George ROCA: Memoria peniței (2) – Cine trage sforile?

Vine moşu’ cu necazuri!

 

În fiecare an, în luna decembrie aşteptăm să vină moşul cel drag… cu sacul încărcat cu cadouri. Aşa e tradiţia la noi, aşa a fost întotdeauna şi aşa este în multe alte ţări ale globului. În ultimii ani, tot mai des, sacul moşului este încărcat cu surprize neplăcute, necazuri, calamităţi, accidente, supărări şi confuzii. Unele din acestea sunt create de natura revoltată pe efectul de seră, altele de influenţele universului asupra micii noastre planete.

Consider totuşi, că cele mai mari necazuri pricinuite speciei umane sunt făcute tot de indivizi aparţinând acesteia, cu scopul de a face rău semenilor lor, pentru un fals ideal religios sau politic, sau pentru a obţine cine ştie ce câştiguri obscure. Aceştia, pentru a-şi atinge scopul, urzesc intrigi, pregătesc sabotage sau atacuri teroriste, creează disensiuni între indivizi, grupări etnice, naţiuni, schimbă cursul istoriei, fac să dispară state de pe hartă, trăgând sforile… în folosul lor.

 

Cei mici o iau pe cocoaşă…

Şmecherii, intrigi, şi sfori s-au tras de când e lumea. După al doilea război mondial, unele state au acaparat capital prin diferite mijloace obscure, altele au săracit sau au fost obligate să sărăcească. Chiar dacă în al doilea război mondial unele state au făcut sacrificii enorme pentru ca armatele lor să se lupte cu naziştii, ajungând până la Berlin, nu li s-a recunoscut acest merit… împărţirea cozonacului făcându-se între cele patru mari puteri binecunoscute. Ba culmea, aceste ţări, care au ajutat la victorie, au fost date de către aceşti „mari” mamei vitrege de la răsărit.

Marile puteri au trasat sfere de influenţă din a căror graniţe nu era scăpare. Războiul rece a adus mult rău omenirii, multe sacrificii inutile, multe necazuri şi mult amar. Şi culmea! După căderea comunismului, pe la începutul anilor nouăzeci, tot cei necăjiţi şi asupriţi au fost muştruluiţi cu indexul (vezi Conferinţa de la Madrid pentru noile candidaturi în NATO!) şi lăsaţi să piară în sărăcie, dezorganizare politico-economică, lupte inter-etnice şi confuzii… privind chiar  aşezarea geografică a acestora. Chiar dacă unele naţii se găseau în Europa încă de la facerea lumii, nu li se recunoştea acest drept, fiind marginalizate, tracasate, ameninţate, verbal, economic şi cu indexul,  nedându-li-se posibilitatea să se alinieze altor popoare din acelaşi perimetru continental. Trebuia să fie şi o zonă „paria” care să înghită toate scursorile şi produsele depăşite ale marilor puteri economice, să se creeze un „market” pentru toate ciurucurile şi marfa „second hand”, fapt care mai târziu a generat dezvoltarea unei noi clase sociale, „nouveaux riches”, a mafioţilor, bişniţarilor şi speculanţilor, cei care, în prezent, au ajuns să influenţeze chiar şi puterea statală.

Ţările mici, care au suferit de pe urma celui de al doilea război mondial şi de pe urma comunismului, ajungând să fie secătuite economic şi financiar, au fost marginalizate şi tratate cu indiferenţă, pe când state care au iniţiat războaie (pe care apoi le-au pierdut), sau cele care au avut dominaţia sistemului totalitar comunist, au fost tratate ca parteneri de valoare, uneori chiar egali, dându-li-se ajutoare substanţiale, de la „Planul Marshal” până la împrumuturi substanţiale, uneori nerambursabile, şi chiar dreptul la putere şi infuenţă politică.

 

O lume nebună, nebună, nebună…

Prin anii şaizeci circula sintagma cunoscută „o lume nebună…nebună!”. Se dansa, se cânta! Oamenii, indiferent de sistemul politic în care trăiau, simţeau o destindere, un început de prosperitate. Aşa a fost şi la noi în România! Oameni îmbătaţi cu apă rece! Au urmat anii şaptezeci, ani în care a început criza economică mondială – odată cu majorările de preţuri la ţiţeiul brut, odată cu acumulările de capital ale unor ţări (alese), odată cu paranoia unor conducători de state – pentru a-şi impune punctul de vedere dictatorial. Această situaţie s-a ascuţit şi mai tare în anii optzeci când lumea a început să fie bolnavă: bolnavă politic, bolnavă economic, bolnavă fizic, bolnav fiind chiar şi mediul înconjurător. Au apărut noţiuni noi ca: SIDA, efectul de seră, mareea neagră, marea finanţă, noua ordine mondială, lumea ocultă, satanism, iar cuvinte ca „malefic” şi „benefic” sunt vehiculate din ce în ce mai des!

„Geniul Carpaţilor” era plimbat de regina Elisabeta a II-a cu caleaşca prin Londra, dându-i-se toate onorurile. În America, la Washington, era primit cu braţele deschise de preşedinti faimoşi ca Nixon, Ford sau Carter. Păream o ţară importantă pentru „cei mari”, atât din punct de vedere economic, strategic sau tradiţional. Ni s-au dat atunci ajutoare şi împrumuturi  substanţiale. Se vorbea frumos de România în presă şi în alte mijloace mass-media din occident. La fel de frumos se vorbea şi de Iugoslavia, care era chiar mai avantajată decât România. Ce viaţă, ce parfum, ce speranţe! Balcanicii erau Îmbătaţi cu apă rece! Aşa trebuia „atunci” să fie… pentru a i-se dea un picior în dos lui Ivan, că prea se suise pe divan. După căderea comunismului toată lumea a sperat într-o schimbare, într-o viaţă mai bună. Foştii comunişti, de la conducători, la omul de rând, deveniseră peste noapte pro-capitalişti, visând bunăstare ca în „minunata Americă”! Ceauşescu a fost executat pentru a i se închide gura, dar cei care i-au făcut jocul nu au fost traşi nici macar de urechi, rămânând tot cu… vilele, palatele, caleştile şi amintirile plăcute. În politică au apărut feţe noi: „promisnacii”, „indexacii”, „aplaudacii”, lingăii, inculţii, ciorile vopsite, papagalii, forţoşii (aşa vrea muşchii lor!) cameleonii şi cei cu caracter zero. Corupţia, haosul şi anarhia domină sfarşitul de mileniu. Alegerile recente pentru preşedenţie din unele state cu tradiţie democratică creează stări de şoc, nesiguranţă, confuzie şi neîncredere. Atunci la ce se aşteaptă de la state mai mici unde instabilitatea politică este dictată şi dominată de ţări cu influenţă sau de organisme internaţionale cu putere economică şi financiară? Nimeni nu mai poate şti cum e bine sau ce este bine. Chiar şi natura ne pedepseşte. Atât de multe calamităţi, inundaţii, cutremure sau accidente, nu s-au cunoscute pe tot parcursul evoluţiei speciei umane. SIDA şi Ebola sunt boli care decimează populaţii şi naţiuni… şi culmea, întotdeauna pe cele mai sărace!

 

Aşa vrea muşchii lor…

Foarte ciudat mi se pare abandonul domnului Constantinescu de a mai candida la preşedenţia României, abandon care întrucâtva seamănă cu cel al domnului Gorbaciov, cel care a predat marea putere sovietică şi comunismul în mâna aşa-zişilor inamici din războiul rece! Oare nu aşa i s-o fi dictat de către forţele oculte? Oare nu aşa trebuia să fie, după ce, domniile lor, au făcut jocul marii finanţe, distrugând economia şi industria naţională, care bună-rea cum era aducea totuşi un folos naţional, un folos care nu crea şi mai mari datorii pe spinarea bietului popor. Oare nu a fost făcut acest lucru pentru a se „construi” noi pieţe de desfacere supraproducţiei ţărilor dezvoltate…  în ţările cu aşa-zisă economie falimentară, loc unde să se „topească” toată marfa nevandabilă, sau greu vandabilă, desigur pe valută forte (schimburi barter nu se acceptă!). Înainte de „loviluţie”, fabrica noastră X, facea cuie, care bune-rele, mai coclite sau mai strâmbe, erau produs autohton care nu costa prea mult, mâna de lucru fiind ieftină. Acum magazinele oferă minunate cuie de oţel, nichelate, frumos ambalate, dar produse în străinătate, pe care ai noştri le plătesc cu bani grei. Şi mai vin… tot flăcăii care ni le vând sa se amestece în politica internă, dându-ne sfaturi „bune” care să le aducă tot lor foloase. Întotdeauna razboaiele, haosul şi dominaţia au umplut doar buzunarele speculanţilor.

Îmi pun intrebarea, de ce o fi câştigat din nou domnul Iliescu cursa pentru preşedenţie? Nu este dânsul cel care a fost acuzat că ar fi adus minerii la Bucureşti! Dece domnul Petre Roman a avut doar 3% din voturi? Dece nu a apărut un alt lider care să conducă România. Controversatul şi mult-blamatul, Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Partidului Romania Mare, era cât pe ce să facă „şah la rege”! A câştiga domnul Ion Iliescu că aşa a vrut muşchii poporului! No comments! Adică… ba! Că de data asta nu a zis nimeni (ba a zis CVT!) că s-au făcut fraude electorale. Bun! Atunci de ce au început în presă comentarii tendenţioase la adresa noului preşedinte ales de „măria sa poporul român”? Recent am urmărit un reportaj pe unul din canalele australiene în care  Slobodan Milosevici este descris ca un monstru, în cele mai sumbre culori, spunându-se că este criminal de război aşteptat cu ardoare de Tribunalul de la Haga. Imediat se face un paralelism între Serbia şi ţara vecină, România, arătându-se că la preşedenţia acesteia din urmă a fost ales un fost tot un comunist… cel care a creat mineriadele. Imaginea lumii începe din nou să se (de)formeze când este vorba despre iubita noastră ţară. Zece ani s-a folosit ca material de propagandă anti-românească filme şi imagini cu „vestiţii” noştri copii handicapati… pe care-i aveam cică, numai noi, nimeni alţii! Şi culmea-culmilor, mai-toţi sunt bolnavi de SIDA şi de tuberculoză! Ca la noi la nimenea!

 

Despre imaginea ţării

 

Aţi fost atenţi vreodată la imaginea ţării şi a poporului american în filmele făcute la Hollywood? Iankeul când vine acasă de la servici, intră în living-room-ul în care întotdeauna stă aprinsă o veioză frumoasă. În încăpere e curăţenie şi tronează în general mobilă clasică. Tradiţionala bună-stare americană! Tablouri pe pereti, rafturi cu cărţi… Omul, obosit după orele de muncă îşi umple un pahar de cristal cu „vizichi” sau îşi ia din frigiderul mare cât un elefant (şi burduşit de mâncare!) o bere bună şi rece. Obiectivului camerei de filmat evidenţiază subtil imagini cu uşa deschisă a bogatului frigider, cu veioza Tiffany, cu mobilierul antic, cu paharul de cristal… Bravo lor, felicitari! Ştiu să îşi facă imagine! Regizorul român însă, după ce a spălat duşumelele curentului „cine verité” îi prezintă pe „ai noştri” de parcă ar fi cu toţi de la coada vacii: prostănaci, nespălaţi, păduchioşi, golani… C-aşa vrea muşchi lui, sau ai altcuiva care-l plateşte! Şi astfel, spectatorii văd, trag concluzii şi bineînţeles, fac comparaţii între imaginea americanului şi a românului! Acelaşi lucru se întâmplă şi la televiziune, în presă sau în alte mijloace de propagandă mass-media. Unele filme româneşti sunt cumparate şi difuzate în străinatate, poate cu intenţii bune (oare?) de a se vedea realitatea (deformată!!!) de acasă. Ani în şir ne-am făcut „mea (nostra!) culpa” zicând şi acceptând chiar, că aşa este viaţa şi situatia la noi… că noi suntem de vină, că suntem nespălaţi, paduchioşi şi puturoşi, adoptând sloganul care a devenit pseudo-patrioticul brand de ţară „Fie pâinea cât de rea…” Întrebare: „Dar… de ce să fie mereu rea când se poate face şi bună?” De ce să ne arate alţii cu degetul că provenim dintr-o ţara unde pâinea e rea!? Oare asta o fi imagine a poporului român? Chiar nimic nu mai este bun la noi? Totul este putred în Romania? O fi poporul român prost, nebun sau disperat? Nu cred! Hei, dăşteaptă-te rumâne!

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (2) – Cine trage sforile?”

George ROCA: Memoria peniței (1) – Când începe noul mileniu

Confuzii, confuzii, confuzii…

De la pronunţie la geografie, de la ştiinţă la politică, multe confuzii afectează societatea omenească din ultimul timp. Exemple? Pot să vă dau câte vreţi!!! Se pronunţă pe româneşte ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite), şi în limba engleză, UNO (United Nations Organisation). OK! Dacă e ONU, atunci de ce nu pronunţăm OTAN (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord), în loc de abrevierea NATO? Ce reguli folosesc învaţaţii de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” de pe lângă prestigioasa Academie Română? Unde sunt scrise sau menţionate aceste reguli, deoarece în ultimele îndreptare ortografice, ortoepice şi de punctuaţie (IOOP) nu sunt specificate asemenea exemple?

Românilor care locuiesc „mai stabil” în străinătate, sau în afara graniţelor ţării, le place să se numească patrioţi. Chiar dacă unii nu au de gând să se reîntoarcă deocamdată în ţara de baştină, mulţi dintre ei ar dori totuşi să-şi aibă tot acolo locul de veci. Adevărul este că foarte puţini îşi pot îndeplinii visul. Nu prea te ţin balamalele să te reîntorci la bătrâneţe în locurile natale! Din aceasta cauză confuzia românilor emigranţi persistă. Unii, chiar dacă se dau mari iubitori de limbă română, nu îşi învaţă odraslele limba stramoşilor… precum o fac alte neamuri „venetice”. După interesanta „daco-gestică” – formă de comunicare de care au „profitat” la începutul cuceririi vestului – folosesc acasă, imediat ce închid uşile pe dinăuntru, o limbă română mixată cu noţiuni de jargon, argou şi regionalisme, pe care englezii ar numi-o „Broken Romanian”. Vreţi exemple? Vă pot da o mulţime! La New York, românii călătoresc cu „saboiul” (de la „Subway”) la muncă, folosind acest „neologism”, în locul cuvintelor „metrou” sau „tren”, noţiuni care definesc în limba română acest mijloc de transport. Se foloseşte foarte des „am fost la shoppingăleală”, în loc de „am fost la cumpăraturi”, „mergem în trip”, în loc de „mergem în călătorie”… Să nu mai vorbim de trivialul „fac” pe care îl scot din gură românaşii noştri ori de câte ori se lovesc cu ciocanul peste degete!

Ei, parcă „lingviştii” occidentali sunt mai breji!? Mai circulă prin publicaţii prestigioase denumirea de Burma, Birmania, pentru Myanmar, Peking, Bey-jing pentru Beijing, Kampuchia, Cambodia sau Cambodja, apoi „Budapest”, pentru a desemna capitala României  (vezi ediţia I-a, coperta a IV-a a romanului “Windmills of the Gods” de Sidney Sheldon). Când se scrie Sidnei, Sidney sau Sydney? Mulţi mai scriu în engleza, în loc de „România”, Rumania, Roumania sau chiar Rromania! Confuziile se succedă şi în medicină sau ştiinţă. Azi ţi se spune că aspirina este bună pentru inimă, mâine, că salicilatul pe care îl conţine, produce cancer. Florul din pasta de dinţii cea de toate zilele  ne otrăveste încetul cu încetul; farfuriile zburătoare există, au fost văzute, dar guvernele neagă acest fapt. De ce oare!?

Şi controverse…!

URSS-ul a fost cel mai teribil inamic al occidentului în războiul rece, dar acum ruşii sunt luaţi în braţe, iar ţările vândute la Yalta, sunt aduse la sapă de lemn sau muştruluite cu indexul de către conducătorii mai-marilor puteri şi de Fondul Monetar Internaţional. Cortina de Fier” s-a mutat pe partea vestului… Înainte nu primeam paşapoarte de la comunişti, acum nu primim vize de la capitalişti, aşa că bieţii românaşi de rând nu au nici o şansă să vină „acilea” la Olimpiada de la Sydney, în 2000. Ca să nu mai batem apa în piuă cu exemple despre confuziile şi controversele cotidiene, să încercăm împreună să analizăm cea mai zăpăcită încurcătură creată odată cu declararea anului 2000 începutul noului mileniu, adică cel de al treilea! Căzut-am şi eu în butoiul cu fraieri, în urma cu vreo doi ani, când am pus titlul unui roman-reportaj care apărea în foileton într-unul din cotidienele româneşti, numindu-l „Olimpiada mileniului trei”. Era vorba acolo, despre modul de organizare şi pregătirile Olimpiadei a XXVII-a, care se va ţine la Sydney, în Australia, în perioada 15 septembrie – 1 octombrie 2000. Mii de scuze!

