătute asupra noastră.

   A fost timpul perfidei şi odioasei uniaţii catolice, dar şi vremea gloriei Ortodoxiei.

   A fost timpul ispitei muscalilor, dar şi vremea Marelui Eminescu care, a stat și stă de veghe deasupra vremurilor.

   A fost timpul dualismului maghiar, dar şi vremea jertfelnică a Memorandiştilor.

   A fost timpul dictatului habsburgic şi a ultimatumului bolşevic, dar şi vremea de aur a Oştirii române cu bravii lor Comandanţi.

   A fost timpul trădării regelui Mihai, a capitulării voite a Naţiei noastre creştine în braţele vrăjmaşilor seculari, dar şi vremea eroismului spartan, ortodox al poporului.

   A fost timpul corupţiei şi trădării monarhice, a camarilei regale, a partidelor istorice, dar şi vremea naţionalismului creştin ortodox.

   A fost timpul marilor prigoane şi al persecuţiilor religioase, dar şi vremea biruinţei Ortodoxiei jertfitoare.

   A fost timpul Republicii Penitenciare, dar şi vremea Regalităţii Mistice a Neamului.

   A fost timpul laşităţii, trădării, nimicniciei comuniste, dar şi vremea măririi României jertfelnice, a Eroilor, a Martirilor, a Mărturisitorilor, a Cuvioşilor, a Sfinţilor.

   A năpustit însă timpul timpului prăbuşirilor spirituale, a distrugerilor economice, a jafului naţional, a corupţiei politice, a ideologiei democratice atee, a ecumenismului religios ca sumă a ereziilor, a încremenirii ierahilor Bisericii naţionale, nu purtători de destine, ci de aur, de afaceri veroase, de SRL-uri, a europenismului devălmăşiei oligarhice, oculte, a comisarilor apatrizi, a procurorilor torţionari, a politicienilor farisei, a pedagogiei lui Iuda, a momentului Antihrist care a oprit vremea curgerii spiritului lumii creştine în fireasca şi divina lui Matcă.

   Obiectivul guvernării: o întrecere şi o depăşire spectaculoasă a temuţilor iezuiţi.

   „Numai iezuiţii ar putea să stea alături de noi în această privinţă, dar am reuşit să-i discredităm în faţa mulţimii stupide, din pricină că ei formau o organizaţie vizibilă, ne ascunsă, în timp ce noi rămânem în umbră cu organizaţia noastră secretă.” (Capitolul V-Protocoalele Înţelepţilor Sionului)

   Toate cele 20 de capitole ale Cărţii eroului brăilean sunt relevante, sunt adunate cu trudă ascetică, cu foc mistic, sunt solidare filocalic, sunt premeditate, sunt precumpănitoare, sunt prefigurative, sunt prevăzătoare, sunt previzibile, sunt premergătoare distrugerii finale, dar capitolul 19 este de-a dreptul preapocaliptic.

   „Naşterea” comisarului european-eroul principal cu nume predestinat Samuel se asumă şi însumă determinării evenimentelor precum fenomenului acceptării sau neacceptării Protocoalele Înţelepţilor Sionului, de către puţinii contestatari, care insistă că fondatorii nu sunt talmudişti, dar împlinirea întocmai a celor 24 de direcţii-deziderate sunt voinţa sionistă şi nici decum o consecinţă a hazardului.

   Aşadar, Samuel este inventat, deşi el există, şi nu numai că există, dar şi persistă prin realismul programului său apocaliptic.

   Aici este punctul culminant al gândirii autorului. Aici se redefineşte profetic,  imprimând, descoperind astfel gândirea revoluţionară a comisarului european care a întocmit un Raport grandios, demn de comunitatea mare pe care o slujeşte:

   <<Divide et impera!>> „Principiul tuturor societăţilor este transformarea. Pentru aceasta este nevoie de un eveniment-cheie, de un punct de plecare, iar soluţia optimă o reprezintă starea de agitaţie socială. Toate vin din revoluţie, fiindcă revoluţia reprezintă catalizatorul ideal pentru crearea unei configuraţii globale distincte. Dacă n-ar fi revoluţie, societăţile ar rămâne blocate într-o epocă obscurantistă, medievală, plină de tot felul de primitivisme şi rudimente religioase.”

   Puterea dictată de vechile Protocoale ale Iluminaţilor: „Dă-mi ceea ce vreau, pentru ca să pot dovedi că sunt mai tare decât tine.” (Capitolul I-Protocoalele…)

   Noul imperiu democratic-absolutist care depăşeşte prin raţiunea sa liberală toate ideologiile totalitare cere ajutorul aleşilor naţiei pe care o desfiinţează, cere apoi plata ostenelii pentru distrugerea tradiţiei străbune, după care cere indexarea tributului pentru decapitarea economică, cere reforma justiţiei, revizuirea Constituţiei prin proiectul neoliberalilor. „Din liberalism s-au născut guvernele constituţionale care au înlocuit, pe seama creştinilor, autocraţia salvatoare cu Constituţia, care, nu e altceva decât o şcoală de discordii, de neînţelegeri, de discuţii.” (X)

   Se mai cer dobânzi pentru ghilotinarea credincioşilor creştini care voit au fost abandonaţi de păstorii lor transformaţi în lupi răpitori, se cere credit financiar, bancar, acoperit în aur cu cea mai rămas din tezaurul uşurat şi mână de lucru autohtonă populaţiei hăituită pentru a deveni groparul propriei Naţiuni.

   Se cere o supraveghere continuă, totală, absolutistă a Naţiunii fidelă lui Hristos.

„Nimic nu va putea fi adus la cunoştiinţa lumii fără supravegherea noastră.” (Capitolul XII…)

   Se continuă cu manipularea şi învrăjbirea permanentă pentru pervertirea gândirii, pentru anihilarea memoriei, pentru profanarea gândirii, pentru suprimarea gândirii.

   „Oamenii, dezobişnuindu-se din ce în ce mai mult de a gândi liber, prin ei înşişi, va ajunge să vorbească exact aşa cum gândim noi.” (Capitolul XIII…)

   La fel de imperios se cere „impozit progresiv asupra propietăţii.”( Cap. XX)

   Puterea grijulie europeană cere nivelarea românismului, ararea Ogorului strămoşeşc pentru însămânţarea identităţii europene, culturii europene, economiei europene. „Nu ne mai interesează statele-naţiuni! Este important să se demonstreze cu eficienţă maximă că naţiunea este o realitate defunctă. Nu mai vorbim decât convenţional de democraţie, fiindcă, în esenţă, era pe care o anunţăm este una tehnocratică.”

