Zilele s-au vândut nopții pe-o punguță de nimic
Timpu-mbracă haina brumei și mai moare cate-un pic
Florile zac prin ierbare și sub clopote de nea
Vremurile-n rochii negre, fug pe după câte-o stea.

Lungi troiene călătoare învelite-n munți grămadă,
Streașinele proaspăt ninse plâng și parcă sunt la sfadă
Păsările zgribulite, pe sub crengi goale de nuci
Tu , cu dorul primăverii, te aduni și-n gând te urci.

Nopțile s-or trece-n pace că-s din ce în ce mai lungi,
Vântul spulberă văzduhul , nu te prinde să-l alungi
Peste-o geană de lumină, lacrimile-mi urcă-n Soare
După iarna care trece, vine vara, fac prinsoare !

Mi-a bătut la suflet toamna, vrea s-o retrăiesc
Apoi pleacă, să se doarmă, colo-n Infinit.
Dimineți, născute-n ceață nu mai rătăcesc,
Peste timpul scurs alene, ce s-au desfrunzit.

Mi-a bătut toamna la suflet cu privirea grea,
Frunzele, zburătăcite iar s-au rătăcit.
Una roșie, că focul, din ființa mea,
Vrea să-mi prindă, de privire, timpul nevenit.

Cu bătaia ei din frunze se reinventa,
Desenând, pe cer aievea, păsări care vin.
Și în șuier lin de vânturi,se tot înălța
Să coboare, din cetate, fulgi ca din senin.

Pomii triști și fără frunze, în suflet altar,
Sprijină un nor de ploaie, abia-l mai susțin.
Strâmt cojoc îmbracă trupul unui vechi stejar,
Jeluind, mă jeluiește, parcă mai divin.

Mi-a bătut toamna la suflet de nu mai speram,
Gândurile depărtării , cad pe-un vis răpus.
Le fac bulgărași de gheață și le-așez pe-un ram
Și-nchid versul într-o carte și tot ce-am de spus.

O vrabie ciufulita, parcă puii ei și-i cheamă,
Vântul o zburătăcește toată și-i ia pana vamă.
Alta-n vârf de brad sălbatec pare că se leagănă
Și cu ciocul strâns pe-o creanga , lin in vânt se clatină.

Se desprinde , jos spre moarte, pe un malder strâns de frunze,
Și ușor i-astupă trupul, ca sărutul stins din, buze
O ascund în întuneric strânsă bine, ca-n sicriu
Și-i ocrotesc răsuflarea, dintr-un suflet, încă viu.

Pe a bolților cărare, se pictează răsăritul ,
În fereastra larg apusă, ochiul prinde Infinitul.
Sufletul pribeag recheamă vrăbiuța, ca în doi
Lungi liane călătoare, împletite, spre ‘napoi.

Din grămada larg apusă, vașnic clocotit de frunze
Toate ruginii la făță și prin trupuri cam obtuze.
Așezate prinse-n grija, de-a sluji ca așternut
Strâng în ele trupul țeapăn, dintr-un zbor ce l-a avut.

Toamna strânge dimpreună trupurile-amestecate,
Zilele s-or vinde nopții, în curând se trec uitate.
Pomii toți cuprinși de toamnă , se jelesc în noapte goi,
Vrăbiuța-n Universuri, suflet, ce-a uitat de ploi.

Ajută-mi pașii cum făcut-am
Și eu, într-un demult, cândva
Și pierde-ți vremea, cum pierdut-am
Când te știam , pe undeva.

Nu mă certa că nu am teamă
Și plec , de nu mai știu să vin
Căci pentru toate mai cu seamă
Mă pierd pe mine, prin suspin.

Am obosit de-atâta cale
Ce-a curs demult, prin anotimpuri,
Nu mă certa , de fac escale
Unde cu mintea , ieși din gânduri.

Iar dacă pași-mi pleacă-n vremuri
De n-ai să poți să-i mai ajungi
Apucă poarta ce-o cutremuri
Sub pași, cu lacrime străpungi

Și iartă-mi pașii și greșala
Iar dacă vezi că nu-ți răspund
Nu-mi cere-n veacuri răfuiala
Așează-mă pe-un vers din gând.

Se frânge Crucea Lumii, iubite, ce-mi poți spune
Vezi haine scurse, strâmbe si-un zâmbet îți apune,
Năpârci pe trotuare, cum, nu știi genul lor ?
E circul azi pe stradă, strâng toamna ca decor !

Se frânge Crucea Lumii, iubite, ce-mi poți spune
Când măști căzute vieții, se-amestecă anume,
Desprinși din malaxoare , din timpuri ancestrale
Se frânge crucea lumii…prin clipuri abisale.