VCM3

 

Virusul Confuzant al Mileniului Trei (VCM3) este cel care produce în prezent cele mai mari crize de insomnie. Acesta i-a afectat  nu numai pe „marii gânditori” români, ci şi pe cei de pe alte plaiuri. La Paris în jurul Turnului Eiffel, se pregătesc de revelion serbări galante, acţiuni prin care francezii îşi vor lua rămas bun de la mileniul al doilea şi vor saluta cu focuri de artificii începutul mileniului trei (cu un an mai devreme!?). Virusul bântuie atât prin Trafalgar Square din vechea metropolă engleză, cât şi prin Times Square, inima aşezării înfiinţate de Peter Stuyvessant, New York… pentru a ajunge până la urmă ajunge şi la capătul lumii, la Sydney. Serbări scumpe, cu fast şi opulenţa, se pregătesc şi aici pentru cinstirea bebeluşului Mileniu-Trei. Toate hotelurile, restaurantele, cârciumile, pub-urile, sunt rezervate (în întregime) de mai multe luni. Un tacâm la o masă comună, la un bistrou din jurul Operei House, începe de la modesta sumă de 500 AUD. Pentru această sumă, ţi se oferă un scaun, o sticlă de vin (spumos) local, un platou de „pasta”, o felie de friptură de curcan, o cafea, un desert şi o fereastră prin care poţi vedea focurile de artificii. Atât!

O fleică din carnea Păsăroiului Emu, vărul australian al struţului african, va costa de la  3000 dolari-plus, în cazul când acesta va fi făcut friptură. Puişori de cangur, miei sau purceluşi, vor fi prăjiti în cuptoarele de făcut pizza şi vor fi decoraţi cu un măr în gură şi un bucheţel de pătrunjel în deschiderea atât de discutată de răposatului Al. Graur.  Dacă vrei să petreci „noaptea dintre milenii” într-un local de mâna întâi, precum cel de la hotelul Hilton, restaurantele din Turnul de Televiziune, Centrepoint sau restaurantul faimoasei Opera House, atunci de mult trebuia să achiţi două, trei, sau chiar cinci miuţe de dolari… acum totul fiind „Fully Booked”, adică nu mai găseşti un loc liber, nici dacă dai cu tunul sau arunci cu şpaga! După cum vedeţi nu am menţionat nicăieri, delicioasele icre negre, sau caviarul. Restricţii draconice au fost impuse Australiei de faimoasa societate pentru protecţia mediului „Greenpeace”. Dacă nu se importă caviar, atunci nu se mai omoară sturionii – zic ei, iar dacă „ozii” (diminutiv local dat australienilor) îndrăznesc să nu se supună, atunci vai de olimpiada lor, căci “boicot” va scrie pe fruntea acestora. Aşa „vrea” muşchii lor, adică ai Grinpisului!

Celor care n-au găsit locuri la localurile din preajma faimoaselor puncte de atracţie: Darling Harbour, Opera House şi a vecinului pod, poreclit “Coathanger” (deoarece seamănă cu un umeraş de haine), li se oferă o alternativă: un zbor cu compania Qantas peste Polului Sud. Cine vrea să vadă de revelion, Antarctica, din avion, va plăti cu şapte mii doua sute de dolari australieni un fotoliu la fereastra clasei întâi, şase mii, la fereastra clasei „business” şi trei mii opt sute, la fereastra clasei economice. Dar totuşi, cei de la compania aviatică australiană, au grija mare şi de cei care nu prea au dare de mână, oferindu-le contra modestei sume de doua mii de dolari un loc pe rândurile din mijloc (asta, poate… aşa, pentru echilibrarea avionului!), însă fără a avea dreptul să  se uite pe fereastră, ci doar la părtile dorsale ale celor cu o mai mare dare de mână. Durata zborului este de  aproximativ unsprezece ore, fără nici o escală. No comments, mate!

Stând drept şi gândind strâmb, e posibil, că pe mulţi i-o fi speriat, mult-discutatul sfârşit al  lumii, şi atunci, şi-au zis că nu banii contează şi desigur, ar fi mai bine, ca acest „sfârşit” (adică noul an!) să-i găsească lângă o felie de piept de păsăroi australian, o halbă de şampanie, fie ea şi Dom Perignon, Moet Chandon, Veuve Clicot sau ce-o fi (numai bule franţuzeşti să aibă!), nişte artificii chinezeşti şi Boeing-uri americane aruncate prin atmosferă/stratosferă spre Antarctica.

Deci… când începe noul mileniu?

În altă ordine de idei, hai  să trecem iar la oile noastre. Ce facem cu confuzia creată de VCM3? Când începe noul mileniu… în anul 2000 sau în 2001? Pentru a ne dezmetici numărăm hacana pe degete: unu, doi, trei ş.a.m.d. Ciudat! Atunci când terminăm de evidenţiat aritmetic toate degetele mâinii şi în sfârşit zicem cu voce tare: „zece” (unii mai şugubăţi, ca alde Contele Alexe  zic „zexe”!) realizăm că am încheiat o decadă digitală (căci în nonade n-am auzit încă să se măsoare anii!)… apoi ne dumirim că o sută de degete fac un centenar şi in sfârşit, o mie de degete fac un mileniu. Ura! O mie de degete fac deci un mileniu, iar un mileniu este egal cu o mie de ani! Ura, din nou!

Stând strâmb şi judecând drept, parcă undeva este ceva în neregulă. Nu ne iese socoteala cu începutul mileniului trei în anul 2000! Circumvoluţiunile încep să se încălzească şi să scoată scântei. Ne piere simţul umorului, avem palpitaţii, ne supăram, devenim iar confuzi, iar VCM-ul ne atacă puternic. Sărim în sus şi iar o luăm de la capăt cu numărătoarea. De data asta cu creionul pe hârtie. Zece linioare, un deceniu, de zece ori zece linioare, un centenar, şi aşa mai departe până ajungem la mileniu. Suma e la fel ca la numărătoarea pe degete. Iar dureri de cap, migrene şi nopţi nedormite. Cine ştie… poate asta o fi faimoasa boală a lui Calache!

Deoarece oameni suntem, îl întrebăm timid pe aproapele nostru. Mulţi, cu privire bovină, dau un răspuns în doi peri: „Aşa a declarat guvernul, aşa trebuie să fie!”. Alţii mai cerebrali încep să calculeze şi ei pe degete, apoi pe hârtie şi aşa mai departe. După ce trecem de fazele acestea de cercetare matematică, mai descoperim câteva nereguli. Unele popoare, ca evreii, arabii, indienii, sau chinezii (cei mulţi!), nu trec, în noaptea de revelion (care vine), în mileniul trei. La evrei este anul, 5760, deci în mileniul cincişimaimultdejumătate, având un avans de aproape trei milenii faţa de creştini. La musulmani, calendarul începe de când Mahomed s-a mutat de la Mecca la Medina, adică in anul 622 E.N.(era noastră). Confuziile provin şi de la alţi factori. Arabii calculează anii după fazele lunii, nu ale soarelui. La aceştia, anul are o durată de 354 de zile, din care cauză este mult mai scurt decât cel oficial, fapt pentru care domniile lor se află în prezent doar în 1420! Mayaşii au prevăzut că sfârşitul lumii va fi în 2012. Poate li s-or fi tocit dălţile cu care şi-au cioplit în piatră caledarul şi nu au putut să mai continue numarătoarea anilor… sau s-au lovit şi dânşii – cioplitorii desigur – cu ciocanul peste „deşte” şi… exclamând cu necaz acel faimos „fac” englezesc… au abandonat lucrul până le va trece durerea!

Cu multitidinea asta de popor chinez e o altă problemă! Ei numără anii în animale, nu în milenii: anul şobolanului, anul câinelui, a şarpelui, a dragonului etc., animalele se succed la fiecare doisprezece ani. Deci zece ani câineşti sunt de fapt 120 de ani de-ai noştri… După calendarul chinezesc „selenar”, aceştia mai au şi o altă numărătoare care spune că în prezent Marele Popor Chinez se află în anul 4698. Ţară mare, popor mare, ani mulţi la numărătoare… şi iarăşi capul mă doare! Parcă tot evreii sunt mai veterani, având un avans de 1062 de ani faţă de kitai! Căci nu degeaba l-au avut dânşii pe Methuselah a.k.a. Matusalem, fiul lui Enoh şi bunicul lui Noe – cel cu (b)arca! Longevivul a trăit până a împlinit frumoasa vârstă de 969 de ani! Bine că nu a apucat 1000 de ani că ar fi avut mari dureri de cap cu calcularea vârstei sale şi a VCM-ului!

Trec la raftul bibliotecii, de unde iau o carte de istorie, o enciclopedie mai britanică şi un dicţionar de cultură generală. Evrika! Am găsit ceva. Descopăr că un mileniu este compus dintr-o mie de ani – parca ştiam acest fapt! Mai aflu că lumea modernă a adoptat calendarul Iulian, care ne trimite în retro-timp la Iulius Ave-Caesar, în anul 44, după naşterea lui Cristos.

În secolul al şaselea, Dionysius Exiguus (Dionisiu cel Mărunt), călugăr, filozof şi om de ştiintă, la cererea Papei Sf. Ioan I-ul, a desemnat naşterea lui Iisus, la 753 de ani A.U.C. (Ab Urbe Condita = de la facerea  Romei) şi cu 532 de ani înainte de calcul, numind acest an „Anno Domini”. Cu acesta, deci, începe număratoarea anilor erei noastre.

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (1) – Când începe noul mileniu”

George ROCA: Boz, ultimul astru!

Mai zilele trecute, citind „Ullyse”, un volum de însemnări critice ale lui George Călinescu (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967), am întâlnit la paginile 178-180 un eseu interesant având titlul „Studiu depre Eminescu” datat „2 iulie 1933”. În conţinutul acestuia, autorul se referă la un nume foarte  cunoscut mie, Lucian Boz, om drag cu care am întreţinut, până nu de mult, dezbateri literare şi relaţii amicale, aici la Sydney, în îndepărtata Australie. Iată ce scrie Călinescu despre acesta la aceea vreme: „Am remarcat nu de mult o broşură despre Eminescu a d-lui Lucian Boz. Am lăudat atunci subtilitatea speculativă a lucrării, făcând rezerve asupra interpretării. Iată acum un prilej să arătăm unde duce entuziasmul cabalistic aplicat la Eminescu…” Eseul face în continuare o critica literară laudativă acestei lucrări. Despre cine este vorba? Cine este acest om băgat în seamă chiar de marele Călinescu? Să-l cunoaştem!

În urmă cu trei ani, pe la sfârşitul lunii martie, domnul Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) ne-a părăsit pentru întotdeauna! Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional.

A fost prietenul apropiat a lui Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Vinea, Ilarie Voronca, George Calinescu, Ştefan Baciu, Emil Boldan, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Grigore Cugler şi a multor alte personalităţi ale literaturii române care au strălucit în prima jumătate a secolul al XX. Împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Jules Perahim, Jacques Herold, B. Fundoianu (Benjamin Fondane), Paul Păun, Gellu Naum, şi alţii, formează „al doilea val” al curentului suprarealist (1933-1951), din primul făcând parte după cum se ştie, ca o tranziţie dinspre Dadaism, Tristan Tzara, Hogo Ball, Emmy Hennings, Hans Arp, Marcel Iancu, Jules Iancu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Jaques Costin, Poldi Chapier, Victor Brauner, ş.a. Cu toate acestea André Breton, aşa-zisul întemeietor al Suprarealismului, a susţinut întotdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte acest curent ca o mişcare ieşită din Dadaism. De altfel, atât în revista pariziană „Littérature” (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, „Câmpurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni. Posibil că suprarealismul, curent artistic şi literar de avangardă care pune accent pe nu pe gândirea logică ci pe iraţional şi inconştient, să-l fi marcat puternic pe Lucian Boz, deoarece deseori în convorbirile avute cu domnia sa, îmi vorbea cu mândrie şi nostalgie despre această grupare.

Scriitor prolific, critic literar, journalist, om de cultură şi artă, decorat cu „Ordinul naţional al meritului francez”, a lăsat posterităţii mai multe opere literare: „Eminescu” (Ed. Slova, 1932), „Cartea cu poeţi” (Ed. Vremea, 1935), „Masca lui Eminescu” (Editura Vinea 1935), „Moartea Abstractă” şi „O săptămână a poeziei” (Ed. Autorului, 1979), „Piatra de încercare” (Ed. Vinea), „Scrisori din exil2 (Ed. Dacia, 2001).

Născut la Hârlău, la 9 noiembrie 1909, dintr-o familie evreiască (Mendel), se mută cu părinţii la Bucureşti, unde studiază la liceul „Gheorghe Lazăr”. Dupã absolvirea  acestuia urmează facultatea de drept. Iubind literatura începe sa colaboreze şi să scrie la diferite publicaţii din capitală. În anul 1930 îşi începe activitatea gazetărească la revistele conduse de Ion Vinea „Facla” şi „Contemporanul”, iar mai apoi, între anii 1933-1937 este numit redactor la „Adevărul” şi „Dimineaţa”. În scurt timp devine unul dintre cei mai apreciaţi critici literari ai acelor vremuri, publicând numeroase articole în mai multe reviste de prestigiu precum: „Adam”, „Adevărul literar şi artistic”, „Capricorn”, „Discobolul”, „Excelsior”, „Gândirea”, „Lupta”, „Premiera”, „Rampa”, „Reporter”, „România literară”, „Tiparniţa literară”, „Unu”, „Vremea”, „Viaţa Românească”, „Zodiac”, şi altele. Între anii 1932-1933 editează o revistă proprie revistă numită „Ulise”. Interesantă alegerea acestui titlu, care, după cum mi-a relatat domnul Lucian Boz, a fost ales ca o „solidarizare” şi omagiu la volumul de însemnări critice intitulat „Ulysse” a lui George Călinescu, în care trebuia să fie inclus şi eseul despre care v-am vorbit mai sus. Povestea apariţiei acestui volum a creat multe controverse, deorece pentru prima dată a fost anunţată de autor în revista „Viaţa literară” nr. 88 din 23 iunie 1928, a doua oară în revista „Vremea” din 22 mai 1930, dar din motive necunoscute nu a văzut lumina tiparului numai după moartea autorului (1965). Volumului „Ulysse” (520 de pagini) de George Călinescu, a fost publicat pentru prima dată în anul 1968, sub coordonarea criticului literar Geo Şerban. Este bine de ştiut că şi criticul literar B. Fundoianu, prieten cu Lucian Boz şi cu George Călinescu, incă de pe vremea când scriau cu toţii la revista „Rampa”, a conceput la rândul său o lucrare (publicată doar în parte, dar neterminată însă) numită tot „Ulysse”!

Autor a mai multor studii despre Mihai Eminescu, scriitor, jurnalist, traducător, Lucian Boz, face parte din elita producătorilor de literatură români dintre cele două războaie. Bun cunoscător al limbii franceze, în 1938 devine ataşat de presă la Paris, trimis de mai multe publicaţii din ţară. În aceasta perioada se înscrie la universitate Sorbona unde timp de un an îşi pregăteşte doctoratul în ştiinţe economice. Tot în aceeaşi perioadă publică frecvent articole interesante în „Dimanche Illustré” şi „Le Petit Parisien”. Întreţine legături puternice de prietenie cu importanţi intelectuali români stabiliţi în capitala Franţei, printre care Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugene Ionesco.

În timpul celui de al doilea razboi mondial, Lucian Boz, împreună cu soţia sa, Carola, fac parte din Rezistenţa Franceză, fapt pentru care sunt arestaţi de Gestapo şi încarceraţi până în 1944 în lagărul „La Cité de la Muette” (sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză drămuite şi economisite cu greu. Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei române de la Paris. Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran, care deţinând funcţia de ataşat de presă al Germaniei în Franţa, a plecat de urgenţă la Vichy să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre „lumea liberă” să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute.

În 1944, soţii Boz, revin în România, crezând că în ţara natală îşi vor găsi liniştea şi siguranţa şi îşi vor putea continua activitatea în slujba literaturii naţionale. Ajuns din nou la Bucureşti, Lucian Boz, îşi reia activitatea gazetărească la mai multe publicaţii care apăreau în capitala în aceea vreme, precum „Finanţe şi industrie”, „Democraţia”, „Timpul”, „Tribuna poporului” şi „Victoria”. Tot în această perioadă înfiinţează cu Martin Economu, revista în limba franceză „L’Information Internationale”. În 1946, se naşte fiul său Alain, de fapt unicul urmaş, care şi în prezent locuieşte împreună cu mama sa (93 de ani!) în casa părintească de la Sydney. Demn de menţionat este faptul că şi doamna Carola, Cora cum ii spun cei din preajmă, a fost o mare iubitoare a literaturii române, înainte de război lucrând ca jurnalistă la ziarul „Dimineaţa” unde şi-a cunoscut soţul.

Continue reading „George ROCA: Boz, ultimul astru!”

George ROCA: Păcatul traducerilor neprofesionale

Motto:

Daca Adam şi Eva ar fi fost chinezi,

am fi încă în paradis, deoarece ei ar

fi ignorat mărul şi ar fi mâncat şarpele!

(Autor nescunoscut)

 

 

Făra brizbizuri introductive, fără pic de înţelegere, fără  menajamente, răspund direct şi franc la… chestiunea asta arzătoare aflată la ordinea zilei. Problema traducerilor scrierilor literare româneşti într-o limbă străină devine din ce în ce mai acută, cu un impact negativ pentru literatura noastră… Traducerile neprofesionale le consider un lucru de prost gust, un compromis, făcute cu scopul de a arata lumii că (cică!) faimosul poet român (cică, din nou!) a devenit citibil şi în alte limbi! Dar conform traducerilor scrie ca draku! De ce? Deoarece, de fapt traducătorul traduce ca draku! (am scris „draku” cu kapa pentru a îl arăta şi mai negru decât este!)