 

      Avem profesoraşi şi tehnocraţi celebri, ca factori de decizie anti intereselor creştine româneşti: Constantinescu, Băsescu, Johannis, Orban, Cioloş, Turcanu, Gorghiu, Stolojan, Maior, Heldwic, Coldea, Niţu, Blaga, Antonescu, Frunda, Şora, Caramitru jr., custodele Margareta şi alte otrepe tehno-macoviste, prediste, pruniste, tarciste, chioveşiste, lăzăriste, soroşiste etc.

     „Idealul ei? Omul-maşină. Se vor derula proiecte considerabile, prin care se va demonstra eficienţa fiecărei realizări tehnologice la nivel global, astfel încât societăţile să nu sesizeze decât fragmentarul, nu întregul…Aceasta este New Age, vârsta mult aşteptată, la care oamenii vor visa, pe care oamenii o vor dori, pe care ei înşişi o vor instaura, călăuziţi de direcţia inteligentă a proiectului nostru.Age of Idiocracy.”

   Radiografia psihologico-spirituală a autorului asupra poporului său, care se substitue raţiunii comisarului este făcută direct pe cordul deschis care încă mai pâlpâie spre rămânerea în viaţa oferită cu drag de Dumnezeu.

   Am întâlnit o Românie postrevoluţionară măcinată încă de clarificări doctrinare, iar acest aspect reprezintă un reper de mare însemnătate pe harta proiectului european în derulare. Direcţiile pe care le-am urmărit sunt definitorii:

  1. Biserica Ortodoxă.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Sergiu Ciocârlan-ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mistica Creației Creștin-Ortodoxe în Spațiul Concentraționar (partea a II-a)

   „Suferinţa este durere, dar în momentul în care ţi-o

   însuşeşti, te gândeşti că Dumnezeu în ipostaza Lui

   de Mântuitor, poartă în spinare toate crucile noastre

   şi duce povara lumii întregi.” (Aspazia Oţel-Petrescu)

 

   Poezia Crucii se ţese pe urzeala sufletului frumos al creştinului ortodox dacoromân, aleasă pe războiul de ţesut al iscusinţei, cu broderia de borangic a harului ceresc.

   Poezia Crucii se dospeşte din ţărâna sacră a strămoşilor, frământată din sângele martiric al urmaşilor în iezerul Iubirii celeste prin care dogoreşte focul cântării liturgice ce dospeşte Dragostea lui Dumnezeu pentru Aleşii moştenirii Creaţiei Sale.

   Poezia Crucii macină grâul ales al gândului gătit în râşniţa voinţei milenare, consfiinţind covata pâinii cereşti încrustată cu însemnele Vieţii pe pristolul Crucii.

   Poezia Crucii s-a călit în cuptorul de foc al Suferinţei, rumenindu-se în prescurile sacre ale jertfei tuturor martirilor Daciei Mari întru cuminecarea Neamului Valah.

   Poezia Crucii înfloreşte Cuvântul în Iia divină, răsfrânt pe brocartul Voroneţean.

   Poezia Crucii se împleteşte din fulgerele albastre şi zorii însângeraţi, din tunete cernite şi susurul apelor safire, din frământarea pădurii şi sihăstria Codrului, din isihia peşterii şi pustia monahului, din şoapta câmpiei şi semeţia bradului, din zborul rândunicii şi rapsodia cucului, din madrigalul privighetorii şi curcubeul păunului, din salutul albatrosului şi-al Mării albastre şi surâsul verde al veşniciei Carpatine.

   Poezia Crucii s-a frânt din Cina cea de Taină a lui Hristos, din Columna dacilor biruitori la Roma, din zborul lui Vuia şi al lui Vlaicu, din Masa Tăcerii lui Brâncuşi, din pasărea măiastră-Maria Tănase, din căluşul oltenesc, din Icoana lui Grigorescu, din Iia mehedinţeană, din Rapsodia lui Porumbescu, din bundiţa bucovineană, din simfonia lui Enescu, din trilul Mariei Lătăreţu, din glasul tainic al Porţilor maramureşene, din Sfinxul Munţilor Bucegi, din Crucea Caraimanului, din Nedeia Muntelui Găina, din slova de aur a mândrei Bucovina, din Romanţa Dunării albastre…

   Poezia Crucii s-a prelins în Potirul Viţei de Vie Valahe, cuminecare tuturor Dacilor.

   Poezia Crucii şi-a zdrobit durerea inimii în teascul Suferinţei sufletului curat al Străbunilor, mustind milenar în toate poemele de dor ale urmaşilor lui Burebista şi ale Dochiei, în jertfa înflăcăratului rege Decebal şi-a cneazului Gelu, în magnifica biruinţă a Bătrânului Mircea de la Rovine, în clarviziunea monarhică a lui Alexandru cel Bun, în chemarea buciumului răzeşilor viteji ai lui Ştefan cel Mare, care a vânturat pleava păgână o jumătate  de secol, în armonia spiritului Domnului Sfânt Neagoe Basarab, în Odiseea Basarabenilor ce stau de veghe la hotarele lui Eminescu: „De la Nistru pân’ la Tisa”, în şiragul elegiilor trecutelor biruinţi dobrogene ale lui Dobrotici, reflectate în „trecute vieţi de Doamne şi Domniţe”, în Unirea triumfală a lui Mihai Vodă Viteazul, ce-a înecat ienicerii şi spahii osmanlâi în însetatul Neajlov, în supremele zidiri ortodoxe ale înţeleptului Matei Basarab, în martiriul domnesc al Prinţilor Brâncoveni, în universul erudit al Craiului culturii Dimitrie Cantemir, în clocotul rubiniu al mustului aprins de iureşul pandurilor Domnului Tudor, în cavalcada Doinelor Moţilor lui Iancu, în Iliada dramei Domnului pământean Cuza, în spada de întregitor a mareşalului Prezan, în predestinatul Cavaler-martir al demnităţii renaşterii Neamului nostru creştin ortodox.

  Radu Ştefan Demetrescu Gyr (1905-1975)

   „Şi nu te-nalţi în slăvi, dacă nu cazi/ cu fruntea grea în pulberea amară,

   Iar dacă-nvii în zâmbetul de azi,/ E c-ai murit în lacrima de-aseară!”