Se frânge crucea lumii, spre ce ne îndreptăm,
Sodoma și Gomora prin foc ce-l contemplăm ?
Lumina conștiinței, pe căi întortocheate,
Din smoala scursa-n suflet și-n inimi încetate.

Se frânge Crucea Lumii , noi să plecam de-aici,
Privesc umanitatea, din suflete…prea mici…
Nu știu purta nici masca din timp ce mă condamnă
Mă plec spre-o frunză-n vânturi, decorului de toamnă.

Cu plăpumi de frunze lungite pe-o bancă
De-mi sapă prin suflet și rup din cuvinte
Șuvoaie de lacrimi pe-a pomilor brâncă
De-mi lasă-n pustiuri, aduceri aminte.

M-aștern fără veste prin trupul în toamnă
Și-mi strângi făr’ de șagă și zile și anii,
Iar timpul ce trece , resimt cum condamnă
Din timpuri uitate, prin minte, castanii.

Și vremea se scurge prin noapte agale,
Lumina se vinde, doar fără parale,
Iar bruma și ceața abundă prin vale
De nu pot iubi, picturi autumnale.

Portul tău din ie albă cu ciupag de nu-l știu scrie,
Șorțul, strâns din mure negre ca un vers de poezie.
Fusta alba de zăpadă, spartă toată și ornată
Ca cireșu-n primăvară sub coroana lui brodată.

Ochi-ți mari , ca de petale ale verii, înfrunzite
Cârpa o păstrezi prin ladă între straiele urzite.
Când te treci sub geamul casei, frigul peste mine trece
Și mă lasă gol de gânduri, pe sub fruntea proaspăt rece.

Iar la poarta prinsă serii, pe sub soarele ce-apune,
Pașii tăi îmi trec prin vene și în tâmple prind să-mi sune.
Fluturii îmi dau năvală prin stomac în nopți cu lună
Vocea ta , pe buze roșii, bate-n mine de răsună.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

2 octombrie, 2018

Îți mai aduci aminte toamnă
Când petreceam cocori cu gândul,
Iar drumul neștiut înseamnă
Că zborul lor cunoaște, rândul ?

Îți mai aduci aminte toamnă
Cum file trec din calendare
Iar tu , frumoasa noastră doamnă,
Te risipești prin trup, ce doare ?

Ți-aduci, știu bine că ți-aduci,
Prin gânduri albe-n văi cu ceață
Și lângă albii, peste lunci,
Hai toamnă, să te strâng în brațe !

Distinsă doamnă, te-ai îmbrăcat în vise
Și dori și treci și mângâi o-ntâmplare,
Doar tu renaști, prin florile ucise
Și vremuri reci , uitate pe-o mirare.

Măreață toamnă, pastel ți-ai pictat fața
Și râzi și cânți și zbori în frunze căzătoare,
Cu bruma ta, ne cumperi dimineața
Și nopțile , ce-au curs mai lăsătoare.

Iubită toamnă, ți-ai pus în straie roade
Și struguri și belșug și daruri multe
Și ne-ai adus și nopți ușor ce-or cade
Dar ia-ți cu tine vântul, să le- ncânte.

Peste clipa înserării tandru zboară-un pescăruș
Căutând un val să doarmă, căutând un val de casă,
Dar o umbră de-ntuneric, ce se sparge mai acuș
Nici nu doarme, nici nu vine, nici nu stă și nici se lasă.

Unde se-ascunde lumina când pe Cer Soarele nu-i?
Unde dorm nespuse valuri când pe ape neguri cresc?
Unde crește pescărușul, peste valuri al său pui ?
Unde zac sinistre umbre, când sub frunze hoinăresc ?

Unde zace-n întuneric Cerul tot cârpit cu stele ?
Unde plânge Luna ziua , peste calea ei cea tristă ?
Unde să m-ascund o clipă , să detest vechi temenele ?
Unde să caut Lumina, când aceasta nu există ?

Toate sunt lasste-n toate și-ntrebări fără răspuns?
Unde poți găsi Lumina, dintr-un suflet pustiit ?
Unde poți ascunde vorba, când cuvântul nu-i de-ajuns?
Îmi iau Soarele de mână și mă plec, spre asfințit !

Peste clipa înserării tandru zboară-un pescăruș
Căutând un val să doarmă, căutând un val de casă,
Dar o umbră de-ntuneric, ce se sparge mai acuș
Nici nu doarme, nici nu vine, nici nu stă și nici se lasă.

Unde se-ascunde lumina când pe Cer Soarele nu-i?
Unde dorm nespuse valuri când pe ape neguri cresc?
Unde crește pescărușul, peste valuri al său pui ?
Unde zac sinistre umbre, când sub frunze hoinăresc ?