 

Eu vorbesc – scriu  bine în engleză, italiană, maghiară şi binişor în franceză,  germană, rusă şi spaniolă…, dar nu m-aş încumeta totuşi să traduc operele unui român în nici una din limbile cunoscute. De ce? Pentru că aceste traduceri nu se ridică la nivelul valoric a lucrării din limba română. Şi atunci, în loc să facă un bine scriitorului român, totul apare ca un compromis deoarece cititorul judecă ceea ce a scris traducătorul… nu ce a scris adevăratul autor. De aceea  nu mi-a plăcut să promovez niciodată traduceri la revistele cu care colaborez.

Egoul românilor le spune că după 40 de ani de „cortină de fier”, a venit vremea când este permis orice pentru a deveni faimoşi peste hotare! Vor să fie internaţionali! OK! Înţeleg! Dar cu ce reprezentanţă? Sau traducători de alde moş Gulie care stă la Paris de douăşdeani şi face pe literatul bilingv, sau cu Gogu Ruptură care a ajuns în Italia la vremea pensionării şi care din lipsa de ocupaţie s-a apucat de traduceri… dar româna a uitat-o pe jumate, iar italiana nu a învăţat-o decât la nivel de grădiniţă.

 

Aceşti doritori de notorietate universală, ar trebui să se zbată în primul rând să devină cât mai naţionali, să vină străinii şi să se bată să-i traducă. Imediat îmi vor sări mulţi în cap! Da, dar noi suntem o ţară necunoscută, pusă la index, şi nebăgată în seamă… Greşit! Sunt ţări mai mici decât noi, ţări africane, sau pierdute pe mapamond, şi de acolo răsar poeţi şi scriitori cunoscuţi de toata lumea, oameni care sunt traduşi de marile edituri, oameni care iau chiar premii de valoare, precum un Nobel. De ce Ohran Pamuk turku’ şi nu Oprea Papuc rumânu’?

 

Şi apoi mai avem o mare problemă, lipsa de caracter, invidia şi defăimarea conaţionalului: „Cine, mă? Poetul Icsulescu să fie propus pentru un Nobiel? Sau Apăunescu, Cezarvănescu, Evulescu, Blandienescu, Carţărescu, Dinemircescu sau Ţepelescu? Păi măi? Aştia e toţi pătaţi! Apăunescu e prea gras şi doarme pe unde apucă, Cezarvănescu a murit de hemoroizi c-a făcut prea multă zarvă, Evulescu e prea slab şi are inel de corb, Blandianescu e cum e, Cărţărescu joacă toată ziua cărţi, Dinemircescu au cavitate bucală prea mare, iar colonelu’ Ţepelescu trăieşte în întuneric în colonia de la Beznea! Posibil că toţi au fost ori turnători, ori muncitori necalificaţi la furnalul Iepocii de Aur… căci dacă nu au fost, trebuie să fi fost ceva dubios cu ei. Le găsim noi o bubă! Or fi unelte ale capitalismului precum Gomescu, Pacepescu sau Semitescu!”

Revenind la traduceri… Mai prietene, cum naiba să fie apreciat producătorul de literatură mioritica contemporană în străinătate când este deja compromis din start de de invidia colegilor capri-voisine-ni, care-i bagă scobitori în roate, şi apoi de nişte traduceri dubioase, de toata pomina, făcute de „alde literişti” care îşi caută şi ei un locşor prin păienjenişul literaturii…. şi cărora, scriitorul dornic de notorietate, le mai rămâne şi dator!

Apropos, un talentat poet ardelean a făcut atâta tevatură cu promovarea unui mare poet canadian,  pe care l-a  omenit, cinstit, purtat, corcolit, lăudat, tradus şi scris despre el, iar acesta la rândul lui n-a binevoit să îi traducă românaşului nici măcar o poezea! Trăiască tradiţionala ospitalitate românescă! Unde draku ne este mândria! Am ajuns un neam de pliznaci sau de plezuroi? (de la englezescul please  şi pleasure – vezi dicţionar!)

Continue reading „George ROCA: Păcatul traducerilor neprofesionale”

George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (7)

ORADEA MON AMOUR !

 

Nu aş vrea să copiez sintagma „mon amour” adăugând-o la numele oraşului unde mi-am petrecut copilăria, dar, sincer, am iubit, şi voi iubi întotdeauna aceasta urbe de pe malul Crişului Repede. Aşa că, să mă ierte regizorul francez Alain Resnais, creatorul faimosului film „Hiroşima mon amour” dar suport toate consecinţele şi îi „plagiez” puţintel… doar la titlu acestui articol desigur.

Să continuăm deci povestirile descrise în jurnalele anterioare. După 60 de ore pe drum ajunsesem „acasă”, acasă la mine… în casa în care îmi petrecusem o parte din copilărie. Mă aştepta tanti Anuţa, cea care avea grijă de apartament în lipsa mea. Mă aştepta cu vestitele ei plăcinte cu brânză, sau cu varză, langoşi, pancove-gogoşi… care mai erau încă destul de calde, deoarece avusese grijă să le păstreze într-un recipient acoperit cu capac, şi cu o pătură deasupra acestuia. Frigiderul de asemenea gemea de mâncare: o oală cu ciorbiţa de perişoare, sărmăluţe, chifteluţe, sălăţica de beuf, sălăţica de vinete, legumite şi fructişoare proaspete… Şi o pâiniţa neagră – de secară. Aşa îi plăcea domniei sale să alinte toate bucatele cazate acolo la rece! De fapt românii au o plăcere deosebită de a face mai atrăgătoare denumirea mâncărurilor folosind cât mai multe diminutive. Meniurile restaurantelor îmi întăresc convingerea!

– Ospătar ce îmi recomanzi de mâncare?

– Pentru început aş zice să luaţi o o sălăţica de ţelinica care face bine la…

– La ce!?

– Ha, ha, ha! La… burtică!

– Aha! Am înţelesică!

– Apoi o ciorbiţă de purceluş a la grec, sau o supică de puişor cu legumiţe, morcovei, albiturică, clară-clăricică, fără pic de grăsimică!

– Şi felul doi?

– Ei, o mare fripturica cu cartofiori natur… să mănânci, să dai din… coate, de atâta bunătate! Însoţită de o sălăţica de vărzuca roşie.

– Vorbeşti în versuri cu mine!? Şi la „deserţel”? încerc eu să-i cânt în strună…

– O prăjiturică de casă, o cremă de zahărel ars, niscaiva cornuleţe cu magiunel, sau chiar nişte clatiţele cu dulceaţă de trandafirei.

– Şi desigur, prânzişorul se încheie cu o cafeluţă… Nu-i aşa!?

– Aşa e! O cafeluţă naturală cu căimăcelul pe dreapta, sau un ceiuleţ – care face părul creţ – de fructişoare de pădure.

Fiind gurmand comand câte o porţie din tot ce mi-a recomandat chelneraşul-poetaş.

– Vineeee!

Cam după o juma de oră… apare sălăţica de ţelinică… Oare chiar face bine la „burtică”? Apoi, cu intermintenţe, apar restul felurilor comandate. Porţii cam mici! A avut dreptate! Diminutive toate! Termin de mâncat.

– Notiţa de plată vă rog!

– Doriţi nota?

– Nu, doar notiţa!

Ospătarul se uită mă mine cam câş! Nu prea înţelege gluma! După câteva minute apare sobru la masa mea, cu o faţă de parcă îi muriseră albinele din stup.

– Nota dumneavoastră de plată, maestre!

– Mulţumesc! Dau un ochi peste cifrele etalate acolo… Astronomice! Diminutivistul se uită cu ochii mijiţi la mine. Aşteaptă să scot lovelele. Fără întrebări! Dar nu mă pot abţine…

– Domnule ospătăraş… ce înseamnă 23.09. adunat aici sub contravaloarea cafeluţei? Chiar dacă mi-ai recomandat mătăluţă crema de zahărel ars simt ca mă cam duci cu zăhărelu’… Cam mare suma în comparaţie cu preţurile înscrise în lista de bucate!

– Ei, chiar aşa! Acilea e oameni serioşi. Nu păcăleşte nimeni! Staţi puţin să mai controlez odată! Îmi smulge nota din mână şi pleacă cu ea ghiridonul de lângă perete. Îl aud mormăind cu glas tare:

– Salată de ţelina 12 lei şi… „aaaa”, ciorba „aaaa”, ţinem doi, friptura 35, plus ganitura de cartofi „aaaa”, apoi crema de zahăr ars, 10… cafeaua – mare – shhh… lei, pâinea… Ptiu! Am uitat pâinea! Mama ei de hlebă! Scoatem data, 23, lăsăm 9 pentru pâine şi gata… Scuzaţi! Uitasem pâinea, dar am aplicat o reducere…

– Vă mulţumesc pentru generozitate! Plătesc, mă scol de la masă şi dau să plec. Flăcăul se uită la mine, mijind ochii, de parcă i-aş fi furat ochelarii! Am înţeles! Aşteaptă bacşişul! Bag mâna în buzunar scot o monedă de un leu pe care o pun pe tavă… Ospătarul îi ia şi se uită ostentativ la ei, dându-şi seama că e luat la mişto.

– E mititel bănuţul, dar poate „e” dintr-un metăluţ preţios… aurel! Să-ţi trăiască familia! Ies murmurând în surdină „Auraş, păcuraş,/ Scoate apa din urechi/ ca ţi-oi da parale vechi…/. Dinspre bar îmi ajunge la urechi un zgomot de revoltă, un strigăt înăbuşit: „Scârţarul naibi! Dacă-l mai prind pe-acilea… Să vezi ce-i fac! Adaug şi anul la notă!”

 

*

Aud vocea blândă a lui tanti Anuţa:

– Ai aţipit la masă. Înseamnă că eşti foarte obosit… mănâncă totuşi ceva, fă un duş şi du-te la culcare…

Deschid ochii, mai am în memorie visul cu regele diminutivelor. Zâmbesc şi… Hapciu!

– Am impresia că ai răcit pe drum, îmi spune bună samarinteancă!

– Ştiu eu? E cam răcoare pe aici prin Europa. Altădată în septembrie sufeream de căldură!

– Aşa e! De vreo săptămână e foarte frig, plouă şi bate vântul.

– Hapciu! Drept… e!

Din cauza oboselii n-am prea avut poftă de mâncare… După duş, m-am îndreptat ca melcul spre dormitorul meu… cu aşternuturi proaspete… şi în câteva secunde am adormit! Fără vise. Blanc total!

A doua zi de dimineaţă m-am trezit pe la ora 5. Îmi era foarte sete. Parcă aveam un pic de febră. Nasul înfundat. Hapciu şi iar hapciu! Ba parcă mă încerca şi o tuse. Am rămas în pat… unde era bine şi cald. Pe la 8:30 bătăi în uşa dormitorului:

– Micul dejun e gata!

Era tot tanti Anuţa, cu un şorţ mare şi curat legat în jurul brâului.

– Mulţumesc! Vin imediat!

Un duş fierbinte mă remontează de-a binelea. La bucătărie, pe masă, tronează o mulţime de bunătăţi…

– Plăcintele s-au răcit de tot! Dar le-am încălzit la tigaie, la aburi!

– E bine şi aşa! zic… Cafea avem?

– Este! Am luat o punguţă, dar e cam mărunt măcinată, aşa că o să fac „o turceacească” la ibric, ca pe vremea nechezolului! Râd, aducându-mi aminte de vremuri de mult apuse.

După „breakfast”, tanti Anuţa mă anunţă oficial că se retrage… şi că mă lăsa singur în casă pentru o perioadă de timp! Din ochi îi curg câteva lăcrimioare… cum obişnuiesc să se manifeste cei în vârstă când sunt necăjiţi, emoţionaţi sau sentimentali.

– Aşa-i că nu te superi? Aş vrea să plec la fiica mea la Craiova! Mi-e aşa de dor de ea… şi de nepoţica Săndica. Nu le-am văzut de patru luni, de când au venit ele aici în vizită! Atunci mai erau încă cireşe pe piaţă… şi căpşuni, şi smeură…

– Cum să mă supăr! Ce să zic! Drum bun! Când vrei să pleci?

– Mâine dimineaţă cu trenul de ora şapte.

– Bine, tanti Anuţa, du-te! Şi simte-te bine. Să îţi iei nişte haine mai groase ca e frig afară. Ai grijă să nu răceşti!

Tanti Anuţa m-a ajutat să im despachetez lucrurile din bagaje, a călcat ce a fost şifonat, apoi le-a pus în mare ordine în dulap. Eu mi-am îndesat într-o geantă laptopul şi telefoanele mobile şi a plecat pe Corso, spre teatru, să îmi activez mijloacele electronice de comunicare. Primul a fost magazinul „Orange”, unde mi-am luat o cartelă pentru telefon, pe care am încărcat-o cu 5 euro. Apoi am poposit la „Vodafone” unde am avut un pic mai multă treabă. Acolo mi-am cumpărat un simcard pentru celălalt telefon şi  un mic modem pentru internet mobil – adaptabil la laptop. Ca deh, fără internet parcă nu se mai poate trăi în zilele noastre. Şi astfel am internet activ, plus două telefoane mobile, unul cu card „Orange”, unul cu „Vodafone”. De-acum putem comunica peste tot… în străinătate cu internetul, iar în ţara cu telefoanele mobile care oferă în aceeaşi reţea convorbiri de mii de minute.

Ies din magazin, dar nu mă pot abţine să nu admir clădirile din centrul oraşului – bine-cunoscute de mine de mulţi zeci de ani. Faţadele renovate scot în evidenţă valoarea stilului arhitectonic. Admir oamenii – aceeaşi orădeni robuşti, sănătoşi şi veseli… apoi limbajul ardelenesc care mă încântă şi mă amuză desigur. Clădirile din Piaţa Regele Ferdinand îmi fac cu ochiul. Hotel Transilvania, Hotel Astoria, Casa  Poynár, Grădina de vară şi restaurantul Oradea, şi alte palate-pălăţele… Stilul art nouveau de influenţa austriacă, numit şi secession, prevalează prin două mari perioade de execuţie, cea curbilinie şi florală şi cea geometrică cu forme epurate. Văd teatrul, numit acum „Regina Maria”, cu faţada să în stil neoclasic, magazinele moderne, pompoase, înfipte în clădirile vechi… ca o proteză de plastic în gura unei bătrâne. Ce îmi displace însă este caldarâmul de pe  Calea Republicii, alias vestitul Corso. Pavat proaspăt! Dar vai, piatra cubică şlefuita e alunecoasă… Când  e umed pe jos lumea merge de parcă ai fi pe patine. Am auzit că mulţi şi-au fracturat membrele pe această „promenadă”. Mai ales în zilele cu ploaie sau zăpadă. Piatra cubică – având menirea să imite drumurile de epoca de acum 100 şi mai bine de ani, adusă din China… are o culoare gri închis, deprimantă. Culoarea şobolanului! În multe locuri se desprinde… lăsând găuri, sau denivelări. Posibil că e prea subţire pentru un trafic intens pietonal precum este cel de pe Corso-ul din Oradea. Cineva a făcut economie… sau matrapazlâcuri! Cine ştie? Poate cei de la primăria municipiului! Oricum, dacă te plimbi „pensionăreşte” pe Corso, auzi deseori blesteme sau înjurături… aduse edililor nepricepuţi sau hoţomani, care au construit pavajul cel urât. Ba, culmea-culmilor… mulţi preamăresc pavajul anterior, cel din „Iepoca de aur”… mult mai plăcut privirii şi mai puţin rupător de cotolane!!! Să nu mai vorbim de compromisul făcut la intersecţia cu strada Roman Ciorogariu… O adâncitură, făcută special să te împiedici, pe care trec maşinile în hurducături şi care arata de parcă… pe acolo ar fi avut dinozaurii drumul către adăpat! De fapt, drumul care duce spre clădirea penitenciarului municipal. De supărare compun un catren-două pe această temă: „Pe drumul de pasaj/ Ce dă spre Lactobar/ Mulţi şi-au scrântit piciorul/ Urcând pe trotuar// Dar piatra cea cubică/ Nicio vină nu are/ De vină-i arhitectul/ Şi-edilul cu cap tare…!//.

La intersecţia cu pricina mă opresc şi fac o escală. O cunosc ca pe buzunarele mele. Strada Roman Ciorogariu, strada pe care mi-am plimbat paşii copilăriei, îmi dă parcă bună ziua. Văd în stânga Palatul Poştei, o clădire minunată care a fost odată casa mea… Acolo am locuit în primii ani ai copilăriei. Închid ochii şi cad pentru câteva momente pe gânduri! Amintirile mă copleşesc. Chiar dacă nu m-am născut la Oradea, consider că aparţin acestei urbe mai mult decât tuturor oraşelor prin care mi-am dus viaţa: Bucureşti, New York, Sydney… De fapt m-am născut la Huedin, dintr-o întâmplare! Dar despre asta vă voi povesti cu altă ocazie.

