UN BĂTRÂN
La vremi de restriște un bătrân trăiește
Bucurii în gând și-n sine bocește,
Trage cu putere un fum din lulea
Ascultând la pik-up melodia sa,
A dansat-o tânăr, pe când era mire
Și era cuprins de-o mare iubire,
Azi își amintește cum fost-a odată
Când june era pe lângă-a sa soață
Trăiește visând, doar prin amintiri
Fiindcă nu mai știe de alte trăiri,
Soața i-a murit, copiii-s departe,
Toate-n urma lor astăzi sunt deșarte!
Casa se dărâmă peste el încet,
Dar nici că-i mai pasă, parcă-i un ascet,
Dumnezeu de știre de o vrea să-i știe
Va face cu el o mică magie,
L-o purta în lumea care e apusă
Și unde și soața-i este demult dusă.
Că e frig, că plouă, că e ger cumplit
De ele, de-atunci, nu s-a mai ferit
Bolovani să-l bată, frigul să-l ucidă,
Va muri fumând în a casei tindă,
Va dansa în gând melodia vieții
Amintindu-și iar anii tinereții.
Patu-i vrășulit, perdelele-s rupte,
Bombe parc-au fost lângă el căzute,
Moartea-i e amică, nu-l mai
înspăimântă
Și de grija ei nu se mai frământă!
Fost-a un om mare, intelectual
Dar azi e un nimeni căzut în banal,
Mâine-l vor găsi mort printre ruine,
Poate-l vor bârfi crunt niscai vecine:
– A fost prea ciudat om la viața lui,
Un însingurat ce umbla hai-hui,
Nu vorbea cu nimeni, nu cerea nimic,
A plecat din viață ca simplu calic!
CASA PĂRĂSITĂ
Într-o casă veche cu ferestre sparte
Urlă vântul sumbru, cu urlet de moarte,
Perdelele-s rupte, zdrențe sunt prin geamuri,
Fâșii de-amintiri care fost-au flamuri,
Stă prin curte iarba ca prin țintirim,
Gardurile-s rupte, poarta-i un suspin,
Vântul o tot mișcă dând cu ea de gard,
Amintiri prea multe prin colțuri se ard,
Plânge-acoperișul plin de cucuvele,
Prin fântână zac roi de lacrimi grele,
Băltesc cu miros ca apa prin șanțuri
Când raze de soare clocotesc în danțuri,
Cândva niște oameni au trăit aici
Săraci, ca tot omul, dar cu mult lipici,
Își aveau iubirea de cald să le țină
Și trăiau o viață simplă și senină
Dar venit-au vremuri aspre-n țara lor
Și-au plecat prin lume după viitor,
Au rămas părinții singuri și bătrâni
Cu slabe puteri în corp și în mâini,
De dor și de boli au murit pe rând,
Cu lacrimi pe-obraz, adânc suspinând
Și-a rămas căsuța bătrână, pustie,
Cuprinsă curând de grea sărăcie,
Copiii prin lume-și duc suspinul lor
Prin cufăr cărând un trecut de dor
Când mama și tata îi iubeau nespus
Și îi protejau, și-i purtau pe sus…
Pe poteci curg lacrimi, lavă de vulcan,
Nicio lamp-acum nu mai este-n geam,
Nimeni nu-i așteaptă cu inima-n palmă
De când nu mai au nici tată, nici mamă!
Stau printre străini și își plâng amarul,
Trag ca vita-n jug sau precum măgarul,
Au devenit slugi îngrijind pe alții
Și-acasă le mor părinții și frații,
Și le mor copiii de dragostea lor,
Plânge casa mică, plânge și răzor,
Toate s-or ruina, nici urm-o rămâne,
Un pământ pustiu ca prin țintirime!
———————————–
Florentina SAVU
16 decembrie, 2018
LECȚIA