 

   Literatura română creştină în spaţiul concentraţionar ateu comunist a atins cea mai înaltă semnificaţie a literaturii contemporane, prin experienţa martirică unică, unde inefabilul carceral s-a logodit cu mistica cerească ortodoxă a creaţiei umane.

   Poezia Crucii a întrupat harul creaţiei originare din sistemul penitenciarelor, al lagărelor, trudită mental în focul prigoanei, în cuptorul persecuţiei, în cazanul de plumb topit al torturii, în congelatorul polar al izolărilor din habsburgica Zarcă.

   Poezia Crucii este plămădită din spiritul eroic, martiric, mucenicesc, mărturisitor sub sceptrul demnităţii, înflorind în muzică, liturghie, artă, frumos, cântare, încântare!

   Am botezat-o Poezia Crucii, fiindcă acea creaţie serafică, semantică, porfirică păstrează Icoana vie a vieţii jertfelnice a autorului biruitor al Iadului închisorilor.

   Poezia Crucii în esenţa ei fiinţială reflectă autoritatea Adevărului, iubirea purificatoare şi sensul soteriologic al mântuirii personale întru mântuirea Neamului.

   Poezia Crucii marelui pătimitor şi serafic geniu Radu Gyr s-a întrupat din taina jertfei sufletului curat, din vocaţia mistică a inimii sale arzânde, din harul călăuzitor, din misiunea mărturisirii cugetului carpatin, odrăslit întru Frumuseţea Logosului dumnezeesc, ce se perpetuează în Corola Grădinii înmiresmate a Crăiesei Maria, purtând peste milenii dimensiunea ortodoxă, veşnică a aristocratului spirit valah.

   ÎNDEM LA LUPTĂ

 

   „Nu dor luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor.// Atunci când inima ta cântă,/ ce-nseamnă-n luptă-un braţ înfrânt,/ ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,/ când te ridici c-un steag mai sfânt?// Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,/ cele mai crâncene înfrângeri/ sunt renunţările la vis.” (Poezia în Cătuşe. Ed. Omniscop, Craiova-1995)

   Demostene Andronescu (1927)

   „Pe pieptul veşnicii-mi pun urechea/ Şi-ascult cum mă gândeşte Dumnezeu,/

   Cu ochiul minţii-mi cat în cer perechea/ Ca-ntr-o oglindă… Doamne, care-s eu?”

    În pârgul dimineţii pline de surâsul cald al sufletului său dăltuit din zenitul peste care  se cerne azurul înţelepciunii prelins pe mâinile aprinse în rugăciune, în cuvânt.

   Inima sa mare răsfiră lumini de sărbătoare, gătind poezia întru slujire şi slavă, unde natura dănţuieşte îmbrăţişând în jocul ei Mirele om cu care se logodeşte în har.

   Atunci Omul surâde, zâmbeşte, se bucură, chiuie, cântă, se înduioşează, lăcrimează, se înflăcărează, plânge, se minunează, se exaltează, se îmbrăţişează!

   Poezia sa ţâşneşte din străfunduri de veac, din adâncimi de milenii, din iezerul veşniciei pelasgo-geto-dace, binecuvântând rocile de cremene ancestrale şi pădurile de brad, legendele de foc şi doinele de jar, cetina din colind şi azurul din ochi, comorile dacice şi scorburile de sihaştri, peşterile schimnice şi cerdacurile boiereşti, smerenia ascezei şi cârja vlădicească, tremurul plopului şi fâlfâirea codobaturei, fracul regal al mirificei rândunici şi cântatul trubadurului cocoş de munte, fluierul ciobanului mioritic ce străbate din zorile Creaţiei şi tulnicul moldav voievodal, candelabrul păpădiei şi lacrima trandafirului către azur, taina busuiocului din sân al fecioarei şi turnirul cavalerului alb, sanctuarul bibliotecii şi stihul adierii harului, hora narciselor şi zborul porumbeilor, soarele gutuiei şi îmbujorarea muşcatei din fereastră, scâncetul copilului şi suspinul mamei, dorul muierii şi ispita bărbatului.

   Poezia „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,” a scris-o în gând, într-o noapte geroasă de iarnă, petrecută în marş, maraton, în timp ce era la izolare în temniţa Aiudului şi trebuia să se mişte continuu pentru a nu încremeni. A fost în noaptea când seniorul trecut de pragul senectuţii boierul scriitor Constantin Gane a fost salvat de la moarte de revolta camarazilor săi, care au obligat autorităţile hidoase, meschine să-l scoată din izolarea care te ţintuia cu tentacolele ei de gheaţă.  

    În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând…

   „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,/ Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,/ Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină/ Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând.// Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi/ Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara/ Şi de puţinul suflet ce îl păstram cu sara/ Să am, ca tot creştinul, cu ce te omeni.// Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,/ Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,/ Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală/ Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.// De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,/ Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,/ Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce/ Otravă-n cupe sparte şi te-aş târâ prea jos.// Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,/ Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină/ Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină/ În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.”  (idem)

   Demostene Andronescu a scris în detenţie peste 200 de poezii, dar la eliberare a luat cu el doar o sută, restul le-a lăsat memoriei celorlalţi camarazi prigoniţi.

 

Vasile Blănaru-Flamură

 

   „La fereastra noastră în cătuşe/ s-a oprit o pasăre din zbor:/

   crini de ceară, galbene brânduşe/ printre gratii îngerii în zbor/

   flutură, cu noaptea fără zor, planuri jucăuşe.”

 

    Turnat din cremene la temelii, Neamul Daco-Român şi-a tencuit cu sânge pe mistrii de argint geneza străveche, devenind înălţător în adevăr, credinţă, dreptate şi iubire. Aşa şi-a crescut pe marii ei fii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a răspândit din panere de aur şiruri de mărgăritare, apoi a răsfirat pentru fiecare menirea sa.

   Vasile Blănaru şi-a pus peste trena păienjenişului celulei, popasul vălmăşag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod şi-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanţă a iubirii. A fost menestrelul care a prefăcut Zarca într-o liră a lui Orfeu.

   Ultima dorinţă a zugrăvit-o într-o cântare mamei, printre luceferi şi poeme. Briza nedumeririi, răscoleşte nostalgia nocturnă şi în coşmarul neputinţei o rază din soarele aprins şi parfumul unui fir de liliac, zămislesc crini printre zăbrele.