De la vârsta de trei săptămâni eram deja orădean! După război, tata fiind un profesionist în telecomunicaţii, telefon-telegraf, a primit o ofertă de lucru la serviciul tehnic al poştei din Oradea. Părinţilor mei, nefiind orădeni, li s-a acordat un apartament  chiar în incinta clădirii. De fapt un palat în toată regula. Palatul Postelor din Oradea, o clădire solidă, maiestuoasă. Construcţia în stil eclectic, datează de pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Acolo am locuit până la 12 ani! „Puiul Postei”, cum îmi spuneau funcţionării… singurii mei prieteni de joacă!!! De mic făceam toate năzbâtiile… Intrăm prin birouri şi deranjam munca oamenilor, cerându-le creioane sau hârtie de scris… pentru a avea pe ce mâzgăli. Când nu primeam, scriam pe pereţii imenselor coridoare, vopsite în culoarea verde-brotac, fiind primul graffiti poştal. Distracţie artistică  pentru care am primit multe pedepse.

Odată am găsit în podul clădirii o puşca automată rusească trecută la reforma, un PPD cu butoi. Desigur, cu patul puştii rupt şi ţeava îndoită. Fără cartuşe! Avea în schimb curea! M-am echipat precum văzusem eu pe ecranul de la „mozi” (cinema) pe „viteazul soldat sovietic” şi am pornit la atac prin curtea poştei cântând: „Raz-dva, tiribabuşca, dai un leu şi tragi cu puşca…”. În câteva secunde erau culcaţi la pământ – de frică desigur – portarul şi vreo doi postaşi – personaje reale care au avut nenorocul să-mi intre în colimator! Te joci cu nebunul de copil!? Eu mă amuzam facând „prrr-prrrrr” şi „raz-dva  tiribabuşca”, dar bieţii oameni ştiau ce-i războiul şi nu erau convinşi că nu se rătăcise vreun cartuş pe ţeavă! Singurul care a putut să-i readucă în poziţia de „drepţi” a fost tatăl meu, chemat în grabă de la telegraf: „Dom’ Roca, veniţi urgent! Băiatul dumneavoastră are o mitralieră şi împuşcă postaşii… Mulţi sunt întinşi pe jos, prin curte…!”

Am luat-o tare „pe excrescenţele dorsale” de la tata. Ţipetele mele s-au auzit în tot palatul: „Tăticule nu mai daaa, nu mai cânt tiribabuşca şi n-o să mai trag cu pu-puşca… niciodaaată…!”. Poate ţipetele unui copilaş prostuţ ne-a salvat să nu ne reclame cineva la securitate! Tata era şocat! Câteva zile nu a vorbit cu nimeni din familie. Eu sufeream grozav! Timp de o săptămână nu am mai îndrăznit să ies la joacă prin curtea „intreprinderii”. Noroc că nu au fost turnători, că ne lua securitatea pe toţi din familie şi am fi tăiat la stup (aşa ziceam eu la stuf), la canal, mulţi ani… Şi tata, şi mama… şi copilu’! Aşa m-a speriat mama într-o seară ţinându-i o prelegere despre canal şi puşcăriaşi spusă în loc de povestea cu „nani-nani”! De atunci mi-e frică de stuf… şi de ape tulburi.

Mai apoi, când am crescut puţin, am început să-mi câştig „materialele didactice” mergând prin birouri şi cântând. Toţi funcţionarii mă răsplăteau cu câte ceva: un căpeţel de creion, un blocnotes, o radieră, o acadea… iar eu prinsesem gustul cântatului de nu îmi mai tăcea gura… Vuia poşta de cântecele mele! Ei, ce cântăm!? „Podul de piatră s-a dărâmat”, „Iepuraş-coconaş”, „Bate vântu’ frunzele” şi alte drăgălăşenii ce mă învăţaseră părinţii!

Mama creştea într-o curticică interioară a clădirii, o gâscă, primită de la bunici, pe care o îndopa cu porumb, să facă ficatul mare şi să fie grăsuţă… Într-o zi intru tiptil în arealul acestei, îi leg o sfoară de gât (nu, nu am sufocat-o!) şi o iau la plimbare pe culoarele poştei, ca deh, tot n-a vrut mămica să îmi ia un căţeluş… Eram aşa de mândru! Mă credeam Mateiaş-gâscarul, cel din poveste! Funcţionarii ciorchine pe la uşile birourile îmi adresau complimente. Eu, ţanţoş, am parcurs toate culoarele de pe etaje. La un moment dat îmi strigă cineva: „Fugi copile, că vine maică-ta cu joarda!”. Am deschis prima fereastră şi i-am dat drumul gâştei… să zboare! Fiind cam grăsuţă, nu prea ştia să dea din aripi, aşa că a căzut ca bolovanu’ şi a sucombat. Iar eu am primit, precum Mateiaş-Gâscarul… zece nuiele la partea posterioară. Că, vorba proverbului, unde dă mama… creşte! Desigur că la prânz am avut „gâscă” la masă! Supă, friptură şi pateu… Pardonnez-moi! Pâté de foie gras!  Mâncare boierească! Singurul cu laudele a fost tata! Aduse mie pentru că am răpus gâsca, iar mamei că găteşte bine…

Cu timpul, boacănele s-au înteţit! După o ploaie de vară, curtea postei avea pe mijloc o băltoacă. Am luat un măturoi de nuiele şi am început să dau apa spre canal. Îl văzusem pe portar făcând la fel! Eu… echipat cu ghetuţe noi, ciorăpei albi până sub genunchii, pantalonaşi scurţi, bluziţă şi bereta de marinel, lucrăm de zor la asanarea băltoacei! Hăinuţele-mi erau pătate de apă murdară, ghetuţele ude-ude. Dar cui îi păsa! În căpşorul meu de copil aveam o muncă serioasă de făcut! O misiune de îndeplinit! La un moment dat se opreşte lângă mine domnul Dan Micu, un funcţionar tinerel, care îmi zice: „Vai ce băieţel harnic avem la poştă…” Mare iubitor de copii, baga mâna în buzunar şi îmi dă o bombonică. Eu încântat peste măsură, precum „mieii… care zburdă pe câmpii” vreau să-i fac o demonstraţie de muncă „şi mai şi” şi în doi timpi şi trei mişcări îl umplu de pistrui noroioşi din cap până-n picioare. Auleo! Îmi dau seama că iar e groasă… O iau aţă spre „casă”, cu funcţionarul… pe urmele mele. Peste vreo jumătate de oră apare şi tata. Mamica cu lacrimi în ochi îi curăţa hainele domnului Micu. Acesta stătea cuminţel pe patul din dormitor, numai în izmene, iar eu ascuns sub dormeza din bucătărie tăceam chitic şi aşteptam cel de-al treilea război mondial. Explicaţiile s-au terminat tot cu o bătută… din care m-a scăpat tot nenea Dan, tot  în izmene…, „cel care era mare iubitor de copii” şi avea veşnic bombonele în buzunar.

Pe la vreo zece ani, am început să fac ieşiri din cetate. Poşta era situată (ca şi acum!) la numărul 12, pe strada József Attila. Aşa se numea atunci, după numele unui renumit poet maghiar, care avea origini româneşti după tată (Iosif Aron din Arad). Strada şi-a schimbat deseori denumirea… pe parcursul istoriei. A fost Uri Utca (strada Domnească) pe timpul Ungariei, iar după cel de al doilea război mondial s-a numit József Attila, apoi Strada Poştei, Porţile de Fier, şi de câţiva ani încoace, Roman Ciorogariu. Aveam vecini la numărul 10 famila preotului Coman, tatăl Doinei, alias Anei Blandiana. Peste drum, la numărul 15 mă jucam cu Gyuri Schlezinger, Ţuţi Nagy şi fraţii Negruţiu. Mai jos, către capătul dinspre Calea Republicii locuiau colegii mei de clasă, Caius Popa, Alina Ionescu, Gabi Kupfer şi Dani Dăscălescu.

Viaţa era destul de liniştită pe stradă. Dar eu mă ocupam desigur, în continuare, de boacăne. Din când în când ‚împrumutăm” de la rastelul poştaşilor-curieri de telegrame, câte o bicicletă… şi ţuşti cu ea pe strada să mă dau mare! Bieţii curieri, în caz de urgenţă, alergau ca nebunii după mine pe stadă să-mi ia bicicleta înapoi, pentru a putea să-şi facă munca… Dar te pui cu copiii hoţomani!? Ei, după un timp, simţeam că e groasă… Lăsăm bicicleta pe trotuar şi fugeam… Unde? În curtea Palatului Episcopiei Ortodoxe, de la numărul 3. Acolo era locul meu de refugiu! Tot un fel de palat-cetate, unde nu îndrăzneau să mă urmărească poştaşii-biciclişti! Era un loc tabu! Desigur că se mai întâmpla câteodată să mai fac şi pe-acolo câte o năzbâtie, sau harmalaie şi să fiu alungat din palat de câte un „nene” în hăinuţe neagre şi cu potcap pe cap… Dar nu mă băteau niciodată. Nici chiar poştaşii-curieri! Ştiam eu că le sunt simpatic! Puiul poştei! Şi… profităm din plin de acest epitet!

După un timp tata n-a mai făcut faţă stresului de a fi veşnic aproape de serviciu – solicitat zi şi noapte – şi a obţinut o locuinţă nu departe, pe o stradă paralelă, strada Mihai Eminescu. Iar eu am trecut la o altă fază de năzbâtii… Accesul meu „la stradă” era nelimitat. Mi-am făcut o groază de prieteni pe Eminescu! Liceul însă m-a adus din nou aproape de palatul copilăriei mele. Liceul nr.4 „Mihai Eminescu” de pe strada Porţile de Fier… aceeaşi stradă a poştei, fostă József Attila.

*

Stăteam cu ochii întredeschişi pe trotuarul de la intersecţia străzii Republicii cu strada Roman Ciorogariu din Oradea şi nu vedeam nimic real în jur…. doar amintiri frumoase de pe vremea copilăriei mele… Un domn s-a oprit lângă mine, aducându-mă la realitate:

– Ştiţi cumva unde este poşta?

– Cred că este clădirea aceea mare care se vede…

– Doar credeţi!? Nu sunteţi orădean? nici eu…

– Nu mai sunt…! Şi o lacrimă mi s-a prelins de sub pleoapa…

– Cum adică!?

– Sunt de la capătul lumii!

– Din Constanţa?

– Nu! Din Australia!

– Înţeleg că sunteţi picat de pe altă lume… Şi eu la fel! De la capătul ţării! Din Tulcea. Mi-am găsit o fată bună aici şi aş vrea să mă însor. Credeţi că merită să schimb cele două capete… de ţară!

– Poate! Dacă fătuca ardeleancă e mai valoroasă decât cherhanaua din Tulcea!

Am pornit spre casă. Îmi era destul de frig. Bătea vântul. Un timp mizerabil. Când să trec pe lângă librăria Minerva, îl văd înăuntru, răsfoind o carte, pe amicul Doru Sicoe. Scriitor, jurnalist, istoric, student matur… şi alte îndeletniciri intelectuale.  Ne bucurăm de revedere. Îl invit la mine acasă la o cafea. Pe drum mai povestim despre cunoscuţi,  despre urbe, despre prieteni literaţi. Despre cine a mai scos o carte şi cine a trecut în lumea tăcerii. De fapt aş fi vrut să mergem la o cafenea… dar nu mă simţeam bine. Aveam febră şi începusem să tuşesc sec.

– Ar trebui să te duci la un medic, îmi spune Sicoe. Nu-mi place cum arăţi… Şi ia nişte antigripale! Pe aici circula o gripă cam nasoală!

– Mulţumesc de sfat. Sper să îmi treacă repede! Ştiu că gripă trece într-o săptămână dacă iei medicamente şi în şapte zile dacă nu iei…

– Nu te juca. Voi ăştia din Canguria nu prea ştiţi cu ce se mănâncă o gripă europeană. Ştiai că după primul război mondial, între 1918-1919, Gripă Spaniolă a făcut ravagii. Au murit atunci peste 100 de milioane de persoane în întreaga lume. Scurt! În doar doi ani!

– Auleo! Nu mă mai speria…

– Ba te sperii… că trebuie să te duci la medic! Urgent. Voi australienii, în afară de bumerang şi sporturi acvatice nu ştiţi nimic!

– Hai, nu mai mai certa, te rog. O să mă duc când mă mai liniştesc puţin. Abia am sosit… am atâtea pe cap! Hapciu!

Continue reading „George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (7)”

George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (6)

HELSINKI – BUDAPESTA – ORADEA MARE. CEASUL RĂU ŞI GRIPĂ KOKKOLIANĂ…

Aeroportul Vantaa din Helsinki nu este atât de elegant precum cele din Asia sau America. Şi nici atât de frumos ca Changi din Singapore. Dar este însă, foarte funcţional, precum multe din aeroporturile bătrânei Europe. De fapt un aeroport mediu, destul de glacial, chiar rece, fără brizbrizuri, fără prea multe elemente decorative, fără grădini de orhidee şi lăculeţe cu peşti exotici. Nici măcar duty-free shopurile nu sunt deschise non-stop. Când am aterizat, dimineaţa, la orele 6:35, ora Finlandei, ne-a întâmpinat un edificiu destul de friguros şi la propriu şi la figurat. Fără agitaţie, fără prea multă vitalitate. Coridoare, culoare, săli şi puncte de control… goale în majoritate. Ici-colo câte un slujbaş – în uniforma desigur – cu faţa adormită. Un aeroport de trazit – unde nu poţi să faci prea mulţi purici – unde trebuie să te grăbeşti să prinzi legătura cu avionul care te duce la o altă destinaţie europeană. De fapt totul organizat „nemţeşte”. Funcţional, după cum am menţionat mai sus. Ceas! Fără cusur. Finladezii sunt punctuali, ca şi germanii. Oferă viteza şi seriozitate de mişcare, da nu foarte mult fast. De fapt aceste atribuţii îi sunt importante călătorului grăbit şi obosit după 12 ore de încorsetare într-un fotoliu de avion. Şi conexiunile sunt foarte bune. Îmi aduc aminte că am stat odată vreo 8 ore in tranzit pe un aeroport din Asia… şi nu erau prea multe de făcut acolo pe timpul escalei… în afară de a moţăi pe niscaiva bănci sau scaune de plastic… trezit frecvent de anunţurile făcute la megafoane.

La Vantaa am stat doar 55 de minute, până să fac ultimul salt – cu avionul desigur – spre Budapesta. De la aterizare până când am ajuns în sala de plecare a durat 25 de minute. Deci, totul bine organizat. Inclusiv controalele riguroase la bagaje impuse de intrarea într-o ţară a Uniunii Europene. Şi iată-mă deci într-o sală de aşteptare a terminalului nr. 2, pregătit de zbor – spre Ungaria. Data, 9 septembrie 2013. Plecarea la 9:30 sharp! Adică fără nicio întârziere. Locul 11 C. Zborul Finnair AY 753. Deci tot cu finlandezii! Durata zborului 2 ore şi 20 de minute. De data aceasta călătoream cu un avion mai mic şi mai uşor. Airbus A320. Jetstar. 150 de locuri. Aparatul de zbor mi se pare mult mai prietenos ca ambianţă decât fratele mai mare (A340-300) cu care venisem de la Singapore. Părea chiar mai elegant. Spetează şi şezutul fotoliilor erau din piele-piele. Foarte confortabile şi mult mai încăpătoare. Totul nou! Pe mijloc un singur culoar care despărţea cele două rânduri de locuri. Câte trei fotolii pe fiecare parte. Primele trei rânduri din faţă, pe amble părţi, deci 18 locuri în total, sunt alocate celor care călătoresc la clasa business! Despărţiţi de restul plebei doar de o draperie! Singura diferenţa este mâncarea şi super-amabilitatea personalului de bord! În rest nimic mai calitativ. Cine ocupa aceste locuri? Reprezentanţii de firma, femeile frumoase, blazaţii cu bani, snobii şi desigur politicienii!

Şi de data aceasta avionul este plin ochi! Înseamnă că afacerile companiei merg bine, că are călători… care apreciază calitatea zborului şi afordabilitatea preţului. Citisem pe internet că se pot cumpăra bilete, Bucureşti-Helsinki-Bucureşti, cu doar 148 de euro. Deci dus-întors. Ieftin! 74 de euro un drum! Şi când te gândeşti ca drăgălaşa noastră companie naţională, Tarom, oferă bilete – ieftine cică – pe distanţă Oradea-Bucureşti, cu doar 140 Euro. Un drum, desigur! Distanţă de la Bucureşti la Helsinki este de 1750 de kilometri, iar cea de la Bucureşti la Oradea de 435 de kilometri. Deci mai puţin de un sfert. Preţul Taromului mi se pare astronomic! Ca o pedeapsă pentru românaşi… Să nu cumva să îndrăznească mioriticul să se plimbe cu avionul la el în ţară! Biletele low-cost sunt destinate doar celor care se duc la muncă în străinătate! Cum naiba s-or descurca străinii şi de data aceasta mai bine? Ba le şi prosperă afacerea! Alţii pot, iar ai noştri ba! Scria prin ziare că S.C. Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. este ameninţată de faliment, că ar trebui vândută. Pardon, privatizată! Apoi s-a adus un manager profesionist din Belgia, pe nume Christian Edouard Heinzmann, dar nu după mult timp nici acesta nu a fost bun! Bum! Câţiva directoraşi autohtoni se luptă şi acum să-l dea afară! Că deh! Nu cântă ca ei! Sau că nu se dă pe brazdă? La ce oare!? La mâncat seminţe, jucat table sau la şmecherii…?

