Gavril Moisa este un scriitor cu o carieră prodigioasă de o  autentică notorietate și recunoaștere.  În mediile literare, Gavril Moisa este o prezență agreabilă, gentilă, lucru din ce în ce mai rar, în nebunia contagioasă a lumii. Și nu virusul  prea des invocat, se face vinovat de destrămarea relațiilor umane bazate pe respect și recunoaștere umană. Există o molimă cronică a sufletului, care macină sensibilitatea umană, un virus al pierderii și uitării de sine. Ne lipsește  obligatoria reciprocitate cuviincioasă și toleranță, în raport cu semenii noștri, oricare ar fi platforma socială de referință a fiecărui om în parte.    Arta cuvântul însăși s-a sălbăticit în orientările de mesaj  și de exprimare. Logosul a dobândit o funcție punitivă, răzbunătoare, de biciuire lexicală a simțurilor noastre și a mentalului nostru.

       Zăbava noastră  asupra uneia din  cărțile semnate de Gavril Moisa, Elegiile Iubirii(Editura Napoca Nova, 2020)   propune o ipostază onestă a cititorului care, la un moment dat, selectează din biblioteca personală, o carte și un autor demne de atenție și prețuire.  Recunosc că prețuiesc îndeosebi arta lui Gavril Moisa, de a stârni prietenilor săi culturali, zâmbetul, prin promovarea epigramei, un exercițiu de spiritualitate, deloc perisabil, în ciuda prejudecăților.

Ne întoarcem, după necesara, dar justa digresiune, la poetul  Gavril Moisa,  cu trimitere la volumul Elegiile iubirii.  Un volum recent, s-ar zice, în pleiada unei tradiții europene datând, după cum se știe,  cu respectabilitate și finețe a ideației și  expresiei, încă din antichitate.

 În prefața erudit inspirată,  Rodica Prodan  configurează cu finețe expresia ideației poetice din volumul Elegiile iubirii: ,,Poezia sa este una de factură meditativă, de stare și trăire lirică, o poezie care te surprinde prin prospețimea, imagistica sa insolită”. Mai se poate adăuga și că natura  ocupațională și profesională a poetului Gavril Moisa  l-au disciplinat în spiritul clar și ferm al conformității. Or, intenția manifestă de a se prezenta cititorilor săi cu un volum de elegii, o specie profesată de-a lungul timpului până aproape la epuizare a expresiei, e un act de voință și de temeritate.

Gavril Moisa nu este în căutarea unor ”efecte spectaculoase”, nu are nevoie de zgomotul trâmbițelor și ostentației, cum ne-au obosit poeții căutători în hăurile expresionismului monden. GAVRIL Moisa nu vrea să epateze, în expresia sa poetică. Un om echilibrat și decent în toară alcătuirea firii sale, reeditează compoziția elegiacă, atent să nu cadă în altă extremă, aceea a unui  sentiment nostalgic, lipsit  de limpezimea ideii poetice . Apoteoza   poetului demiurg cu înălțări sublime, dar și cu coborâre în abisuri trafic sfâșietoare, nu se află în spiritul compoziției elegiace . Poetul Gavril Moisa nu născocește specia, în trăsăturile sale fundamentale și cognoscibile: caracterul intim al trăirilor și exteriorizarea acestora în acorduri profunde , sensibilitate încărcată de melancolie, întoarcerea în timp, înțeleasă ca  întoarcere la paradisul lui pierdut. Paseismul utopic  este tulburat de iminența unui prezent  încărcat de tristețe și de regrete.  Paradoxal , se ajunge, prin meditație și invocare a conștiinței de sine, la echilibru și acceptare a destinului, așa cum este dat.    Tristețea și melancolia sunt legate de iluzii ale unor trăiri încărcate de emoții senzoriale și cognitive. Ideea de foc elegiacă este frumusețea, o frumusețe identificată în visul amintirilor sau al invocărilor patetice. Întoarcerea în timp înseamnă întoarcerea în sine, cu îndoieli asupra vieții și morții, cărora încearcă să le afle noima. Veșnicia este invocată în contratimp cu efemeritatea. Elegia este, prin tradiția poetică, un poem scurt, care se dorește , atât cât se poate, a fi cuprinzător în conținut, de unde și aspectul de poem șlefuit până la strălucire și perfecțiune.