    AIUDUL

 

   „Salut Coloseum! Hâlpav celular,/ Explozii de branduri parcă s-aud/ Zăbrele şi ziduri ca sloiul polar,/ Lăcaş de rugare-n utrenii, calvar,/ Aiud!// Cetate păgână cu paznici pigmei,/  Aiud!/ Aiud; ţintirimul anilor mei!/ Lăsat e zăbranic pe muchi de securi,/ La nord răsăritul, apusul spre sud,/ În plâns de hîrdaie şi-n iz de prescuri.// Absurdă e râvna flămândelor guri,/ Aiud!/ Îmi târâi osânda căci pasul mi-i greu,/ Aiud!/ Aiud: crematorul neamului meu!/ De truda surghiunului ochii ni-s plini,/ Ce iad aşteptarea, iar trupul ni-i ud.// N-ai voie să cugeţi şi nici să suspini,/ Adorm iconarii pe nimburi de spini,/ Aiud!// Când Zarca mocneşte-n cuibare de zmei,/ Aiud,/ Aiud: Purgatoriul anilor mei!// Dar azi tirania lui Gog, peste vreri,/ Se surpă asemeni trădării lui Iud’/ Acum la sfârşitul atâtor dureri.// Am inima ocnă şi-s fără puteri,/ Aiud!/ Dar cred şi voi crede că-i sfânt Dumnezeu,/ Aiud!/ Aiud: izbăvirea neamului meu…”

                                                                                                 Aiud-noiembrie 1953.

   (V. Blănaru-Flamură, Crini printre Zăbrele. Din Poemele unui fost condamnat la moarte. Ed. Sepco, Colecţia Iconar, Ediţia I-2000)

   Andrei Ciurunga (1920-2004).

 

   „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,s-a răstignit Hristos ca la-nceput,

   cu palma stângă sângerând pe Nistru, cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”

 

   După absolvirea liceului în 1939, s-a angajat ca pedagog între 1941-1944, funcţionând şi ca redactor la publicaţiile de răsunet: „Basarabia”, „Basarabia literară”, „Raza”, „Prepoem”, „Curentul literar”, „Neamul Românesc”, până când a fost nevoit să se refugieze cu familia la Brăila, în 20 Martie 1944, moment în care îşi ia numele de Cahuleanu.

   A publicat volumele de poezii: Melancolie (Cahul-1936), În zodia Cumpenei (Cahul-1939), Poemul dezrobirii (Chişinău-1943), Cântece de dor şi de război (Chişinău-1944), Poeme de dincoace (Brăila-1947), Decastihuri (Bucureşti-1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (Bucureşti-1972), Argumente împotriva nopţii (Bucureşti-1976), Poemele cumplitului Canal (Craiova-1992), Lacrimi pentru Basarabia (Bucureşti-1995), Poeme din iad pentru îngeri (Bucureşti-1996) ş.a.

   Andrei Ciurunga a fost o ţâşnire din sacra ţărână geto-daco-basarabeană, plămadă de martiriu valah şi corolă de flori, cronică de legende şi hrisov de doine, mărgăritar de cuvinte alese şi tâlcuiri de Cazanii, arpegii de liră şi revărsări de cascadă, apoteoză de dor şi onomatopee de har, sceptru de geniu şi heraldică de cer.

   Pentru articolul „Expresul”, a fost arestat în Noiembrie 1945, eliberat după o lună, rearestat în Februarie 1950, eliberat în 1954, rearestat în Noiembrie 1958, eliberat în August 1964, cu lotul marii eliberări. Îşi ia în anul 1946, pseudonimul Andrei Ciurunga, iar în anul 1967, a reintrat în Uniunea Scriitorilor. Marele poet, supranumit Radu Gyr al Canalului a îndurat în penitenciarele Galeşu, Jilava, Poarta Albă, Uranus, Valea Neagră, Văcăreşti. În toamna mileniului trei la Poarta Albă-Constanţa, azurul cerului ca o cinstire adusă Eroilor şi Martirilor Neamului s-a reflectat în reverenţă pe Monumentul Canalului, pe care erau încrustate în piatra picioarelor Columnei numele lui Andrei Ciurunga şi versuri din celebra sa poezie „Canalul”.

 

  Canalul Dunărea-Marea Neagră, devenit „Canalul Morţii”, o Golgotă dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi, şi imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga a transformat Canalul într-un Poemul al pătimirii Românilor, ca o Mărturisire de credinţă şi iubire.

   După ce a spintecat Dobrogea cu lopata în cei patru ani de muncă silnică, marele poet, genialul basarabean Robert Cahuleanu alias Andrei Ciurunga, pe care am avut privilegiul să-l cunosc, să-l admir, să-l iubesc, a plămădit inedit şi inefabil temerarului său destin, Poemele cumplitului CANAL:

                           CANALUL

   „Aici am ars şi-am sîngerat cu anii,/ aici am rupt cu dinţii din ţărînă,/ şi-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.// Pe aceste văi şi dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina./ Amare bezne-am aşternut pe gene/ şi le-am gustat în inimi rădăcina.// Aprinşi sub biciul vîntului fierbinte,/ bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare. // Trudind, flămînzi de cîntec şi de pîine,/ înjurături şi pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mîine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ţine minte şi-ntre foi va strînge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sînge.// Iar cîntecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărţile pe care le vom scrie,/ o nauă Tristie la Pontul Euxin.”

   (Andrei Ciurunga, Poemele cumplitului CANAL, Ed. Universalia, Craiova-1992)

   Petru Baciu (1922-2017)

   „Când am plecat în munţi/ Ca să mă-nfrunt cu veacul,/

   Pe asprele poteci,/ Urcam, păşind alături/ Cu moşii şi

   strămoşii,/ Dând strigăt de alarmă/ Că din Urali vin

   hoarde,/ Ca să ne prade Ţara!”

 

   Faimosul băcăoan s-a născut într-o familie de luptători dârji, de înflăcăraţi răzeşi, coborâtori din flamuri legendare, zăvorându-şi inima şi pintii în spada Adevărului.

   Crescut ca un Brad de veghe la hotarele Cetăţii, şi-a cernut timpul în jertfă, şi-a prelins vremea în creaţie, în frumuseţea sacrului liric ca vocaţie şi misiune hristică.

   Cu beteala răbdării şi-a stropit crezul în închinarea Neamului. În foşnetul cumpătării şi-a cuibărit înţelepciunea. În cei 15 ani de cumplită suferinţă şi-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a ţâşnit jertfa sa măreaţă pentru Neam. S-a împărtăşit cu poezia Suferinţei şi a Jertfei întru Străbuni şi Dumnezeu, împărtăşindu-ne, parcă din Potirul Vieţii, din Cina cea de Taină a Mântuitorului Hristos.