Mă aflu deci în interiorul avionului. Mă aşez pe locul indicat pe talonul de îmbarcare. Locul 11C. Tot pe culoar. În stânga mea două locuri libere. Întotdeauna călătorii se bucură când sunt înconjuraţi de locuri libere. Aşa e omul! Individualist şi auto-izolationist. Dar… ceasul rău… îmi aduce doi tovarăşi de drum, care apar în avion cu câteva minute înainte de decolare. Doi finladezi cu rucsacuri în spinare. Încălţaţi cu nişte bocanci enormi! Parcă mergeau să cucerească un vârf de munte din Himalaia. Doi tineri îmbrăcaţi junkee. Tricourile lor negre cu fulgere şi capete de mort, fără mâneci, atrageau cel mai mult atenţia. Tatuaţi peste tot,/ de la grumaz la cot! Rimează, nu-i aşa? Unul din ei avea pantaloni baggy lăsaţi pe vine… de i se vedea crevasa dintre munţii fesieri. Celalat, purta nişte nădragi army style cu vreo patru numere mai largi. Or fi fost de căpătat!? Poate! Dar, hai să nu fiu rău(tăcios)! „E” oameni şi ei! Un cuplu al zilelor noastre, nişte strănepoţi moderni de-a lu’ Stan şi Bran. De fapt, când au dat cu ochii de mine, m-au salutat politicos: „Haia!”. Cel cu crevasa era mai măricel de statură. Semăna leit cu Benone Sinulescu… la cap şi la fizic. Dar mult mai tinerel! Tuns falusian! Să-mi ierte artistu’ comparaţia! Cel cu nădragii mari, tuns aşijderea, tot falusian, era scund şi pirpiriu, slăbuţ tare… semănând cu statuia foamei. Anorexic 100%, zic eu! Piele şi os! Cu toate că părea foarte sănătos! Ei, n-avea el chiar bujorei în obraji, dar în comparaţie cu tovarăşul său, se mişca agil şi avea nişte ochi vioi de veveriţă în căutare de alune! Într-o mână ţinea o pungă transparenţă de plastic în care ducea o farmacie ambulantă. Un calup de şerveţele, rinofug, aspirine, paracetamol forte, bomboane antiseptice… Toate pentru cel mare, care părea al naibi de bolnav. Acesta strănuta şi tuşea de se zgâlţia avionul. Hapciu!

Cel firav, cu ochi de veveriţă s-a aşezat pe fotoliul din mijloc, lângă mine. Parcă ar fi vrut să mă protejeze de ploaia de virusuri care erau aruncaţi în atmosferă cu fiecare strănut. Hapciu! That’s the name of the music! Hapciu! Hapciu… Hauleo maică! Numai o gripă nu-mi lipseşte… Şi uite aşa, a ţinut-o în hapciuuri şi tuse timp de 2 ore şi 20 de minute cât a durat zborul. M-am gândit că o fi răcit bietul băiat… după ce s-a tuns la chelie. Ştiu că în Finlanda clima e cam ascuţită chiar şi în sezonul estival… şi aşa de dezbrăcat, în maieuasul lui negru cu cap de mort şi fulgere, nu mă mir că face hapciu de două ori pe minut. Îmi venea să-i „dau haina de pe mine”, vorba olteanului dintr-un cunoscut cântec popular. Până la urma – cel mare şi bolnav – a început să moţăie, apoi a adormit. Neuitând desigur, să scoată câte un hapciu din când în când. Cel mic, era cu ochii pe el ca pe butelie, schimbându-i şerveţelul din mâna ori de câte ori se îngreuna de substanţe organice lichide. Apoi a venit stewardesele cu cărucioarele încărcate: „Cofee, tea, soft drinks…?” Cofi, i-am zis, şi un pahar cu apă plată! Apoi am sosit micul dejun. O chiflişoară lunguiaţă tăiată în două şi garnisită cu câteva rotiţe de salam şi o felie de caşcaval. Destul de gustoasă, dar cam subţirică! Hapciu, a exclamat finlandezul cel mare, după ce a devorat chifla din două muşcături. Ba culmea, a cerut stewardezei încă una! Şi a primit! Micuţul samaritean, cu ochii înlăcrimaţi de atâta admiraţie faţă de Benone Sinulescu Look Like (BSLL), i-a oferit Marelui Gatsby… şi chifla lui in dar.  Desigur că acesta l-a refuzat. Doar erau prieteni! Până la urmă, au împărţit-o frăţeşte pe din-doua! Pace tuturor…! Hapciu!

Am încercat să închid şi eu ochii şi să nu mă mai gândesc la felurile de gripe care ar putea să afecteze călătorii unui avion pe ruta HEL-BUD. Dar credeţi că puteam? Dacă o fi aviară, sau porcină! Mamă-mamă! Am păţit-o! Mă reîntorc acasă cotcodăcind sau grohăind. Aşa că intru în conversaţie cu tânărul subţire de lângă mine. Să-l trag puţin de limbă! Flăcăul e volubil! Foarte volubil şi politicos! Mai ales că ortacul sau dormea de-i curgea apă din gură! Pardon me! Îmi spune că atât el cât şi BSLL sunt din Finlanda, din oraşul Kokkola (uşor de reţinut!). Că ambi au aproape 18 de anişori şi se duc în Ungaria, la Budapesta, unde v-a avea loc o mare manifestaţie paşnică a capetelor rase. Că sorry, prietenul lui… este cam bolnăvior de gripă, deoarece la ei în zonă e o mică epidemie. Dar nu e periculoasă! Se vindecă repede… A avut-o şi el! Dar i-a trecut cu medicamente, într-o săptămână! Fără, în şapte zile… gândesc eu! Vorbea frumos engleza, se vedea că este şcolit. Mi-a spus că terminase o şcoală de asistenţă medicală şi că lucra la un spital. Vorbă lui Bula: „Am un frate care e soră… la spital!” Îl chema Ake! Şi astfel am aflat că Ake vine de la Akatius, nume vechi finlandez. Cel mare se numea Eki, care vine de la Ekke, nume teutonic, care înseamnă „muchie de cuţit”. Că… sunt prieteni din copilărie. Că la Kokkola au o gaşcă de prieteni care „sunt ca ei”! Skinheads, skuls and tattoos! Cheloşi, tatuaţi, cu cranii pe piept! Dar că… nu au orientare politică de linie dură şi nu sunt războinici. Lor le place muzica. Îl întreb de s-a tuns chilug. Având simţul umorului îmi spune că aşa… ca să nu-i cade pletele în ochi atunci când dansează sau cântă la chitară. Am înghiţit glumă! Nu e bine să pui prea multe întrebări tinerilor. Aş fi vrut să îl întreb despre perenitatea tauajelor, dar mi-am înghiţit limba. Hapciu din nou! Totuşi timpul de zbor a trecut repede. Akatius a adunat cu minuţiozitate şerveţelele folosite, le-a băgat într-o altă pungă de plastic şi le-a luat cu el. Băiat educat! Finlandez manierat. Nu ca ai noştri, care aruncă pe jos tot ce le prisoseşte! Nici nu s-au oprit bine motoarele avionului ca cei doi şi-au înşfăcat ruksacurile şi au ţâşnit spre ieşire. Nu înainte de a-mi zice amândoi în cor „bai-bai”… Cel mare a mai adus o completare: „See you next time”, adică „La revedere!”, facânadu-mi cu ochiul. Sarcastic şmecheraşul! A naibi pielea pe el! Şi duşi au fost! Iar eu am respirat uşurat… rugându-mă lui Doamna-Doamne să nu cumva să mă fi pricopsit cu vreo gripă kokkoliană.

Mi-am luat bagajul de mână şi m-am îndreptat spre sala unde începuseră deja să sosească pe bada rulantă bagajele de cală! Încerc să pun mâna pe un cărucior de bagaje dar nu se mişca până când nu plăteşti 2 euro. De unde frate 2 euro? Că eu nu aveam bani mărunţi… şi apoi prin câte aeroporturi am bântuit nu am găsit cărucioare de bagaje cu plată! Ei, nu-i nimic! Mă descurc eu. Noroc că ambele valize au rotiţe. Pe cea mare şi grea o trag după mine, iar pe cea mică o împing în faţa mea. Că, deh, avem două mâini! Ajung la bariera de control a paşapoartelor. „Jo napot kivánok!”, adică „Bună ziua, vă doresc!”, îmi spune domniţă de la ghişeu, îmbrăcată într-o uniformă impecabilă. Iar apoi în engleză: „Passport please!”. De data asta scot paşaportul românesc, căci doar eram în Uniunea Europeană, şi i-l prezint. Îl cercetează în amănunţime şi mi-l returnează cu zâmbet şi un Köszönöm szépen!”. Mulţumesc frumos! Apoi mă îndrept spre ieşire. Vameşii, vreo trei la număr, fără să mă bage în seamă, îşi beau liniştiţi cafelele din nişte pahare de hârtie cerată precum americanii din filme. În holul de „arrivals” este foarte frig. Mi se pare că e cu mult mai răcoare decât la Helsinki. Mă aflu în sala de sosiri, la Teminalul 2 al aeroportului internaţional „Liszt Ferenc” din Budapesta. Fost „Feryhegy” până mai anul trecut! Time 11:00 sharp!

Mi se comunicase prin e-mail că voi fi aşteptat la aeroport de către şoferul companiei „Rotexim” care mă va transporta în continuare spre Oradea. Semn de recunoaştere, o tăbliţă pe care va fi înscris numele meu. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, ies la carosabil, dar degeaba. Nici ţipenie de şofer cu tăbliţă în mână… sau de vreun autovehicol cu numere de circulaţie româneşti. Mă reîntorc în sală şi mă aşez pe o bancă la vedere. Cu ochii pe bagaje! Diferiţi indivizi dubioşi mă acostează oferindu-mi servicile lor pentru a ajunge la destinaţie. Toţi mi se adresează în engleză! O fi scris pe fruntea mea că vin din Australia!? Nu! Dar scrie pe etichetă lipită pe mânerul bagajului de cală! SYD-BUD! Adică Sydney-Budapest. Le spun că nu sunt interesat… că aştept pe cineva care vine să mă ia. Unul dintre ei, de necaz, scăpa o înjurătură foarte colorată… Tac şi mă uit pe tavan! Mă fac că nu cunosc limba maghiară… După ce dispare rup eticheta cu pricina şi o arunc la gunoi. E mai bine aşa. Străinii sunt ghiciţi de unde vin după asemenea etichete şi sunt luaţi de fraieri. Păcăleli, preţuri mari la transport, furturi chiar! Ei, parcă taximetriştii de la Otopeni sunt mai breji!!!

În sfârşit, după vreo 35 de minute de aşteptare, apare un domn impozant care se postează în mijlocul sălii. Scoate din buzunar o hârtie A4, o despătureşte agale şi pe ea apare scris numele meu! Ecce Homo! E omul meu! Mă îndrept spre dânsul şi îi spun parola, adică numele, prenumele şi… Oradea. Îmi zâmbeşte, se repede la valiză cea mare şi apoi îmi spune să îl urmez. Ieşim din clădire şi o luăm spre parcare. Afară plouă mărunţel! Nu după mult timp ajungem la un micobus elegant şi curat precum conducătorul auto! Vorba zicalei „Cum e turcu… e şi pistolul!”. Înăuntru sunt deja 3 persoane pe cele 9 locuri. Unul în spate care stătea cu ochii închişi şi două persoane în faţă, lângă şofer. Un cuplu de tineri, ea şi el, care se pupau de mama focului. Or fi fost despărţiţi de multă vreme. Căpşunarii noştri migratori! Pornim motoarele şi ne îndreptăm spre o altă clădire (terminal!?) unde suntem aşteptaţi de o cohortă de pasageri doritori să ajungă la Oradea. Sosiseră cu zborul de Frankfurt. Mă retrag la o margine de banchetă. Lângă mine se aşează un tânăr african, oacheş şi simpatic. Vorbeşte limba romană! Îmi spune că este student în anul trei la Universitatea din Oradea, la facultatea de medicină. Mi-a povestit că îi place foarte mult în România, că ar vrea să rămână acolo după absolvire… şi să se însoare cu o româncă blondă. „De ce blondă?” îl întreb. „Vreau să duc acasă la mine în Uganda un copil blond! Acolo toată lumea îl va trata ca pe un zeu…!” Mă mănâncă limba să îi spun nişte bancuri cu blonde, dar mă abţin. De ce să îi clatin flăcăului idealurile. Şi apoi, mai sunt şi blonde deştepte. Excepţia întăreşte regulă! Oare!?

Maşina rulează cu viteză moderată pe şoseaua care duce spre „casă”. Casa copilăriei! Afară ploaia se înteţeşte. Vizibilitate scăzută. Şoferul conduce atent. Chiar foarte atent. Se vede că e rutinat şi că face acest drum destul de des. O muzică plăcută emisă de un post de radio românesc încălzeşte atmosfera din interiorul microbuzului. Închid ochii şi trec în lumea viselor. Ungaria mă afectează sufleteşte ori de câte ori trec prin ea. Aşa a fost şi visul meu. Presărat cu amintiri traumatizante.

Anul 1982. După doi ani de plecare din ţară, tatăl meu, foarte bolnav, îmi scria să revin acasă, deoarece ar vrea să mă mai vadă odată. Plecasem din România în 1980, luna august, ziua de 9. Dezident. După fuga generalului Pacepa, ministrul turismului, Nicolae Doicaru, a dispărut şi el peste noapte. L-au săltat oamenii lui Nea Nicu. O fi făcut şi el parte din complot! Cine ştie… Nu după mult timp au fost daţi afară din muncă mai mulţi angajaţi ai ministerului. În primul rând cei care nu erau membrii de partid. Printre aceştia mă număram şi eu! Rămas fără slujbă m-am înscris de necaz într-o grupare de răzvrătiţi. Colegi de la Ministerul Turismului, Agenţia Comturist, ITIA şi complexul hotelier Parc-Turist. Cu toţii am cerut „plecarea din ţară”. Asta se întâmpla prin 1979. După multe peripeţii, restricţii şi şicanări, prin luna ianuarie 1980 am primit mult-doritul paşaport. Am aplicat apoi pentru o viză australiană. Sa ajung la capătul pământului! Când m-am trezit cu aprobarea de viză în mâna m-am spariat! Unde să mă duc? Nu prea aveam cunoştinţe în Tara Cangurului. Ce voi face acolo? Iar părinţii? Eram singur la părinţi! Grea decizie. Până la urmă, după mai bine de şapte luni, m-am decis să plec. Nu renunţasem insă la cetăţenia romană. Posedăm un paşaport albastru. Adică de cetăţean roman stabilit în străinătate. Mi-a zis, în naivitatea mea că dacă se va face bine în România mă voi reîntoarce… Iată că au trecut 33 de ani şi tot în exil sunt. Printre străini!

Am făcut o escală de mai bine de un an la New York. Cu o viză turistică! Prelungită desigur. Am încercat să rămân în America dar a fost imposibil. Aveam deja, încă din România, ştampilată pe paşaport, o viză de rezindenta permanentă în Australia. Aşa că a trebuit să părăsesc cu durere în suflet Ţara Tuturor Posibilităţilor! Când am ajuns la Sydney nu mi-a plăcut de loc! (Acum îmi place! Asta rămâne între noi!!!) Era diferit de oraşul Marelui Măr (The Big Apple)! După două luni şi jumătate de la sosire am primit vestea de la tatăl meu că este bolnav şi că medicul i-a spus că nu mai are mult de trăit. Mi-am cumpărat urgent bilet de avion şi am zburat spre Europa, spre ţara de baştină, spre casă! Am ajuns la Amsterdam, unde m-am încărcat de bagage, cadouri şi alte lucruri necesare celor de acasă. Am plecat de-acolo cu trenul pe ruta Amsterdam – Episcopia Bihor, via Viena. După o zi şi o noapte de călătorie am ajuns la frontiera română. Aşteptam vameşii cu inima cât un purice. Au venit cei de la controlul paşapoartelor mai întâi.

– Băi, unde ţi-e viză de intrare în Republica Socialistă Romană? m-a întrebat un ofiţer în uniforma kaki?

– Care viza? Eu am paşaport românesc valid şi vreau să fac o vizită părinţilor mei.

Mi-a spus că nu am dreptul să intru în ţară şi că trebuie să mă reîntorc la Budapesta unde să încerc să obţin o viză de intrare de la Ambasada României de acolo. Mi-a ordonat să cobor din tren! Eu, „Nu şi nu!”. O tot dădeam cu drepturile omului, cu Declaraţia de la Helsinki, cu Carta ’77, cu libertatea de călătorie… formule învăţate în perioada de dezidenta românească din Bucureşti. Ofiţerul supărat, mi-a spus că o să intru în România când şi-o vedea el ceafa! N-a mai stat mult pe gânduri şi a scos capul pe fereastra vagonului chemând „armata” în ajutor!

– Caporal! Vino cu cei pe care îi ai în subordine şi evacuează urgent compartimentul de bagagele a acestui „domn” australian. Şi pe el desigur! Dacă se opune poţi să aplici şi forţa!.

– Da să trăiţi! a răspuns răcanul şi aşa a şi făcut. No more comments!