Unde zace-n întuneric Cerul tot cârpit cu stele ?
Unde plânge Luna ziua , peste calea ei cea tristă ?
Unde să m-ascund o clipă , să detest vechi temenele ?
Unde să caut Lumina, când aceasta nu există ?

Toate sunt lasste-n toate și-ntrebări fără răspuns?
Unde poți găsi Lumina, dintr-un suflet pustiit ?
Unde poți ascunde vorba, când cuvântul nu-i de-ajuns?
Îmi iau Soarele de mână și mă plec, spre asfințit !

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

28 septembrie, 2018

Lumina-i pustie, prin vechi felinare
Lacrimi înghețate ce le pierd din mână,
Pe un colț de mine , pare că mă doare
Că m-ar recunoaște, ciutura bătrână.

Un cotlon de suflet , unde zace vremea
Ce-a trecut nătângă, pe căi neștiute,
Și-a uitat la ușă , pe prag, profunzimea
Dormitând prin suflet, zilele avute.

O clepsidră sună, veacu-i jumătate
Și se scurg șiroaie zilele ce vin,
Sunt bătrână mamă și nu pot împarte
Timpul ce mă doare, de cel de mă-nchin.

Hai cu mine mamă în suflet la mine,
Hai să stăm de vorbă , hai să-mi spui povești.
Hai să ne petrecem până ne-o fi bine
Să-nchidem oblonul, de cele lumești.

Vezi cum trece timpul, în curând ca tine
Uit unde mi-e ceasul, uit și de-am mâncat,
Mamă, hai în suflet, ce te mai reține
Nu vreau s-aud iarăși, clopote cum bat.

Să oprim vârtejul ce scurge clepsidra,
Vreau cu tine mamă, vreau să mă alinți.
De mă vede mică, obosește hidra
Și-o scoatem din timpuri, o scoatem din minți.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

28 septembrie, 2018

A dat buzna toamna-n mine și în pasul greu, pustiu
Și în dealuri și în piscuri și-n pădurea de stejari
În galopul scris pe urmă, când aleargă-un bidiviu
Norii și-au găsit oglinda ce-au pierdut-o alți drumari.

Se scufundă toamna-n mine și în gânduri și în pas
Zilele par numărate, file-n cartea de povești.
Focul frunzelor plecate ce se-aștern, dar fără glas
Au uitat să-mi scrie carte, au uitat să-mi scrie vești.

Se-nfiripă toamna-n mine și în tine, dar și-n voi,
Oare ne îmbogățește, sau ne lasă mai săraci ?
Zilele se cern prin frunze, moarte, triste și-n nevoi
Ghemul vieții rău se strânge, de nu poți să-l mai desfaci.

Văi, apune toamna-n pripă așternută prin ierbare,
Zilele s-au vândut nopții, care creste, pic cu pic
Oare trecem noi cu dânsa ? Mă feresc de întrebare,
C-am albit de nea la tâmple, fără să răspund nimic !

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

27 septembrie, 2018

Vântul și-a pornit colindul printre frunzele ca focul
Pomii și-au pierdut speranța și trosnesc a neputința
Toate lacrimile lumii, curg că le-a sosit sorocul
Și se sfarmă de tărâna neagră, ce-a uitat căința.

Îmi strâng mâna să-mi fac cruce, fulgerele când suspină,
Apa-n mantii de mătase, a acoperit tot locul.
Frigul rău mă strânge-n brațe și în șagă mă alină
Iar cu ochii storși de lacrimi încerc să-mi zăresc norocul.

Noaptea crește tot mai mare și cernită repictează
Fulgerele, dau spectacol pe o scenă scrisă-n astre,
Toată frica-mi dă năvală și prin trup mă invadează,
Picăturile de ploaie, mușcă-n frunzele sihastre.

Nu cutez a scoate nara, să așez văzduhu-n mine
Fruntea norului se sparge în rafale de urgie
Undele pătrund în vene, prin fiorduri clandestine,
Bronzul frunzelor din toamnă, urcă-n moarte pe vecie.

Plec genunchiul, greu de timpuri, vrând să bat o-nchinăciune.
Cerul strânge valsul ploii, să îl cânte, în surdină,
Trag perdeaua peste suflet vrând să tac ce nu pot spune
Și adorm cu valsu-n minte , vals ce uită să rămână.

Vântu-și strânge răsuflarea și face calea întoarsă,
Orchestra din nori își strânge toba și o tamburină.
Noaptea și-a călcat pe suflet, neagră-i mantia ei groasă,
Eu , cu Bella strânsă-n brațe, petrec trupul la odihnă.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

26 septembrie, 2018