   În turnirurile suferinţei, credinţei, jertfei şi iubirii, sub faldurile Crucii, Cavalerul dreptăţii valahe a înfruntat cruntele persecuţii şi prigoniri prin purpuriul însângerat al celor 20 de închisori înfiorătoare: Aiud (celular şi zarcă), Bacău, Borzeşti, Canal, Capul Midia, Constanţa, Craiova, Galaţi, Grindu, Iaşi, Jilava, Oneşti, Peninsula, Periprava, pe Bac la stuf, Piteşti, Poarta Albă, Rahova,  Suceava, Văcăreşti.

   În poezia sa luminoasă, dar însângerată cuprinzătoare de adevăr, de jertfă, de iubire, de suflet frumos a încăput miraculos şi necuprinsul Dragostei dumnezeeşti.

   Alaiul împlinirilor sale a căzut pradă conspiraţiei răului, a celor schimonosiţi de ură.   Din lacrimi de durere şi-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate şi-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur.  Acasă şi-a lăsat mireasa tinereţii, prigonită de legefii minciunii, dar inima sa primenită de ninsoare a primit hrisovul binecuvântării. Stihul credinţei i-a topit în psalmii biruinţei, în Liturghia Învierii.

   DE PAŞTE

   “Plâng clopote în inimi departe-n amintiri,/ cu funii grele trase, păstrate în iubiri;/ uşor, pe nesimţite, în suflet năvălesc,/ trezind uitate taine şi gândul mi-l sfinţesc.//  Sub fulgerele vremii şi crâncene blesteme/ m-au părăsit şi codrii şi inima-mi greu geme./ Sunt ţintirimul tragic, cu morţi ce n-au murit,/ ce-n cazne lungi şi grele cu ei am zăbovit.// Sub apăsarea morţii ce stă să ne sugrume,/ în gropniţe comune ascunşi de cer şi lume,/ răsună-n piepturi stinse cântările de ieri,/ din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri!// Nădejdea neînvinsă supune gândul trist,/ ne-mbărbătăm la crucea durerilor lui Christ!/ Te-mbrăţişezi cu morţii şi ierţi toţi temnicerii…/ Şi-n suflete se-aşează lumina Învierii.”  (Petru Baciu, Inimi Zăvorâte, Ed. Buna Vestire, Bucureşti-1999)

Ionel Zeană (1912-)

   „Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe,/ Să-şi sune scâşnetul hapsân/

   Şi mii le lacăte la uşă,/ Eu tot ceea ce-am fost rămân!”

 

   A fost un vlăstar al falnicului Stejar aromân din Doleani, salonic-Macedonia, care a văzut lumina lui Hristos în 19 Iulie 1912. După absolvirea gimnaziului român de la Tesalonic a venit în Dacoromânia-Patria Mumă a Străbunilor de demult, unde a absolvit Facultatea de Medicină din capitală, devenind medic primar ftiziolog la sanatoriile T.B.C. Doctorul de aur al pătimirii daco-române a purtat cu demnitate şiragul anilor în temniţelor totalitarismului: 1936, 1938-1940, 1948-1963.

   A scăpat prin minune de masacrul ordonat de regele-călău Carol al II-lea, în cadrul genocidului naţional din 21-22 Septembrie 1939, unde au fost omorâţi în jur de 300 de spartani ai demnităţii, de Fii Aleşi, spirituali ai Patriei noastre creştin-ortodoxe, fără a exista o sentință de condamnare a unei instanțe de judecată .

   Aromânul de aur, „Doctor fără de arginţi” a pătimit prin proletarele penitenciarele: Aiud (peste 9 ani), Constanţa, Jilava, Noua Culme, Periprava, Văcăreşti. A ieşit cu dispensă de vârstă a pedepsei carcerale, graţie tuberculozei de la ambii plămâni.

   După ce şi-a reluat ucenicia ca medic simplu, după 6 ani de restagiatură şi-a recâştigat drepturile câştigate prin concurs şi capacitate.

   Doctorul deţinut politic-religios Ionel Zeană şi-a îmbrăţişat odorul suferinţei, l-a înfăşat cu scutecele durerii şi onoarei, l-a încins cu brâul de credinţă şi iubire, i-a pus marama nădejdii şi a demnităţii, i-a adăugat apoi drapelul dragostei de ţară, făcând din crezul dârzeniei sale de luptă o confesiune lirică de înaltă trăire, prin suma poemelor nituite cu sânge, lanţuri şi cătuşe într-o sacră„Golgota românească.”

 

           AICI EU SUNT STĂPÂN!

  

   Aici eu sunt stăpân!/ Şi neam de neamul meu sărac,/ A stăpânit aici prin veac/ Cu vrere aspră de român.// Aici eu sunt stăpân!/ Istoria m-a tras adeseori pe roată,/ Dar am crescut mai tare detunată/ Din propria-mi cenuşă de român.// Aici eu sunt stăpân!/ În mine îşi dau mâna toţi:/ Şi scumpi strămoşi şi strănepoţi-/ Şi-i simt foşnind ca un gorun.// Aici eu sunt stăpân!,/ În lutul ăsta drag dorm toţi străbunii mei/ Şi voi dormi alăturea de ei/ Şi eu şi neam de neam român…// Aici eu sunt stăpân!/ Nu hoarde zălude şi flămânde/ Şi nu mă sperie nici lanţuri, nici osânde,/ Ci neclintit sub fulgere rămân!// Aici eu sunt stăpân!/ Cioplit în cremene şi-n dinamită,/ Calc apăsat şi dârz peste ursită,/ Cu neînfrânta cerbicie de român./ Aici eu sunt stăpân!/ Şi-nfrunt cutezător pe-aceste plaiuri/ netrebnicele stârpituri şi graiuri/ Şi sub restrişti încrezător rămân/ În steaua mea înaltă de român,/ C-aici eu sunt stăpân!” (Ionel Zeană, Golgota Românească-Poeme. Societatea Culturală Lamura Bucureşti-1995)

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mistica Creației Creștin-Ortodoxe în Spațiul Concentraționar (partea a II-a)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mistica Creației Creștin-Ortodoxe în Spațiul Concentraționar Poeții Crucii

   „Odată ce era transmisă prin Morse, unii, cu memorie

   foarte bună, reţineau poezia, alţii o scriau cu o aschie

   pe o bucată de săpun, sau cu un cui pe muchia de lemn

   a patului, şi apoi o învăţau pentru a o spune mai departe.”