În cinci minute mă aflam într-o cameră a gării din Episcopia Bihor. Cu bagaje cu tot. Apoi au venit vameşii! „Ia să vedem nepoate, ce ai matale prin valize?”. Am deschis şi i-am lăsat să se uite. Au răvăşit totul! Au căutat peste tot, inclusiv prin pachetul de ţigări. Portmoneu, bani, hârtii, adrese (pe care şi le-au notat!). Unul dintre ei mi se părea că face pe şefu’. Probabil că era de la „secret service”. După vreo două ore m-au abandonat, lăsându-mă să îmi pun lucrurile la loc după vraiştea pe care o provocaseră. Apoi m-au încuiat în încăpere. Fără niciun scaun, doar cu o masă. Fără apă, fără mâncare. Mi-am petrecut toată noaptea moţăind pe valiză. Dimineaţa la ora 7:00 a venit un domn în civil. A deschis uşa, m-a privit în ochi şi mi-a zis: „Măi băiatule, vrei să intri în ţară, renunţi la paşaport. Nu renunţi, Budapesta scrie pe fruntea ta!”. Am ales varianta a doua! Budapesta şi fruntea! Eram supărat tare! Aceeaşi soldaţi m-au urcat în trenul accelerat care pleca de la Oradea la Budapesta. Fără bilet. I-am explicat, mai apoi, conductorului maghiar de ce nu am bilet. M-a lăsat în pace, zicându-mi că nu sunt singurul care a păţit aşa ceva. Peste câteva ore eram din nou la Budapesta. Am tras la un hotel în centru. În următoarea zi am ajuns primul la Ambasada Romană. Pe la şapte dimineaţa! Adresa: Thököly út nr. 72, 1146 Budapest. Biroul consular avea program cu publicul între orele 9-13. Am aşteptat mai bine de o oră, după 9:00, până să se deschidă ghişeul consular… de unde a apărut un cap cu părul creţ, brunet…

– Ce problemă aveţi? M-a întrebat acesta.

– Aş vrea o viză pentru a intra în România, i-am răspuns, plin de speranţe…

– Paşaportul vă rog!

Scot paşaportul şi i-l îmânez. Îl răsfoieşte cu mult zel, apoi se duce cu acesta într-o cameră din spate de unde revine după câteva minute bune.

– Tu n-ai dreptul să intri în România! Du-te la Sydney, la consulatul român de acolo. Ei să îţi dea viza… şi numai atunci poţi să intri…

– Dar să vedeţi… n-am ştiut! Tata e bolnav… Nu mai are mult!

– Ţi-am spus! Ce n-auzi bine!? La Sydney! Aici nu ai ce căuta…

– Vă rog frumos!

– Ieşi afară!…

Continue reading „George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (6)”

George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (5)

TOT PE DRUM, PE DRUM, PE DRUM, SPRE ŢARA LUI MOŞ CRĂCIUN

Zborul AY 082 al companiei Finnair pleacă în curând de la Terminal One al aeroportului Changi din Singapore. Data: 8 septembrie 2013. Timpul decolării: 23:35. Direcţia: Helsinki!

Iată-mă din nou în avion… de data aceasta un aparat Airbus A340-300. Finladenzii  decolează la timp. Fără nicio întârziere. Cred că pilotul are ceas elveţian! Afacerea companiei merge bine. Avionul e plin ochi! Toate scaunele ocupate. Eu mă aşez pe cel care îmi este destinat. D42. Tot pe culoar. Măcar am ieşire directă. Mă mai pot mişca, dezmorţi, din când în când. Mă aşteaptă un drum lung, de 12 ore. E bine să te mişti la fiecare 3-4 ore, să faci câteva exerciţii pentru a pune sângele în mişcare. Altfel poţi să faci DVT, o „tromboză a venelor adânci” (Deep Vein Thrombosis). Sângele se coagulează atunci când nu circula. Fenomenul apare de obicei în venele interioare ale muşchilor din partea de jos a picioarelor. Mai târziu aceste cheaguri se desprind şi pot crea embolii şi blocaje. De obicei cele care ajung la plămâni sunt mortale. Embolism pulmonar! Avertisment şi celor care stau cu orele nemişcaţi în faţa unui ecran de computer! Statisticile medicale spun că un individ dintr-o mie face DVT în fiecare an! Nu toţi mor, desigur! Unii ajung pe masa de operaţie… Atenţie! Nu e o joacă, sau o glumă!

Câte ceva despre avionul care mă duce spre Finlanda. Fabricat de compania Airbus, fiecare aparat de zbor este dotat cu tehnologie de vârf. Producătorul, Airbus Industrie, este un consorţiu european, cu sediul la Blagnac, o suburbie a oraşului francez Toulouse. Compania produce mai mult de jumătate din aeronavele comerciale tip jet (cu reacţie) din lume. Are 16 uzine şi hangare de asamblare în 4 ţări europene. 63.000 de angajaţi. Desigur că este mereu într-o acerbă competiţie cu faimoasele companii americane Boeing şi Lockhead Martin. Să nu uităm totuşi, ca cireaşă de pe tort în materie de construcţii de avioane supersonice pentru călători a fost faimosul aparat Concorde (1969-2003), produs de Aérospatiale-BAC Concorde. Un avion… tot european. De fapt cel mai minunat supersonic construit până în zilele noastre. Păcat că a sucombat!

Instalat comod într-un fotoliu din clasa economică, îmi trec prin minte cu repeziciune multe din informaţiile pe care citisem pe net despre această minunată fortăreaţa zburătoare în care mă aflam. Avionul A340 se construieşte în 4 variante: A340-200 (Capacitate: 261 de locuri. Independenţă de zbor: 12.400 km); A340-300 (capacitate: 300/440 de locuri. Independenţă de zbor: 13.700 km); A340-500 (capacitate: 282/375 de locuri. Independenţă de zbor: 16.700 km); A340-600 (capacitate: 359/475 locuri. Independenţă de zbor: 14.600 km). Compania aviatică Finnair a fost înfiinţată în 1923. Zboară spre mai mult de 65 de destinaţii din 30 de ţări! Are în dotare 67 de aparate de zbor de mare capacitate. Cu unul din acestea călătoream şi eu pe ruta Singapore-Helsinki. A340-300. Zbor intercontinental, fără escală. Durata: 12 ore. Fusuri orare survolate: 6. Distanţă între cele două puncte de zbor: 9.750 km.

Deci, după cum spuneam, avionul era plin ochi! O cohortă de finlandezi de vârsta a treia mă învăluie, mă înconjoară, aşezându-se pe scaunele învecinate. Simpatici, haioşi, îmbrăcaţi fistichiu. Bronzaţi, de fapt arşi de soare! Veseli şi guralivi. Chiar dacă unii erau cu bastoanele la îndemână sau se mişcau în poziţie mai aplecată. Îmi reamintesc de „miracolul” de la Băile Felix, de lângă Oradea, unde invazia bolnavilor din ţările nordice era (o mai fi oare!?) la modă în anii comunismului. Veneau la recuperare,  cu autocarul – în bastoane, cârje, cărucioare – batalioane de oameni bolnavi, care după câteva săptămâni de tratament se reîntorceau acasă pe picioarele lor!!! Vorbesc serios! Mărturie stă „Muzeul instrumentelor de umblat abandonate” de acolo. Posibil ca acum se îndreaptă spre destinaţii mai exotice, cu climă mai caldă, precum Asia de Sud-Est… Tailanda, Indonezia, Malaezia. Via Singapore. Acum se reveneau acasa, pe pămantul „frigurilor veşnice”. Veseli şi bine-dispuşi. Înseamnă că le-a priit al tropice. Foarte guralivi. În finlandeză, desigur! Copii mari! Parcă tot avionul era al lor… Unii încercau sa se aşeze câte doi pe acelaşi loc. Apoi argumente! Halima totală, ce mai! Până la urmă, ajutaţi de ghid şi de personalul de bord, s-au aşezat „cuminţi” la locurile care le erau destinate şi specificate pe talonul de zbor.

„Good evening passengers. This is your captain speaking. First I’d like to welcome everyone on Finnair Flight AY 082”. E vocea căpitanului. Ne anunţă că în curând vom decola şi că venit timpul să ne legăm centurile. Se face linişte. Avionul îşi turează motoarele. Peste câteva minute suntem în aer. Un miros de mâncare începe să gâdile papilele olfactive. Posibil ca bucătarii încălzesc bucatele undeva în burta avionului. Miroase apetisant. După o jumătate de oră, sus pe afişajul electronic, se dă semnalul că putem să ne desfacem centurile. Pe culoare apar cărucioare încărcate cu băuturi. Toţi pasagerii stau la locurile lor, în aşteptare. Stewardesele foarte amabile, numai un zâmbet, întreabă în engleză: „Soft drinks, coffee, tea, vines, beer, spirits…” Adică băuturi răcoritoare, cafea, ceai, vin, bere, spirtoase…  Fiecare ce doreşte. Totul gratuit, în afară de alcoolul tare. Aşa este regula pe cursele lor intercontinentale. Lumea comandă în moderaţie, în afară de finlandezi care încep iar chicotelile şi comedia. O dau pe tărie, comandând, aproape fiecare, seturi de sticluţe în miniatură cu vodcă, whisky, gin, rom…

Nu peste mult timp apar alte cărucioare, încărcate cu tăviţe cu mâncare acoperite cu folie de aluminiu. Cina. Mâncare caldă, gustoasă, la alegere: „Chicken pasta, or beef curry?” – adică „pui cu paste făinoase” sau „văcuţa cu sos de coriandru”. Am ales puiul. Mă săturasem la Singapore de atâtea mâncăruri asiatice. Lângă mine un un domn cu aspect matusalemic, tot finlandez, cu o barbă de juma’ de metru şi o beretă roşie pe cap, întreabă stewardesa ce meniu se serveşte la business class. „Aperitiv: file de somon afumat, asezonat cu icre roşii, apoi, muşchi de ren la grătar cu sufleu de cartofi şi sos vânătoresc, lăptuci cu vinegretă şi muguri de bambus… iar ca  desert…” îi răspunde automat tânără domniţă, o tailandeză tinerica, frumoasă foc, cu nişte ochii rotunzi şi mari. Veteranul e pus pe şotii! N-o mai lasă să termine, şi exclamă în gura mare în engleză… să audă toată lumea: „Muşchi de ren? Aoleo! Şi cine o să mai tragă sania lui Moş Crăciun?” Complici, cei din grupul finlandezilor râd cu hohote. Apoi repeta onomatopeic, la unison, de parcă ar fi dresaţi: „Ha, ha, ha! Ho, ho, ho!” imitându-l pe Moş Crăciun! Acum sunt super-bine-dispuşi! De fapt aproape toţi au în faţa câte o sticluţă cu tărie… goală. Sau două. Tuturor nordicilor le place să tragă la măsea! Poate pentru că e frig pe la ei, sau poate pentru că băutura e foarte scumpă.

După un timp se lăsă din nou liniştea. Se aud doar murmure… şi zgomotul tacâmurilor. După ce au terminat cină şi se adună resturile de pe măsuţele rabatabile, toţi finlandezii se scoală de parcă ar fi traşi cu cheia şi se aliniază la rând la toaletă. Cuminţi. Cu capul plecat, fără să scoată o vorbă. Aşteaptă, cinci, zece, cin’şpe minute la coadă, după care intră în cabină, stau câteva minute şi se reîntorc la locurile lor veseli şi satisfăcuţi de parcă ar fi cucerit Everestul. Se cuibăresc în fotoliile lor, închid ochii şi se mută în lumea viselor. Ceilalţi călători meşteresc pe la micile televizoare, încastrate în fotoliile din faţa lor. Dar, rând pe rând, abandonează privitul la ecran şi fac şi dânşii ce au făcut deştepţii de finlandezi! Adică trag pe dreapta. Şugubăţul meu vecin, Sami, că aşa a zis că îl cheamă, trotilat de licoarea lui Bachus, doarme dus… Motoarele avionului torc plăcut precum pisicile din jurul sobei. Singura, proteza moşului, scoate nişte sunete de parcă ar trece camionul pe o şosea pe care s-a aruncat antiderapant. Mă fac că îmi schimb poziţia şi îi trag „din greşeală” un ghiont uşor cu cotul. Imediat se întoarce într-o parte şi… tace! E dresat! Ştie el care e antidotul pentru poluare sonoră nazo-buco-faringiană. Acum doarme lin, scoţând din când în când câte un oftat laponic. Mi-e somn şi mie! Oare or fi băgat băgat finnairezii ceva de dormit în mâncare? Aşa fac deci şi eu, închid ochii şi mă scufund în mirajul lui Morfeu… La Singapore e ora 2:00 dimineaţa, iar la Sydney cu două ore mai puţin! Îmi găsesc o poziţie mai comodă şi mi se rupe filmul instantaneu. Somn uşor, vise plăcute…

Visez că sunt în capitala Laponiei, la Rovaniemi, aproape de Cercul Polar de Nord. Rovaniemi, oraşul lui Moş Crăciun. E frrriiiggg! Foarte frig. Mă aflu într-o sanie mică, trasă de şase câini husky siberieni conduşi de un malamut alascan. Vreau să ajung la Polul Nord. Mor de curiozitate să văd ce e pe acolo! Moşu’ mă mângâie pe spinare şi îmi urează drum bun. Săniuţa zboară spre nord. La un moment dat sunt asaltat de un stol de ţânţari enormi cam de mărimea unei vrăbii. Noroc că vitejii mei căţeluşi aleargă ca vântul. Ţânţarii bine hrăniţi, abia pot să zboare de grăsuţi ce sunt. Ne abandonează după o bucată bună de timp îndreptându-se către o turmă de reni care pastc smocuri de iarbă ivite din zăpadă. Ne oprim să ne tragem sufletul, la Aanaar, o aşezare situată într-o poiană dintr-o pădurice de pini. Văd o căsuţă suspendată pe nişte stâlpi asemănători cu picioarele de pui. Un fel de izbusca din poveştile ruseşti. Bat la poartă. Din casa îşi face apariţia un omuleţ cu corp mic şi capul mare. Seamănă cu un Moş Crăciun în miniatură. O barbă albă îi acoperă obrazul. O fi un gnom! O făptură pe care o crezusem că e doar imaginară. Dar acum văd că e adevărat! Viu, viuleţ! Deci există… nu numai în poveşti! Îl salut, mă salută. E îmbrăcat în nişte pantalonaşi lungi, mulaţi pe picior. În partea de sus poartă un cojocel de culoarea roşie. Pe cap are o tichie ciudată, tot roşie, de bebeluş parcă. Ciubotele au clopoţei şi sunt întoarse la vârf ca nişte sănii în miniatură. Pare tare nostim. Îmi vorbeşte într-o limbă pe care o înţeleg, dar nu pot să o definesc. O fi limba Saame? Limba Saamelaienilor. Seamănă mult cu limba ungurească pe care o cunosc. Cred că de aceea putem conversa! Ne mângâiem reciproc pe spate ca să ne încălzim. Şi astfel devenim prieteni. Intră în casă şi se reîntoarce cu un coşuleţ de nuiele în mânuţa. Înăuntru acestuia, douăsprezece perechi de ciorapi cu dungi, roşu şi alb, pe care mi-i face cadou! Păcat că sunt mici, ca pentru păpuşi. Nu pot să-l refuz. Îi dau şi eu un portmoneu din piele de cangur. Se bucura nespus, dându-mi de înţeles că nu a avut niciodată o geantă atât de frumoasă. Îmi iau rămas bun de la piticuţ. De la fereastra casei îmi fac cu mâna alţi gnomi. Copii, adulţi, fetiţe şi băieţi. Ce drăguţi sunt. O iau din loc şi nu peste mult timp ajung la Tromsø în Norvegia. Apoi dintr-o săritură la Alta, trecem Capul Nord şi zburăm ca vântul şi ca gândul spre Arhipelagul Spitsbergen, de unde o cotim spre pol cu cea mai mare viteză. Ajungem la punctul dorit, Polul Nord geografic, când în faţa saniei mele apare o gaură enormă în apa mării, un hău care ne înghite şi pe noi, adică pe mine, căţeluşii husky, malamutul şef şi sania. Dispărem într-un alt tărâm. Tărâmul din interiorul gol al Pământului. Agharta! Cerul e luminat doar de aurora boreală. O farfurie zburătoare îmi trece pe lângă ureche! Or fi aghartoizii buni sau răi cu pământenii!? Mă simt în nesiguranţă. De frică mă… trezesc. Uf ce vise, ce coşmar… Agarta! Tărâmul subteran… Lângă mine vecinul de scaun lucrează intens la distribuirea antiderapantului! Mi-e frig. Aerul condiţionat al avionului funcţionează la maximum. Iau din compartimentul de bagaje o pătură şi mă acopăr. Acum mi-e mai bine…

Stau pe gânduri şi îmi vine să râd! Ce imaginaţie ciudată! Ba nu… Îmi aduc aminte că în urmă cu câtva ani, eu şi cu băiatul meu, de 12 ani atunci, ne făcuserăm planul să ajungem la Polul Nord. Toate astea, după ce îi povestisem subiectul cărţii „The Hollow Earth” a doctorului Raymond W. Bernard. Literatura abundă de asemenea subiecte în care se descrie că Pământul e gol pe dinăuntru. Creduli sunt mulţi. De la preşedinţi americani la scriitori de valoare. De la declaraţiile norvegianului Olaf Jansen, la Prinţul Harry de Walles… cel dornic să viziteze gaura de la Polul Sud. De la Mircea Eliade, cu al său „Zalmoxis, zeul care a dispărut” până la contraamiralul american Richard E. Byrd care declarat în 1947 că, explorând ambii poli ai Pământului pe calea aerului, ar fi descoperit intrările în interiorul gol al Pământului… pe care l-a şi vizitat. Şi eu mă gândisem în naivitatea mea că trebuie să fie ceva „acolo”. Şi chiar dacă nu credeam 100%, ne-am fi ales cu o excursie frumoasă. Un salt de la antipod la antipod. Despre această enigmă se mai vorbeşte şi până în zilele noastre. Am văzut destul de recent, pe youtube un video cu titlul „Colecţia de hărţi Lazeia”, întocmit în anul 2001 de Horatio Valens şi Paul Veneti, unde pe parcursul a două ore sunt prezentate o serie de hărţi vechi ale regiunilor arctice din jurul Polului Nord, în care este descris în special un canion lung de 100 de mile, situat chiar în centrul Polului Nord, prin care râurile de acolo se varsă în interiorul Pământului printr-o deschizătură imensă.

