POVESTEA SUNT EU

 

povestea sunt eu…
înconjor vântul,
când visul mănâncă
din palma mea
şi frigul îl arunc în aer…
câte furtuni n-au căzut în
curtea abandonată!
dar uite, câte ierni
s-au transformat în flori
ce m-au ascuns în mirosul lor…
minunat!
minunat şi unic…
vezi?
o curte abandonată
în care
povestea sunt eu…
inima-mi e pe pânza verde
în lumina lunii,
din care curge durerea,
fluidă,
drumul rămâne-n urmă…
oglinda
îmi întoarce faţa şi
clopotul
sparge cântecul…
câte locuri rămân goale!
în curtea abandonată,
povestea sunt eu…
şi mâna mâinilor
înconjoară vântul,
când visul mănâncă
din palma mea…

—————————–

Flori GOMBOȘ

Octombrie 2019

LA FEREASTRA DE LÂNGĂ NOAPTE

Sub ploaie
sunt aripile tale,
ce sfâşie
ceaţa matinală
într-un sincron
perfect.
La fereastra de
lângă noapte,
vara chipului tău
plânge sonor
târziul aniversat
în ritm de melodie:
înlăcrămarea de pe
urmă este…
Vocala vocii
adună plânsul
de la fereastra de
lângă noapte,
legănând în
vers
floarea mică
de maya.

—————————–

Flori GOMBOȘ

Octombrie 2019

EU ÎNSĂMI

Eu însămi
sunt stâncă încinsă,
zvârlită în Cosmos
de forţa solară.
Şi vin cu un elan
diabolic
să străpung zarea
şi lumina crepusculară.
Străbat fanta dintre
cele două timpuri
din faţa mea.
Tu, iartă…

—————————–

Flori GOMBOȘ

Octombrie 2019

DE DOR, SINGURĂTATEA

 

de dor
singurătatea
se aciuă pe lângă om
sătulă de văzduhul virgin;
cu o mască pe chip
adună toate
negurile veşnice,
clătite-n marea de amar
a lacrimilor lumii;
singurătatea
n-a pândit niciodată
oamenii…
doar i-a aşteptat în
deşertul cosmic,
desenându-le
un album de vise stranii;
singurătatea
e mută,
e un negativ al Tăcerii,
în care se blindează
enigmatice prezenţe…
cu o pudicitate arhaică
a Altamirei,
se răsfaţă în naivitatea
îndelung şlefuită
a omului,
pe lângă care ea se aciuă,
sătulă de văzduhul virgin…

—————————–

Flori GOMBOȘ

Octombrie 2019

TĂCEREA DIN MINE

 

În grăuntele de sărut,
noaptea
şi-a limpezit
mângâierile ruşinate;
se revarsă muzica
peste liniştea pădurii,
şoptind suferinţa
din veac…
fericire negustată,
te faci nevăzută…!
calul nechează,
spulberând cu abur
florile de jar…
în testamentul
scris fugar,
am lăsat o
ramură de măslin
şi timid,
mă-ntâlnesc cu
tăcerea din mine.

—————————–

Flori GOMBOȘ

Septembrie 2019

URME

 

se deșiră amintiri
și pașii
tot mai rari
lasă urme
prin dorințe
destrămate
jalnice surghiunuri
mă seduc
prin fumul veșnic
ce peste ochi
se-așază
iartă-mi durerea
uitată-n țesătura
liniștii ascunse
ori prin roua dimineții

 

 

PLÂNG

Plâng!!
Plânge şi vioara!
Arcuşul se
îndoaie,
atins de
ploaia neagră.
Cui i-aş lipsi?!
Înlăuntru doare…
doare tare…
E atâta
cenuşă din
focul ars…
ars din
rugul vieţii…
Plâng!!
Plânge şi vioara!
Se-ndoaie şi
arcuşul de
atâta gol în
suflet.
Nu vezi?
E sărac şi gol!
Ce-am pierdut?!
Puţin?…
mult?…
tot?…
Zâmbesc?…sau
plâng?
(Plânge şi vioara…?!) Continue reading „Flori GOMBOȘ: Poesis” →

nepământean,
te-ai reîncarnat în
sufletul meu,
colbit și
sihăstrit în
păcatul vieții;
îngenuncherea îngerilor
sărăcesc
rugăciunea mea
și nu-i de-ajuns
că-mi șoptești
să am un crez…
știi,
e-ntâia oară
când întomnează
singurătatea mea
pe o cruce de fier…
nu mă pierd…
nu mă regăsesc…
din foile cerurilor,
parcă numai
pe foaia mea
se strivesc
bobițe de mărgean,
căci,
nepământean,
te-ai reîncarnat în
sufletul meu,
sihăstrit.

—————————–

Flori GOMBOȘ

22 septembrie 2019

Nu mă mai vezi

 

În lumina
zilei
nu mă mai vezi.
S-au rupt
paşii
înspre tine,
nu mai pot
înainta.
Ziua e grăbită…
Nu, nu pot fi ca ea…
Mai ai speranţă?!
Nu ţi-o acorda…
Rămâi în
singurătate.
Umilinţa-i
foarte grea!
Fiecare secundă
e-o eternitate
fără tine.
Dar…aşa a fost…
să fie…
Poate-ţi vei aminti
cândva.

—————————–

Flori GOMBOȘ

16 septembrie 2019

ai fi putut să mai rămâi,
dar iarba
se uscase necosită;
am vrut să te ridic,
dar nici
psalmii cântați
nu ajutau,
se loveau de
clopotul ruginit;
m-a durut cântecul tău,
ce-ngreuna
crengi uscate,
ninse și plouate;
era prea târziu…
atât de târziu…
și-așteptam zadarnic…
ai fi putut să mai rămâi,
chiar de norii
picurau neliniști
peste pieptul nostru…
între noi,
priviri în tăcere,
întrebări zdrobite sub
copite de cal sălbatic…
mi-e tot mai frig și
sufletul mi-e viscolit
de furtuni,
nimeni nu-i cu mine
și te caut
în talpa nopții
dar e mult prea târziu…
mult prea târziu…
ai fi putut să mai rămâi…
…mai rămâi…
…rămâi…

—————————–

Flori GOMBOȘ

11 septembrie 2019

culori leșioase
la mijlocul lui
aprilie
picurau mărunt
printre raze decolorate
așteptare și
un du-te-vino
să-ți închei ultimul nasture
la cămașă
să-ți ating mâinile
și tălpile
ca pentru ultima oară
gura mi se înșuruba
într-un sărut scurt
să-ți las respirul
să îngâne un murmur
așezat pe
o creangă frântă
un cântec suspinat
trecea prin tuburi sacre
toate s-au înălțat
cu tine
buza mea frământă
necuvintele tale
așteptările și speranțele
înșelate ce
s-au rostogolit rușinate
în batista de eter
pe care zace
ultima-ți lacrimă…

—————————–

Flori GOMBOȘ

5 septembrie 2019