 (DEMOSTENE ANDRONESCU-deţinut religios, poet, scriitor)

 

   Naţiunea creştină Daco-Română,fiind una dintre cele mai încercate şi mai prigonită dintre Naţiunile lumii, şi-a împletit logodna veşniciei, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor şi suferinţă, în crez şi îndurare, în chin şi sărbătoare, în frângeri şi înălţări, în tăceri şi mărturisiri, în aşteptări şi împliniri, în înfricoşări şi extazuri, în  bocete şi psalmi, în jale şi cântări, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi libertate, în îngenuncheri şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi alegeri, în suspine şi Liturghii, în defăimari şi laude, în lepădări şi jertfe, în vânzări şi mucenicii, în trădări şi binecuvântări, sub denia Crucii şi sub apoteoza Învierii.

   În Infernul concentraţionar al României Proletare Penitenciare omul creştin ortodox, format şi rămas în comuniune cu Dumnezeu, hărăzit Neamului, Bisericii şi Lumii ca slujitor şi slăvitor al FRUMOSULUI, s-a  întrupat tainic în MISTICA Creaţiei Creştin-Ortodoxe, înmugurind, înflorind şi rodind spiritual întru: POEZIE, FILOSOFIE, TEOLOGIE, MEMORIALISTICĂ, MĂRTURISIRE FILOCALICĂ, MĂRTURISIRE SOFIANICĂ-ESEUL, MĂRTURISIRE de CREDINŢĂ LITERARĂ, ARTĂ…

   MISTICA Creaţiei Creştin-Ortodoxe născută în sistemul CONCENTRAŢIONAR comunist ateu, a crescut şi s-a desăvârşit în diversele sale ramuri carcerale: ÎNCHISOARE-TEMNIŢĂ-PENITENCIAR, LAGĂR-Colonii de Muncă, DOMICILIU Obligatoriu, apoi s-a continuat sub formă de CREAŢIA Tainică, CREAŢIA postdetenţie şi CREAŢIA în Diaspora.

   Cele două aripi spirituale RUGĂCIUNEA permanentă şi POEZIA continuă s-au înteţit lăuntric în sufletul creştinului haric, creator arzând ca nişte măreţe flăcări nemistuite, împodobind ceresc ETICUL şi înfrumuseţând divin ESTETICUL.

   La suprafaţă fenomenul liric pare paradoxal, dar lăuntric este antinomie, prin faptul că în Infernul concentraţionar s-a născut Paradisul mistic al POEZIEI religioase.

   La fel de paradoxal, deşi nu este, POEZIA creştină a urcat suferinţa Golgotei româneşti, ţâşnind din braţele Crucii în Sânul ceresc al Învierii.

   Cele două Taine ale Frumuseţii divine: RUGA şi POEZIA creştină au ridicat credinciosul de la hotarul supravieţuirii înspre bolţile azurului sublim al revelaţiei.

   REGINA Misticii Creaţiei Creştin-Ortodoxe în detenţie a fost  POEZIA Religioasă, iar în regimul postdetenţie a urcat MĂRTURISIREA SOFIANICĂ-ESEUL.

   S-a creat astfel o comuniune liturgică, cosmică în acel Infern concentraţionar, POEZIILE au odrăslit în creatorii mistici, au înmugurit în grupul unor iubitori de frumos care le-au memorat, luminându-şi chipurile şi le-au transmis prin morse comunităţii lor de suferinzi care prin terapia divină şi-au cicatrizat rănile adânci.

   Poezia şi rugăciunea le-a fortuit mai întâi rezistenţa personală, apoi i-a îndârjit, i-a asmuţit asupra cugetului diafan, i-a dirijat, i-a renăscut, i-a înnoit, i-a reîncreştinat, împărtăşindu-i astfel pe toţi cu lumină, cu adevăr, cu libertate, cu frumos, cu iubire.

   Scrierea poeziei în mental era un exerciţiu ascet de catehizare a spiritului care recroia chipul artistului creator în ipostaza deplină a frumuseţii izbăvitoare, rezidindu-i trupul torturat, prăbuşit, sfâşiat, fărâmat, frânt, sfârtecat, întru aura Icoanei sale.

   Rugăciunea este rădăcina poeziei religioase, iar corola mistică a poeziei devine la rându-i rugăciunea de foc a sufletului renăscut în chipul divin dăruit cu dragoste de către Atotcreatorul sublimei Sale Creaţii spirituale-Omul.

   Trebuie afirmat faptul că actul creativ în presupusa stare de libertate, diferă de mistica de foc a creaţiei în cuptorul suferinţei, a flăcării nemistuitoare jertfelnice.

   Rugăciunea îl poate însoţi pe poetul creştin aflat în inspiraţie şi poezia sa poate deveni înălţătoare, dar când omul religios face prin jertfa suferinţei, cultul slujirii sale, atunci Poezia Crucii, urcă în lumina dumnezeiască a Frumuseţii divine a ÎNVIERII.

 

    Toate actele diverse ale creaţiei spiritual-religioase trebuiesc împlinite prin rugă.

   Poezia şi Rugăciunea devin consubstanţiale în sufletul frumos al creatorului haric.

   Poezia şi Rugăciunea ardeau tot mărăcinişul egoului, arau ogorul sufletului şi semănau în inima hristică sămânţa cerească a nemuririi: DRAGOSTEA creştină.

   Rugăciunea şi Poezia refăceau în trupurile zdrenţuite cea mai frumoasă podoabă a spiritului care eclipsea prin frumuseţe toate celelalte acte ale Omului creştin.

   Poezia şi Rugăciunea deveneau astfel pâinea cea de toate zilele, pentru cei mulţi, dar şi pâinea cea spre fiinţă, pentru Aleşii sacerdoţi ai slujirii şi slăvirii LOGOSULUI.

   Într-un fel şi în altul toată lumea mediului concentraţionar al Republicii Penitenciare putea să se cuminece frumos şi sublim întru Iubirea de Hristos şi de Neam.