Cucerirea nordului, de către mine şi băiatul meu, a fost făcută doar pe jumătate. Am  plecat de la Sydney, spre Europa plini de entuziasm. La Frankfurt am schimbat avionul şi am zburat la Helsinki! Era prin anul 2002. Am ajuns acolo pe 14 iulie, de ziua mea de naştere. După câteva zile am vrut să ne începem excursia. Până la Rovaniemi cu trenul, apoi de acolo cu autobuzul peste cercul Polar de Nord, până în Novegia la Tromsø, şi apoi la Alta, oraş de unde am fi zburat până la Svalbard, capitala arhipelagului Spitsbergen, iar de acolo pe un vapor comercial am fi plecat spre Polul Nord. Suna frumos şi atrăgător! Mai ales pentru doi australieni naivi… care nu prea ştiau cu ce mănâncă nordul. Dar, după informaţiile primite la faţa locului, adică la Helsinki, excursia de la Rovaniemi la Polul nord ar fi costat o avere. Iar condiţiile de transport şi cazare destul de precare. O cameră dublă la un hotel mediu costa câteva sute de dolari. Ba mai trebuie să plăteşti extra pentru a primi cearceafuri şi prosoape. Aşa mi-a comunicat un agent de turism finlandez. Tot el ne-a sfătuit să ne înarmăm cu câteva spray-uri contra ţânţarilor dar vrem să rămânem vii! Ne-a mai povestit o droaie istorioare reale, cică, despre gnomi, elfi şi trolii cei răi! Încerca totuşi, să ne convingă că nu aveam ce căuta la pol… că această misiune rămâne în sarcina exploratorilor profesionişti. Că nu există nicio Agharta! Că totul e doar o legendă… Oare această încercare de a ne convinge o fi făcut parte din teoria conspiraţiei! L-am ascultat totuşi şi am abandonat proiectul, spre necazul celui mic şi al meu, desigur. Ni s-a sugerat să ne continuăm excursia în partea sudică – mai blândă ca clima – a Penisulei Scandinave. I-am urmat sfatul şi nu ne-a părut rău mai apoi! Am văzut patru ţări minunate, Finlanda, Suedia, Norvegia şi Danemarca şi o mulţime de oraşe. Ne-am îmbătat de frumuseţea fiordurilor norvegiene şi de peisajele minunate întâlnite în cale. Uitasem să vă spun că ne cumpăraserăm din Australia un „Eurail Pass” care ne oferea posibilitatea ca timp de două săptămâni să călătorim fără nicio altă plată pe toate trenurile europene. Deci şi cele scandinave. În felul acesta ne mişcam uşor. Săream în primul tren şi o luam fără probleme de la Helsinki la Turku, de la Stockholm la Upsala, de la Oslo la Bergen, sau de la Gothenburg la Copenhaga, via Malmö. O excursie minunată! De neuitat! Aşa că nu este de condamnat – rog cititorii să mă scuze – că încă după atâţia ani mai visez la acele locuri şi desigur la o expediţie la Polul Nord. Cine ştie, poate o voi realiza odată…

Continue reading „George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (5)”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Bucuria Românilor – GEORGE ROCA

  Bucuria este ca o admirabilă sacră lucire,

ce pogoară pe cetatea Prieteniei fluturând,

înveşmântând cerul fiinţei şi întreaga ei fire,

peste trupul existenţei elixirul ei scuturând,

peste necuprinderile vieţii întrupate-n iubire,

peste răsăriturile creaţiei, sufletul bucurând.

 

 

George şi-a primenit curgerea peste timp şi peste spaţiu din albia

Iordanului, numele Râului sfânt al Cetăţii trace Palestina,

Edenul în care S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos, străbătând astfel prin răscruci de vremuri şi peste vremuri binecuvântate, cununi de creaţie în care a logodit

Oradea – Cetatea naşterii lui, a întâiului gând  şi-a primului cuvânt,

Răsfrântă peste Arcul de Triumf în unduirile de har ale Sydneiului, pentru a răspândi frumosul în artă şi faima numelui marelui Mucenic

Gheorghe, temei pentru a-şi clădi în diasporă destinul demn de un mare Român, un alt fel de leitmotiv al râvnitului

Emaos.

 

   România este parte din sufletul lui mare în care se cuprinde Patria şi Cerul, la fel cum Roca milenară străjuieşte veşnicia în Munţii noştri Carpaţi, asemeni Omeniei ce înveşmântează în porfiră de aur demnitatea dacoromânului, Cugetând peste vise şi împliniri, peste căutări şi rostuiri, peste pământ şi mări, Azurul ca o cupolă ce îngemănează credinţa întru fraţi, pecetluind spiritul Culturii în cele patru zări.

 

Bucuria se ţese din firul ce ne poartă,

prin legendele rostite venite din străbuni,

aprinsă din luceafăr, pecetluită-n soartă,

s-aşterne peste slovă în stihuri de cununi,

părtaşă sărbătorii, ca dorul de consoartă,

într-un potir de aur de încerci să o aduni.

 

 

Întru mulţi ani binecuvântaţi în lumină şi har!

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Bucuria Românilor – GEORGE ROCA”

George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (4)

ESCALĂ LA SINGAPORE –

ÎN CĂUTAREA MERLIONULUI

Singapore oferă vizitatorului nu numai atracţii minunate ci şi multe curiozităţi. De fapt este un oraş-stat. Denumirea oficială: Republik of Singapura – Republica Singapore. Xinjiapo Gònghéguó, în chineză. Republică constituţională. Preşedinte în funcţie: Tony Tan Keng Yam. Prim ministru: Lee Hsien Loong. Unul dintre cele mai mici state din lume. Format din 63 insule. Suprafaţa: 710 km2. Populaţie: aproximativ 5 milioane şi jumătate. Situat în partea de sud a Peninsulei Malacca la 137 de km la nord de Ecuator. Clima ecuatorială, caldă şi umedă. Temperaturi: între 22 şi 35oC. Umiditate: până la 80%. Limbi vorbite: Pu-Tong-Ha (mandarină singaporeză), engleza, malaesiana, tamila (un dialect indian). Moneda: dolarul singaporez (SGD). Conform estimărilor făcute de Banca Mondială şi de Fondul Monetar Internaţional, Republica Singapore se situează pe locul 3 în lume din punct de vedere al Produsului Intern Brut (PIB), cu aproximativ 80 de mii de dolari per capita. Timp legal: UTC+8. Religie: budism (33%), creştinism, islam, taoism şi hinduism.

***

Mă trezesc deci la ora 9 cu punct. Dimineaţa desigur. În Sigapore City. The day after… Adică a doua zi după descoperirea durianului. Îmi prepar o cafea cam fără gust din donaţia de curtoazie a hotelului. De fapt cred că praful din plic e OK la gust şi miros… doar apa din fierbător are un gust cam sălciu. Aici nu e prea bună apă de la robinet… aşa că toată lumea bea apă îmbuteliată. Plată, desigur! Ronţăind un pacheţel de biscuiţi săraţi pe post de breakfast, înghit licoarea neagră, promiţându-mi că voi bea o cafea adevărată la o cafenea „profesionistă” de prin drumul meu… unde voi mânca şi un mic-mare dejun mai consistent. Îmi fac bagagele în cel mai scurt timp. Mă uit prin camera să văd dacă nu am uitat ceva… şi ajung la recepţia hotelului pentru a face check out-ul la orele 9 şi 20 de minute. Predau cartela-cheie şi o rog pe recepţionistă să îmi găzduiască cele două valize până seara, deoarece numai atunci voi pleca spre aeroport. Bineînţeles! Zis şi făcut! Le ducem împreună în camera de bagage. Îmi dă o chitanţă şi gata… o iau din loc! Azi voi avea o zi foarte animată. Am multe de văzut…

Stop! Opresc un taxiu. Îi spun şoferului că aş vrea să ajung la telefericul care duce la Sentosa Island. Venise vremea să ne întâlnim cu Merlionul şi habitatul lui din parcul de distracţii. Cauciucurile maşinii sfârâie pe asfaltul Geylag Road, Sims Way, apoi pe Nicoll Highway, Shenton Way, West Coast Highway, Harbour Front… Distanţa de 15 kilometri este parcursă – cu stopuri cu tot – în 20 de minute. Plătesc 11 dolari, cobor, mulţumesc şi mă aşez la rând pentru a lua telecabina cu care am de trecut o porţiune pe deasupra mării. Costă 26 de dolari, pentru ambele sensuri dar îţi oferă şi câteva beneficii pentru parcul de distracţii. Şi apoi, panorama… trecerii peste mare, vederea aeriană care îţi tăie răsuflarea… Ceva frumos şi minunat. Merită toţi banii! Insulă este aceesibila şi cu maşina, metroul, feriboatul… dar cel mai minunat mijloc de traversare este cel cu telecabina. Mai ales că… poţi face fotografii inedite. Cunoşteam locul, deoarece mai fusesem pe aici în urmă cu câţiva ani… cu familia. Acest mijloc de transport pe cablu face legătura aeriană între Mount Faber Station, situat pe insula centrală, având un stop la Harbour Front Station şi capătul la Sentosa Station. În fine, mă îmbăt de frumuseţea peisajelor văzute şi nu peste mult timp ajung la destinaţie. Nu prea am timp de amănunte deoarece am timpul limitat. Mi-am propus pe aceste meleaguri de vis doar 4 ore de vizită. Aici ai putea sta o săptămână şi tot nu te saturi. Precum la Disneyland… Atracţia vizuală centrală este Merlionul. O clădire înaltă costruita sub formă de turn cu cap de leu şi corp de peşte. Acesta este vestitul Merlion. De fapt o statuie. Un simbol de seamă al orasului-stat Singapore.

Povestea acestuia este următoarea: Merlion sau Leul de mare, este o creatură mitologică, cu cap de leu şi corp de peşte, folosită drept prim simbol al oraşului-stat Singapore, de unde derivă chiar şi denumirea urbei. În limba malaeziană „leul de mare” se traduce în „Singa-Laut”, iar „Oraşul Leului” poartă denumirea de „Singapura”. La început aşezarea a fost un sat mic de pescari numit Temasek. Legenda spune că într-o zi un rege se plimba pe malul mării. Numele lui era Nilatanam, sau Sri Tri Buana. Era unul dintre cei trei prinţi descendenţi din marele Raja Iskandar Dzu’l-Karnain, cunoscut la noi sub numele de Alexandru Machedon! Nilatanam va deveni mai târziu conducător al imperiului Srivijaya şi va purta numele de Sang Nila Utama. Intenţia lui era de a găsi un loc propice pentru a construi un nou oraş. Prin adopţie era şi moştenitorul bogatei regine Sakidar Syah, cea care domnea peste ţinuturile din care făcea parte mica aşezare Temasek. În căutările sale ajunse în locul numit Tanjung Bemian. Acolo, pe malul mării, observă o stâncă enormă pe care se căţără cu dexteritate. Uitându-se în zare, peste ape, văzu o bucată de pământ cu plaja acoperită de un nisip atât de alb încât semăna cu o cămaşă proaspăt spălată. Întrebându-şi curtenii ce loc este acela, i se spuse că acolo este sătucul Temasek. Îndrăgostit de privelişte se urcă pe corabie şi porni în acea direcţie. La mijocul drumului, o furtună groaznică avarie corabia care era în pericol să se scufunde. Aruncară peste bord toate obiectele grele, dar fără niciun rezultat. Atunci o voce venită parcă din adâcuri îi spuse că dacă îşi va azvârli coroana în mare va scăpa cu viaţă. Şi aşa făcu! Imediat marea se linişti şi ajunseră cu bine pe malul cu nisipul cel alb. De bucurie porniră la vânătoare pentru a-şi face rost de-ale gurii. La un moment dat observară pe plajă un animal ciudat. Crezură că e un leu! Apropiindu-se, ciudatul animal îi văzu şi dispăru în apele mării… Şi astfel, a fost numit acest loc, Singapura, sau Kota Singa, adică „Aşezarea Leului”. Acolo a fost construit nu după mult timp minunatul oraş. Regele Sang Nila Utama a domnit peste acele meleaguri timp de 48 de ani şi a fost înmormântat pe un deal din apropiere.

Cu timpul, Merlionul a devenit un simbol folosit ca personificare naţională a oraşului Singapore. În 1964, Singapore Tourist Promotion Board, a desemnat designerul Alec Fraser-Bruner pentru a crea faimoasa sigla pe care o găsim pe majoritatea produselor autohtone. Mai târziu, această reprezentare, s-a transformat chiar şi în statui. Oraşul are până în prezent şapte statui-simbol, sculpturi aşezate în diferite puncte turistice. Două din cele mai mai cunoscute sunt amplasate în Merlion Park. Cea mare are o înălţime de opt metri şi cântăreşte şaptezeci de tone, iar cea mică numită şi „Puiul de Merlion” are 2 metri şi o greutate de 3 tone. Sculpturile sunt acoperite cu plăci de porţelan şi sunt create de artistul plastic singaporez Lim Nang Seng. Din gură acestora se scurge un jet puternic de apă. Ambele au fost dezvelite în septembrie 1972 în prezenţa primului ministru de atunci, Lee Kuan Yew. Alte statui pot fi văzute în diferite locuri din oraş, una în faţa Biroului de Turism, una la Mount Faber lângă staţia de telecabină, alte două pe Ang Mo Kio Avenue.

Intenţionat am lăsat-o la urmă pe cea mai impresionantă statuie. Cea în apropierea căreia mă aflam în acel moment. Terminat în 1995, turnul Merlionului din insula Sentosa, a fost ridicat pe o colină înaltă de 23 de metri, având impresionantă înălţime de 37 de metri, construit în interior sub formă de bloc cu 11 etaje, având în partea terminală de sus un punct de observaţie. A fost creat în 1993 de un conaţional australian, sculptorul James Martin. În corpul gigantei statui sunt implantante zeci de luminiţe pentru a fi văzută şi noapte, iar ochii sunt dotaţi cu fascicole multicolore de laser. Fascinaţi de minunăţia Merlionului, mulţi poeţi, precum Alvin Pang, Vernon Chang, Koh Buck Song (şi alţii…), i-au dedicat poeme, iar scriitoarea Gwee Li Sui’s a scris o nuvelă cu titlul „Mith of Stone” (Mitul pietrei), care are ca subiect povestea faimosului leu de mare. Am mai aflat că singaporezii sunt puşi pe glume. Văzând că Merilonul scoate apă pe gură… folosesc în limbajul de argou cuvântul „merlion” (pronunţat „ma’laia”) în loc de „a vomita”!

Da te încumeţi să vizitezi Merlionul în interior – ceea ce am şi făcut -, poţi lua liftul care te duce în adâncurile mării. Vei întâlni acolo animale fantasmagorice (animate desigur!) precum sirene, lei de mare, dragoni, balauri… Dacă vei urca pe acoperiş, punctul de observaţie îţi va oferi o vedere de 360 de grade asupra minunăţiilor naturale dimprejur. După terminarea vizitei la Merlion m-am plimbat prin apropiere pe o promenadă lungă de 120 de metri inspirată parcă din sculpturile lui Gaudi de la Barcelona. Apoi m-am oprit la o cafea, după cum îmi propusesem. O cafea tare, espresso şi un croissant cu caşcaval m-a remontat şi mi-a dat noi forţe pentru a cuceri alte locuri minunate. Trec în grabă pe lângă „Universal Studios”, îl ignor de fapt… deoarece îl mai vizitasem înainte şi pe acesta şi pe cele două din America, de la Orlando, Florida şi Hollywood, California. Ştiu că acolo nu poţi sta doar câteva ore… Îţi trebuiesc zile… Aşa că lăsăm parcul de distracţii pe altădată când vom avea mai mult timp.

Mă îndrept spre „Butterfly Park & Insect Kingdom”, adică „Regatul fluturilor şi al insectelor”. De cum intru sunt înconjurat de stoluri de fluturi (vii, desigur!) care zboară liber în încăperi acoperite cu plasa. Pentru a nu se pierde în depărtări… Fluturi de toate culorile, mai mari, enormi, ca nişte păsări, sau mici ca nişte muşte. Aerul e în mişcare din cauza aripilor care se zbat. Un fel de ventilatoare naturale pentru oamenii înfierbântaţi de căldura de afară. Să nu uităm că temperatura exterioară este de peste 30 de grade Celsius, iar umiditatea de aproape 80%. Wow! Ce căldură! Măi ce căldură…! Vorbă lui Guta Băieşu în „Iubirea e un lucru mare”.

