A fost o zi a începutului, a fost o zi a cuvântului și a puterii de a începe o nouă acțiune. O zi benefică pentru a-mi urma visurile și a le pune în practică. A fost ziua care a adus cu ea libertatea sufletului meu prin libertatea cuvântului, prin care mi-am exprimat experiența, exuberanța, individualitatea și entuziasmul în fața altora, chiar dacă uneori m-am închis și încă mă mai închid în mine.
Eram doar un copil în prima clasă de gimnaziu. La prima olimpiadă de limba română, cu cinci poezii personale am luat mențiune. A fost primul imbold de a scrie, cu convingerea că pot mai mult.
Am primit un har, cel al cuvântului… și crezul că el trebuie împărtășit.
Prin slove scrise deschid poarta sufletului la ceas de deznădejde, de tristețe, de bucurie, de împlinire. În inima mea va rămâne mereu setea de a scrie și doar timpul va judeca cu adevărat dacă mi s-a împlinit visul.
Cutreierând prin inimă și minte, am găsit taina creației, am învățat gloria destinului, privind la drumul pe care-l străbate. Căci sunt un pasager într-un timp mai lung ori mai scurt al acestui pământ.
Într-un mic cenaclu de întreprindere, prin 1977, am văzut adevărata frumusețe a scrisului. Am avut tangențe cu scriitori timișoreni consacrați, ce încurajau timidul meu har și potențial. Apoi, am stagnat printre umbrele timpului ani buni, căci drumul meu a cotit în alte direcții. Dar am revenit cu ajutorul tehnologiei computerului, în 2014, când o editură mi-a „descoperit” scrisul și m-a cooptat în două antologii, după care au urmat altele, apoi au urmat reviste scrise și on-line, câteva diplome, aprecieri care mi-au dat satisfacții sufletești.
Bucuria mea cea mai intensă s-a produs odată cu publicarea primului meu volum de autor, la editura „Armonii culturale” în 2018, intitulat „Îți mai dau o lacrimă.” Când tot ceea ce am plămădit din cuvinte va fi adunat în volume, visul meu se va împlini.
Sunt fiica nopților albe. Respir poetic mireasma ființei umane. Îmi continui visarea de la liric la epic și de la epic la narativ. La masa scrisului, privesc aproape inutil, ca și cum privirea mi s-ar termina în ochi. Privesc lumea, mă împiedic de ea, dar n-o văd. Privesc nemărginirea, ca și când toți oamenii ar fi un singur om, care nu se sperie de liniștea pustie, o liniște fără înălțime, dar subînțeleasă ca una anterioară, pe care, parcă nimic n-o va schimba. Dar ea își trăiește creșterea.
Uneori, furtuni și ceață se abat pe insula unde m-am retras, izolată de restul lumii, pentru a trezi zeii să mă cârmuiască și să-mi împlinesc visul, acela de a scrie pentru oameni, pentru eternitate, pentru suflete zbuciumate, pentru iubire și toate scrierile să le adun între coperțile unor cărți de suflet.
Continue reading „Flori GOMBOȘ: Taina scrisului (108) – Visul meu de a scrie”