   „Aşa încât 95% dintre deţinuţi ştiau codul Morse… Aşa au început să circule şi poeziile. Tonul l-a dat Nichifor Crainic şi Radu Gyr, cei mai mari poeţi ai închisorilor, urmaţi de alţii, foarte valoroşi şi ei, ca Andrei Ciurunga, Constantin-Aurel Dragodan, Fane Vlădoianu, care-şi transmiteau poeziile lor. Dar au fost şi câţiva eminenţi oameni de cultură care ştiau pe dinafară volume întregi de versuri de-ale poeţilor noştri clasici şi interbelici, precum şi din poeţi străini, şi le transmiteau prin Morse. Bunăoară Ovidiu Cotruş, nepotul poetului Aron Cotruş, discipol al lui Blaga şi preparator la catedra acestuia de estetică.” (Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare. Fundaţia Sfinţii Închisorilor Piteşti-2014, p. 168)

   Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, crezul, libertatea, nădejdea, răbdarea, jertfa şi dragostea lor, toată voinţa-sentinţă a pătimirii, întrupată prin ateismul vânzării şi trădării, prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, tortura, dar calvarul Golgotei Naţiei române şi Crucea Răstignirii s-au înălţat în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

   Poeţii Crucii, parte formaţi, parte consacraţi, altă parte convertiţi prin mistica suferinţei, a jertfei la creaţie şi-au odrăslit conştiinţa cu înţelepciunea în care au clădit un principiu imperativ de viaţă: slujirea credinţei şi a iubirii de Patrie şi de Creator sub heraldica demnităţii creştine. Odată pătrunşi în regimul tenebrelor, terorii temniţelor, penitenciarelor, lagărelor şi-au ordonat conştiinţa morală în acel mediu al prigoanei continue, al persecuţiei permanente, rămânând fermi, cinstiţi, senini, demni în frângeri, mâhniri, înfrângeri, dureri, căderi, ştiind că nu este pecetluit nici un triumf, ştiind că statornicia nu are durată, ştiind că tăcerea vindecă întristarea, creaţia, munca cu sinele întăreşte nădejdea salvându-te din înfrângere, nu atât pentru tine, ci pentru ceilalţi, pentru urmaşi, pentru ţară, pentru biserică, transformând prigoana în predanie, transformându-se pe sine într-un om nou, devenind temelie pe care să se clădească o lume nouă.

     Soarta te cheamă la viaţă, dar Destinul te alege pentru Neam.

     Ţelul vieţii trebuie să devină Calea pe care trebuie să o urmezi neabătut de nici o împrejurare, astfel încât toate încercările sorţii să te întărească pentru a birui.

   În toate împrejurările, Poeţii Crucii au fost drepţi cu ei înşişi dar şi cu ceilalţi, cu duşmanii naţiei, bisericii, chiar cu călăii-torţionari, dar nu toleranţi. Lupta pentru formare, lupta pentru creaţie, lupta pentru trăire, lupta pentru devenire, lupta pentru împlinire, lupta pentru definire ca om creştin, ca ales întru izbăvirea Neamului, a fost preocuparea lor liturgică, astfel încât întreaga viaţă prin suferinţă şi jertfă să devină o viaţă de creaţie, de slujire, de slăvire, iar prin creaţia lor au zidit un Altar Naţiei şi prin iubirea lor au consfiinţit un Imn al dragostei întru FRUMOSUL Creaţiei divine.

   Poeţii Crucii, deveniţi misticii de foc ai Rugăciunii, au ajuns sacerdoţii Cuvântului, prefăcând fiecărei Clipe eternitatea ei pentru trăirea creaţiei lor întru veşnicie.

   Poezia Crucii a odrăslit în fiinţa răstignitului devenind miraculosul Poem al Învierii.

   Poezia Crucii este deopotrivă apă şi foc, aer şi lumină, rugă şi cânt, adiere şi mireasmă, aromă şi culoare, pâine şi vin, botez şi cunună, pământ şi cer, chemare şi îmbrăţişare, crez şi mărturisire, confesiune şi cuminecare, Cruce şi Înviere.

   Distrugându-le sănătatea fizică, creştinii sub taina Tăcerii şi-au reclădit o citadelă a religiozităţii, în care au sădit Rugul aprins al conştiinţei morale, pentru a lumina în juru-le frumuseţea sufletului, iubirea şi demnitatea numelui lor, al Patriei, al Bisericii.

   Hotarul de cumpănă l-au prefăcut în piatră de hotar al destinului lor, al destinului Neamului, ajungând suzeranii şi suveranii sinelui întru libertatea spiritului celest.

   Poeţii Crucii au prefăcut limba maternă literară în limba liturgică a inimii, iar din sufletul dreptei lor credinţe au aprins Rugul de foc al Crucii creatoare.

   Prin Rezistenţa religioasă şi anticomunistă Poeţii Crucii s-au aprins în Faruri de reflecţie, de luminare peste întreg universul concentraţionar, împletind şi consfiinţind toate formele scrisului în acel sinistru şi diabolic spectru carceral:

    „ Literatura de detenţie, literatura memorialistică de detenţie, literatuta universului concentraţionar, memorialistica concentraţionară, memorialistica închisorilor, memorialistica de penitenciar, literatura carcerală, memorialistica de detenţie, memorialistica rezistenţei.”  (Conf. univ. dr. Constantin Buchet, Între bestiar şi martirologiu. Amintiri din iad. Intern şi internaţional în paradigma reeducării, în, Radu Ciuceanu, La Taină cu Diavolul. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti-2015, p. 44)

   Reperul fundamental spiritual, catehetic pentru deţinuţii religioşi a fost suferinţa, credinţa, dragostea şi jertfa întru Dumnezeu, culminând în zelul Poeţilor Crucii cu mistica creatoare ca: poezie martirică, mărturisire filocalică, sofianică, literară.

   Credinţa, Suferinţa şi Dragostea au fost Treimea vieţii deţinuţilor şi lumina Învierii!

   Poeţii Crucii au prefăcut Calvarul vieţii într-o Liturghie apologetică a lui Dumnezeu!

   „Fără credinţă, spunea marele filosof creştin Petre Ţuţea, vii de nicăieri şi pleci spre nicăieri”. Seniorul culturii, Conu Alexandru Paleologu, era şi mai intolerant:

   „Căci eu cred că necredinţa este o dovadă de tâmpenie. Asta-i clar şi trebuie repetat! A te declara necredincios este o probă de stupiditate. Şi văd acum la generaţia mea, la oameni care au rămas cramponaţi de incredulitatea lor de atunci, încăpăţânaţi să nu creadă, ca să nu fie consideraţi nişte fraieri, nişte persoane ce iau în serios nişte iluzii. Însă a nu crede e semn de prostie. E clar asta! Iar prostul nu poate crede în Dumnezeu, chiar dacă el îşi imaginează că crede.” (cf. Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, Ed. Lumina Credinţei, Bucureşti-2018, p. 86)

   Parafrazându-l pe Marele nostru filosof creştin Petre Ţuţea am putea afirma:

   Prin credinţă vii din TOTUL şi pleci înspre TOATE!