Am crezut de cuviință a trece prin trăsăturile fundamentale și repetitive ale compoziției elegiace, ca să înțelegem în ce fel de ispite ale creativității s-a adâncit poetul Gavril Moisa. Afirmăm cu tărie că nu orice jelanie și plângere, nu orice nostalgie și șiruri de amintiri, corespund unui poem elegiac. Aducem în discuție și obsesia originalității, care aduce atâtea rateuri intitulate poezii elegiace. Bocetul de dor și jale, cu hipertrofia unui eu narcisiac, contravin în mod expres cerințelor încorporate în cutume greu de pătruns și de urmat. Obsesia originalității nu-i măcina pe poeții antichității. Spirite elevate și profunde,  studiau cu sârguință arta poetică a predecesorilor, preluau inteligent teme, motive, cerințe compoziționale. Receptarea lor, antumă și postumă, era legată de arta lor poetică, de felul în care procesau și șlefuiau cărări bătute ale cunoașterii și emoțiilor condiției umane.

Să ne ocupăm, în sfârșit, de textele  din volumul Elegiile iubirii, propuse cu discreție de poetul Gavril Moisa. Și să observăm, cu atenție, adaosul de frumusețe adus unei specii literare atât  de îndrăgite de poeți, dar și de cititori.

Elegiile iubirii conferă cu finețe dreptul la visare, visarea unei entității senzoriale ireale. Entitatea poate fi, desigur, imaginea unei iubite, o imagine statornică, dedicată uneia și aceeași persoane, într-o căutare a irosirii de sine, dramatice:” Iubito, e iarăși iarnă afară,/ Tu te lași purtată de caii de vânt,/ Eu te caut cu aceeași migală, Să te pot răstigni în cuvânt.”(Elegia iernii) O himeră metamorfozată într-un duh al anotimpurilor, un duh al senzualității întruchipate în ceas târziu de toamnă : Și cu ispitele din gând/Lupilor nopții sau, la sfinți,/ Eu precum Iuda să te vând/Pentru o mână de arginți.”(Elegia toamnei)

Poetul ne propune imagini inițiatice, himere obsesive, inserate de elemente lexicale stranii, dintr-o zonă difuză și procesată a creștinismului. Și atunci se înțelege cât de firesc aduce o ideea poetică mai amplă și complexă, venită din arealul creștinătății-răstignit, sfinți, Iuda…Senzualitate și sacralitate, sunt una și numai una , un  chip și un corp hieratic, invocate în pustiul unor dorințe pustiietoare și neîmplinite. Poetul ne propune să medităm la suflet, ca altar al imaginarului și al  gândurilor reci: ”Te simt cu gândurile reci/În pașii mei de pe poteci/Cu chipul tău ca o minune/Ca un ecou de rugăciune.”(Elegie gândurilor reci) Un exercițiu de adorație aproape mistică, adorație din proximitatea rugăciunii creștine: ”Te întreb, iubito, Dacă vreodată ochii tăi, /Azur necuprins de iubire, / S-au pogorât în icoane de rugă.”(Elegia întrebării) Motivul clopotului străbate poemele regretelor tardive, iminența morții aduce versurilor gravitate solemnă:   Clopotul bate, iubito, dar tu nu-l auzi/ Că timpul grăbit îmi cere să plec( Elegia despărțirii) În așteptarea smerită a morții, vocea poetului nu evită să pomenească explicit că despărțirea de paradisul pierdut se întrevede de la o vârstă a singurătății , în care amintirile chemate în visare, se produc de la durata amurgului de viață, vârsta a treia.   Dar sufletul templu,…  strivit, călcat, nu are frică( Elegia firului de iarbă). Motivul umbrei însoțește amintirile încețoșate de depărtare , unde apropierea și împlinirea sunt imposibile. Și atunci despărțirea este o despărțire de umbre, însăși imaginea iubitei e o umbră,  o taină vălurită de ceață . Și atunci ne întoarcem la dilema de început, această entitate  invocată  într-un monolog poetic continuu   (iubita e acoperită de o tăcere magică), nu este cumva o entitate a unei irealități ce bântuie în deșertul singurătății unui suflet ce se caută și se pierde pe sine, mereu și iar mereu. O himeră a iubirii, secondată în căutarea salvării lângă bunul și îngăduitorul Dumnezeu. Meditațiile creștine surprind prin apropierea de o senzualitate obsedantă, poate chiar halucinații ale unui suflet confuz și ostenit: ” …șoaptele stinse în doruri pustii”( Elegia Gândului), ”ruga mea se pierde în spaima judecății”(Elegia Creatorului). Identitatea personală ,o identitate a singurătății, a înstrăinării de sine, printre atâtea rătăciri printre iluzii și amăgiri:  ”Mi-e teamă de mine /Mă simt un străin /Nu știu cine sunt( Elegia singurătății) ”,   M-am pierdut de turmă/Dar și de Stăpân(Elegia rătăcirii).  Lumina ca osteneală pe drumul credinței desăvârșește  metafora drumului aspru și drept: ”Cu mâinile crăpate de lumină, /Călcând pe drumul crucii temător”(Elegia izbăvirii) Continue reading „Virginia PARASCHIV: Tăcerea cea de toate zilele” →