Înconjurat de fluturi mă simt ca un Icar fără aripi. Unul mi se aşează direct pe nas, şi mă gâdilă plăcut… Mi-e milă să-l alung cu mâna, aşa că suflu spre el un jet de aer. Dar ce credeţi că vrea să plece!? Lumea dimprejur râde, eu par că un clown suferind de strabism convergent şi când să pun mâna pe el, zboară şi mă lasa cu ochii în soare. Un papagal din apropiere, aşezat pe o stinghie de lemn, scoate un sunet de râs! Parcă ar râde de mine! O fi în cârdăşie cu fluturele! Parte din spectacol! Observ că şi alţii fluturi sunt blânzi şi se aşează pe hainele sau pălăriile vizitatorilor. Intru în muzeu. Zeci de panouri acoperite cu geamuri de sticlă, oferă privirii insecte minunate. Am văzut mai multe coleoptere – cărăbuşi, scarabei sau rădaşte – cu aripi de aur. Parol! Apoi scorpioni de toate mărimile… cu ţepuşa din vârful cozii pregătită de atac. Brrr! Mă retrag înspăimântat spre ieşire cu toate că pe un panou scrie că doar 25 din cele 1500 de specii de scorpioni de pe mamamond pot să ucidă oamenii!

Este ora două şi zece minute. Trebuie să mă retrag de pe Sentosa. Mai am şi alte misiuni de îndeplinit. De exemplu cea de a-mi astâmpăra foamea. Iau telecabina în sens invers şi cobor la aceeaşi staţie de unde m-am urcat. De data asta voi lua metroul în direcţia Orchard Road, faimosul bulevard al metropolei Singapore.

Deci iată-mă în vagonul de metro (SMRT), adică neabreviat „Singapore Mass Rapid Transit”, călătorind de la Harbour Front Station spre artera principală a oraşului. Trec în viteză prin staţiile Raffles Place şi City Hall şi ajung la Dhoby Gaut, unde schimb direcţia. Prima staţie Somerset, iar apoi ION Orchard, unde cobor. Ionel, Ionelule! Mă tot munceşte gândul de unde vine denumirea de „ION”. Or fi avut şi ei „ioneii” lor poate… Călătoria a durat aproximativ 10 de minute. Preţul biletului de metro pe această porţiune, un dolar şi treizeci de cenţi singaporezi. Ies din staţie şi sunt întâmpinat de alţi „IONI”! ION cu majuscule! ION de Singapura! ION sus, ION jos, ION la dreapta, ION la stânga. Exact ca şi Figaro!!! ION se numeşte şi complexul arhitectonic de lângă ieşirea din staţia de metrou. Apoi văd „ION Art Gallery”, „ION Fashion”, „ION Dining”, „ION Sky”… O mulţime de Ioni… Chiar dacă nu dau de „Grădina lui Ion” mă simt ca acasă. Ar mai lipsi o firmă cu ION Iliescu, una cu ION Dolănescu şi… Mirabela Dauer cu faimoasa ei melodie şi tacâmul ar fi complet.

O iau la pas şi nu după mult timp ajung la complexul de magazine Somerset, unde la subsol se afla restaurantul elveţian „Marche”. Aici se mănâncă bine şi ieftin. Un restaurant cu autoservire. Plăteşti cât mănânci. Preţuri afişate. Îmi iau o „miso”, adică  o supă uşoară japoneză şi un grătar cu salată şi cartofi prăjiţi. Beau un pahar de apă minerală. Atât! Încep să mă simt bine. Plătesc şi plec. Afară pe strada zăpuşeala mare. Parcurg în două ore cei 2.2 kilometri ai Orchard Road, oprindu-mă deseori în diferite magazine pentru a vedea ce se vinde acolo. O mulţime de produse îţi atrag atenţia şi îţi fac cu ochiul. De la Gucci, la Prada, de la Chanel la o îngheţată de toate aromele, de la ultimul răcnet de tablete Sony la atelierele de croitorie unde se confectioneza (încă!) costume „la minut”. Magazinele de aparatura electonica au în faţa câte un samsar care te trage de mânecă pentru a intra. Îţi promite marea cu sarea, doar-doar vei cumpăra ceva. Produsele sunt totuşi mult mai ieftine decât în Europa.

Continue reading „George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (4)”

George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (3)

ESCALĂ LA SINGAPORE – ESCAPADA DIN PRIMA SEARĂ

De câteva minunte am aterizat la Singapore. Toţi cei din avion încep să se agite… S-or fi plictisit bieţii de ei de atâta stat jos. În stânga mea tânăra Külli, are ochii închişi. Cred a adormit. Poate confesiunea a obosit-o şi a făcut-o să mai scape de stres. Căpitanul navei ne avertizează prin radio să ne păstrăm centurile legate până la oprirea totală a motoarelor. Câţiva pasageri nedisciplinaţi nu ţin cont de acest ordin şi sar în picioare încearcând să îşi dea jos bagagele de mâna din coompartimentele de deasupra capului. Să fie ei primii care ies din avion! Sunt repede ponderaţi de către personalul de bord care veghează. Nu înţeleg unde se grăbesc deoarece nu pot ieşi mai repede decât cei care rămân cuminţi în aşteptare pe locurile lor. De fapt chiar după ieşirea din avion mai sunt minunte bune până când ajungi la banda rulantă de livrare a bagajelor din cala avionului. Până atunci avionul se goleşte complet… aşa că tot efortul neastâmpăraţilor se dovedeşte a fi degeaba.

În sfârşit motoarele aparatului de zbor s-au oprit. O muzică exotică invadează interiorul aeronavei. „Welcome to Singapore!” se aude mesajul căpitanului. Majoritatea călătorilor aşteaptă la rând pe cele două culoare dintre scaune pentru a ieşi. O trezesc pe Külli, care speriată deschide ochii şi se uită la mine ca la un bau-baozaur… dar mai apoi dându-şi seama că sunt cel care i-a ascultat cu răbdare confesiunea îmi zâmbeşte copilăreşte. O întreb dacă are bagaj de mână. Îmi spune că nu are niciun fel de bagaj, nici de mână, nici de cală. Nu luase cu ea nimic… Nici măcar hainele cu care venise de-acasă. Nu a vrut să ia nimic din Australia! Şi totuşi, ducea cu ea în burtică un bobocel mic şi viu…! Ne-am luat rămas bun, i-am urat drum bun şi mult noroc… La ieşirea din avion am luat-o fiecare în altă direcţie, ea spre sala de tranzit, iar eu spre cea de livrarea a bagajelor. Coridoare nesfârşite ne-au îndepărtat din ce în ce mai mult unul de celălalt. Aş fi fost curios să îi aflu povestea în continuare, dar dacă ea nu mi-a dat o adresă de e-mail nu am îndrăznit nici eu să i-o cer.

Coborând nişte scări rulante ajung în sala de bagaje. Nu înainte de a trece pe la controlul paşapoartelor. Funcţionarul în uniformă, după ce se uită cu atenţie la paşaportul australian, îmi ştampilează o viză de şedere şi îmi face semn că pot să trec. Caut banda rulantă pentru bagajele de la zborul QF5. O găsesc imediat. Aştept la rând. Peste cinci minute bandă se pune în mişcare şi prima valiză scoate capul dintr-un orificiu de la capătul acesteia. Tot de acolo apar în continuare şi alte surate, majoritate având culoarea neagră, şi o banderolă de hârtie prinsă de mâner pe care scrie SYD-SIN QF5. Adică Sydney-Singapore, zborul Qantas QF5. Nu peste mult timp o văd şi pe a mea… îndreptându-se spre mine. Pun mâna pe ea, mă opintesc şi o arunc pe un cărucior de bagage pe care îl aveam alături. Aşez peste dânsa valiza de mână… dau un ochi împrejur… şi o iau repejor spre ieşire.

Cunoşteam într-o oarecare măsură aeroportul Changi, aşa că nu îmi este greu să ajung la staţia de taxi. Un secret! La Singapore se circulă destul de ieftin cu taxiul spre oraş. O căldură intensă, dar plăcută mă întâmpina la ieşirea din aeroport. E zăduf! Doar suntem la aproximatv 100 de kilometri distanţă de Ecuator! După câteva minute de aşteptat la rând, un dispecer cu uniforma şi chipiu mă întreabă unde şi câte persoane călătorim. Îi spun că sunt singur şi că vreau să ajung în cartierul Geylang. Face un semn şi în faţa noastră se opreşte un taximetru de culoare albă. Un Mercedes imaculat! Şoferul, în uniformă şi el, coboară, deschide portbagajul şi mă ajută să-mi pun cele două valize în interiorul spaţios al maşinii. Apoi mă pofteşte să iau loc pe bancheta din spate. Am auzit că mulţi şoferi de taxi prefera clienţii să stea pe bancheta din spate. Poate pentru siguranţa lor… Mulţi nebuni se urcă în faţă şi pentru câţiva dolari sunt în stare să le pună cuţitul la gât. Intru în maşină, la locul indicat, şi simt o răcoare cam ascuţită care mă înconjoară. Aerul condiţionat al maşinii lucrează din plin. Mi-e frig chiar, dar mai apoi mă obişnuiesc şi călătoria decurge în condiţii excelente.

Şoferul este foarte sobru, serios, şi conduce cu mare atenţie. Profesionist! Îl întreb dacă e din Singapore şi dacă e taxiul lui propriu. Îmi răspunde că e din Malaezia, şi că este angajat la o companie locală de taxiuri. Apoi se lăsă din nou tăcerea. Tac şi eu să nu îi distrag atenţia de la condus. Intrăm pe Bulevardul Upper Changi. Şoseaua e ca în palmă. În stânga şi în dreapta suntem flancaţi de şiruri de palmieri. Nu după mult timp intrăm în Chagi Road corespondent cu Geylang Road, care ne duce la destinaţie. După aproximativ o jumătate de oră ajungem în Geylang, un cartier istoric compus din aproximativ 40 de străduţe scurte (având lungimea de maximum un kilometru) numite „lorong” – adică alei în limba malaeziană. Pe majoritatea acestora, în ultimii ani, s-au construit hoteluri noi, curate şi cu preţuri pentru toate buzunarele. Eu mi-am făcut o rezervare la Hotel Fragance Ruby situat pe Lorong 20. Compania Fragance deţine în zona mai multe hoteluri care pot fi rezervate la preţuri accesibile via Internet. Pentru o cameră single cu pat dublu, am plătit prin compania de intermedieri „Agoda”, suma de 36 de dolari americani. Consider că a meritat, mai ales că în holul hotelului tariful pentru aceeaşi cameră era de 3 ori mai mult.

Taxiul opreşte chiar în faţa intrării de la hotelul Ruby. Aparatul de marcaj arată 12 dolari singaporezi. Plătesc, cobor, îmi iau bagajele şi intru în holul somptuos al hotelului. Sunt întâmpinat de câteva zâmbete din spatele tejghelei de la recepţie. Scot paşaportul şi îi comunic recepţionerului codul de rezervare primit de la „Agoda”. Acesta mă găseşte foarte repede în computer şi după ce completez o fişă cu câteva date personale îmi dă un card electronic pe care este tipărit numărul camerei. 414. Urc cu liftul al etajul 4, caut camera cu pricina şi iată-mă în împărăţia mea singaporeana… pentru o zi! Primul lucru pe care îl fac e să dau drumul la aparatul de aer condiţionat pe care îl fixez pe 21 de grade Celsius. Apoi încerc tăria saltelei, a pernei, mă dezbrac şi direcţia la duş. Apa călaie mă mângâie şi mă relaxează. Mă reîntorc în cameră, deschid televizorul şi caut un canal de ştiri. Mă interesează ce partid a câştigat alegerile australiene şi cine va fi noul prim-ministru. Postul americat CNN îmi răspunde la întrebare şi aşa aflu că preferatul meu, laburistul Kevin Rudd a pierdut! Câşigător este partidul liberal avându-l în frunte pe Tony Abbott.

Este aproximativ ora 21:00. Mă îmbrac cu ceva uşor şi „ies în oraş” să mănânc ceva. Ajung la capătul lorongului, intru pe Geylang Road şi o iau spre stânga. Cunosc drumul. Am mai stat prin zonă de câteva ori în escalele mele la Singapore. Bulevardul e luminat al giorno. Lume pestriţă pe trotuare, majoritatea indieni! Guest workers! Adică cei care vin aici să lucreze. În general în construcţii. Oameni simpli, cu mult bun simţ, respectuoşi. Mulţi se dau la o parte ca să mă lase să trec, sau mă salută! Desigur le răspund la amabilitate cu un zâmbet. Îmi place să mă pierd printre ei. Zeci de dughene vând tot ce vrei şi ce nu vrei… de la mâncare, până la haine, celulare de mâna a doua, plăceri carnale, fruncte, karaoke, pantofi, papetărie… La al treilea colţ, la intrarea înspre Lorong 16, dau de un restaurant pe care îl ştiam. Aici se mănâncă nişte frigărui delicioase din carne de pui sau de vacă. Proaspete, făcute pe grătar la foc de mangal. 40 de cenţi singaporezi bucată… Înfulec zece! Minunate. Dar cam mititele. Cam două-trei îmbucături una. Beau o băutură răcoritoare dintr-o nucă de cocos şi o iau din nou la picior. Încă nu mi-e somn, aşa că opresc un taxiu, mă aşez desigur pe bancheta din spate – şi-i spun şoferului că aş vrea să merg în China Town, loc unde mai fusesem şi unde ştiam că e o viaţă de noapte foarte colorată.

Ajungem acolo destul de repede. Cobor la intersecţia Cross Street cu South Bridge Roada. Chiar în inima cartierului. Animaţie, lumini, miros de mâncare, turişti, localnici, copii chiar… cu toate că ne apropiem de orele 22:00. Căldura nu este aşa de chinuitoare precum ziua. Este totuşi destul de multă umiditate în aer. Mă plimb pe străduţele cochete… Chinezi, chinezi… şi mulţi turişti! Ce-a mai concentrată populaţie etnică – de origine chinezească – din Singapore. Acolo fiecare face câte ceva. Adică lucrează! După câte ştiu în Singapore nu sunt pensii, nici ajutoare sociale. Aşa că deseori vei vedea pe strada câte un moşulică, slab ca un fir de pai, trecut bine de 80 de ani, dând cu mătura, sau făcând munci uşoare pentru a câştiga un bănuţ. De aceea peste tot vei vedea ordine, disciplină şi curăţenie.

La Singapore este interzisă vânzarea de gumă de mestecat. Cine este prins… chiar cu „ea în gură” (n-am zis „cu raţa”!) este amendat imediat. Interdicţia vine din anul 1983 când datorită rezidurilor lăsate de gumă de mestecat oraşul era scârbos de „lipicios” (să nu uităm că suntem aproape de Ecuator!) nu numai pe tălpile pantofilor care călcau pe caldarâm, ci şi scaunele din autobuze, balustrade, butoane de sonerie sau de lift. Atunci i s-a propus primului ministru din acea vreme, Lee Kwan Yew, un proiect de lege prin care se interzicea importul de gumă de mestecat pe teritoriul statului Singapore. Neluând în serios propunerea, Lee a refuzat să aprobe legea. Majoritatea cetăţenilor au ajuns la disperare. Cohorte de tineri nesăbuiţi lipeau guma de mestecat peste tot, incluziv pe senzorii uşilor de la metrou. Au rezultat şi câteva accidente. În 1992, primul ministru Goh Chok Tong, supărat peste măsură, promulgă legea interzicerii consumului şi importului de gumă de mestecat. El declară jurnaliştilor occidentali: Dacă nu poţi să… cugeţi fără gumă de mestecat este recomandat să mănânci o banană!”. Singapore are multe legi ciudate, dar corecte, privind curăţenia oraşului. Un exemplu: cei ce nu trag apa la toaletă primesc pedepse şi amenzi usturătoare! Printre aceste pedepse  prevalează şi bătaia la părţile dorsale – în public desigur – cu o nuia de rattan (o specie de bambus).

În 1994, un tânăr american, Michael Fay, a fost condamnat la şase nuiele aplicate la posterior pentru furt şi vandalism. Obiectul furtului erau semnele de circulaţie, iar vandalismul consta în stropirea autoturismelor cu spray după modelul „graffitti” din New York. Imediat, prin intervenţia autorităţilor americane, toată acţiunea s-a denaturat într-un scandal diplomatic… dar care nu a avut mare ecou în urechile legiuitorilor singaporezi, în afară de reducerea cu două nuiele a pedepsei! Şi vă mai spun ceva! Povestea are legătură şi cu „ai noştri”! Michael Fay are rădăcini româneşti după tată!!! După cum ne informează jurnalistul Peter Pringle, în ziarul englezesc „The Independent” de luni, 18 aprilie 1994, tatăl său, George Fay, este născut pe meleagurile mioritice. Păcat că părinţii lui Mihăiţă… nu şi-au învăţat odrasla ce înseamnă zicala „Bătaia e ruptă din rai!” sau „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”.

Pedepsele aplicate de justiţia singaporeză sunt drastice şi au scopul de a menţine o societate sănătoasă. Şi mai e ceva ce nu trebuie uitat din momentul când calci pe aeroportul Changi. Traficul de droguri! Acţiunea atrage după sine, precum în toate ţările din zonă, pedeapsa cu moartea. Consumul de droguri este pedepsit de asemenea cu ani grei de detenţie… Nu e bine să critici nici măcar guvernul, deoarece poţi să fii pedepsit penal şi pentru aşa ceva! Toate aceste restricţii cosiderate nedemocratice de unii, aduc linişte, curăţenie şi disciplină şi fac din Singapore un exemplu demn de urmat, mai ales că este socotit de multă vreme unul din cele mai prospere state din lume.

Continue reading „George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (3)”