   Aşa grăia şi marele POET român-basarabean Grigore Vieru care, înfiia Poezia, Bisericii: „Pot fi oare concepuţi Eminescu, Blaga, Goga, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi atâţia alţi mari poeţi, pot fi ei oare concepuţi în afara credinţei strămoşilor noştri?” (Artur Silvestri, Cuvinte pentru Urmaşi, Vol.II, „Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. Carpathia Press-2007, p. 89))

   Rugăciunea zilnică era Pedagogul pregătirii lor cotidiene care-i educa, informa şi forma cultural aproape în toate domeniile. Pe ecranul minţii lor, în Aula conştiinţei,   Rugăciunea se substituia Învăţătorului iscusit care-i pregătea iniţial psihologic şi moral dezvoltându-le mai întâi exerciţiul memorării, ca pe un fel de etapă şcolară.

   La scurt timp, intelectualii, învăţătorii, profesorii, seniorii culturii, slujitorii cultului, ştiinţei puneau întregul lor răsad spiritual în minţile curate, luminate, aerisite, în inimile însetate şi flămânde de cultură, artă ca într-un distins Colegiu de Elită.

   Apoi se continuau toate treptele pregătirii lor, într-un stadiu intens Universitar care, rivaliza cu cele mai renumite Facultăţi, Universităţi, Academii din ţară şi din lume.

   Totul era aşezat pe temelia creştin ortodoxă, devenind o măreaţă CATEDRALĂ.

   În afară de cei deja formaţi, consacraţi, renumiţi, eminenţi care şi ei mai adăugau câte un diamant culturii şi pregătirii lor, ceilalţi ajungeau  o carte, o colecţie, o arhivă, o bibliotecă, astfel încât stârneau groaza în gardienii care nu mai pridideau cu percheziţiile de fiecare zi, căutând „cărţile” de pe care „citeau” deţinuţii religioşi…

   Paralel cu rugăciunea, cu textele biblice, liturgice, cu învăţarea universală, cu dezvoltarea memoriei, deţinuţii politici religioşi exersau comunicarea prin codul Morse, devenind specialişti de iuţeala fulgerului, de codificări, decodificări, tălmăciri, alcătuind cuvântul dintr-o singură literă, întregind textul dintr-un singur cuvânt.

    Rugăciunea avea rolul pedagogic şi catehetic de a dezvolta la maxim capacităţile intelectuale, morale, psihologice, religioase, vocaţionale, afective, misionare, mistice.

   POEŢII CRUCII

 

   În spaţiul Infernului concentraţionar pe tărâmul mistic al creaţiei creştine „SUMA LIRICĂ DE VOIEVOZI” a înrolat peste 200 de Poeţi ai Crucii, zeci de Filosofi creştini, zeci de teologi eminenţi, zeci de artişti, sute de Mărturisitori mistici.

   RADU GYR

   Radu Ştefan Demetrescu s-a născut la 2 Martie 1905, la Câmpulung Muscel. S-a mutat cu familia în Cetatea Banilor-Craiova, urmând cursurile primar şi liceal. În Capitala ţării a absolvit cu Magna cum laudae Facultatea de Litere şi Filosofie. Pseudonimul Gyr l-a înfiat de la Dealul Gruiului de lângă Muscel, publicând volumele: Linişti de Schituri (1924), Cerbul de Lumină (1928), Cununi Uscate (1938), Poeme de Răsboiu (1942), Balade (1943). A fost Conferenţiar univ. dr. la catedra facultăţii care l-a consacrat.

   Pentru prodigioasa sa creaţie de excepţia a primit numeroare premii: Premiul pentru Sonet al Societăţii Scriitorilor Români-S.S.R. (1926), Premiul Institutului pentru Literatură (1927), Premiul Adamachi al Academiei Române (1930), Premiul Socec al S.S.R. (1939).

     Arestat sub Carol al II-lea, sub Mihai I şi oferit apoi comuniştilor, Radu Gyr, a fost condamnat la moarte pentru poezia manifest: Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!, pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă. A executat 23 de ani temniţă, perioadă de creaţie în mental de zeci de mii de versuri, readunate după eliberarea din 1964, în volumele: Sângele Temniţei, Stigmate, Poezia Orală, Anotimpul Umbrelor, Ultimele Poeme, Crucea din Stepă, Pragul de Piatră, Era o Casă albă, Calendarul Meu. A trecut în nemurire la 29 Aprilie 1975.

   Radu Gyr, cu siguranţă cel mai mare poet al Crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la închisoare pe viaţă. Toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi dragoste, de asceza suferinţei de Neam şi mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi ne mai vând încă veneticilor alogeni sau oligarhiei oculte.

   Radu Demetrescu Gyr şi-a prefăcut destinul vieţii dăruită de Dumnezeu în Poezie, iar poezia a închinat-o cultului vieţii întru Dumnezeu.

   Harul divin şi ocrotirea Maicii Domnului i-au picurat sublimele Versuri în inima sa mare cât o Vatră Străbună, ca nişte râuri, psalmi de foc în care fiinţa şi persoana sa să lumineze tuturor celor ce îmbrăţişează FRUMOSUL. Toate versurile sale, zecile de mii de versuri şi-au înteţit flacăra în Slovele de foc-adevărate Ruguri aprinse.

   Toate poeziile marelui Poet sunt de fapt Testamentul divin al vieţii sale martirice.

   Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

   „Nu pentru-o lopată de rumenă pîine,/ Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ Ci pentru văzduhul tău liber de mîine/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// „Pentru sîngele neamului tău curs prin şanţuri,/ Pentru cîntecul tău, ţintuit în piroane,/ Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mînia scrîşnită-n măsele,/ Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane/ O claie de zări şi-o căciulă de stele,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Aşa ca să bei libertatea din ciuturi/ Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte/ Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,/ Peste toate ce slobode-ţi ies înainte,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii,/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,/ Sus pe lumina din urmă-a furtunii,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!  (Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti-1993)

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mistica Creației Creștin-Ortodoxe în Spațiul Concentraționar Poeții Crucii” →