Apele nu-ncap în luncă și par despletite încă
Povestesc învolburate, despre primele trăiri,
Iar sprințarele năluce, spală stâncă, după stâncă
Prind albastrul din privire și-l îmbracă-n amintiri .

Peste suflet strâns grămadă, nu adoarme niciun nor,
Flăcările curse-n ramuri , dantelate înspre margini
Zău că-ți vine să-ti uiți calea-mpodobită de amor,
Să iei toată-mpădurirea de-i putea s-o treci în pagini.

Ceru-n flacăra arzândă, iar pădurea ars ocean,
Pe când zilele de vară, sunt în zări îndepărtate.
Unde sunt ?Cine le știe? Unde pleacă an ,de an?
-Sub o aripă de soare, strânse greu și apăsate!

Ochii mei , plecați pe cale , iar se rătăcesc prin stele
Prin pădurile aramei, ce în gânduri dor topesc.
Trag cortina peste sufletul, peste visele rebele
Și în clipa dată toamnei, m-am pierdut și rătăcesc.

Sufletul e un pogon de stepe,
Buzele-s mușcate de nevoi
Nechezatul surd al unei iepe
Ochii-n declinare, câte doi …

Trecem toți ușor de el, pe-o parte
Încruntați prin timpul istovit,
Invocând o cale către moarte
Din răstimpul care nu-i plătit.

Țepeș, mai întoarce-te-n nevoi,
Că nebunii toți, sunt printre noi !

Peste sufletul din mine și-a făcut culcușul timpul
Din clepsidrele uitării iute curge contratimpul.
Ceasul din perete uită, să mai bată, nu mai știe
Iar pe ochii ninși de vremuri prinde limba-i arămie.

Cerul și-a închis fereastră și se doarme pe sub ape
Păsările cânturi poartă, în străfunduri să le-adape
Cucul nu mă știu pe unde-i, nu-și mai glăsuie prin nume
Stă ascuns în alte case, ori prin valuri, ori prin spume.

Ochii mei căuta vara , urcă-n herghelii de vânturi
Și coboară-n alte tipuri, în străfunduri, în adâncuri,
Toamna și-a închis cojocul, peste frunzele de foc
Ochii mei, pierduți pe cale, căutându-i verii loc.

Te-am uitat pe etajera , prinsă-n noapte sub cuvânt
Sau în primăvara tristă, scursă vieții printre ploi,
Te-am săpat adânc în mine, rădăcină prin pământ
Sau prin clipele tăcerii ce-au dat valma-n alt șuvoi.

Te pictez pe noapte salbă să te poarte-n amintiri,
Tropotul de cai lunatici ce se-amestecă prin glod,
Ori la uși de mănăstire, să te suie-n regăsiri
Revoltat de iei poteca, ce-a urmat-o vre-un Irod.

Ori pe brațe de speranță te mai poartă azi vre-un zeu
Și te cară-n Universul care-a cam uitat de timp,
Ori te stingi in focul Gheenei, cum ar face-o Prometeu
Și-ai sta pază-n locuri sacre , ce-s desprinse din Olimp.

Suflete ce-n astă cale, ți-ai ales un trup de om
Iar ca să te porți prin lume, ai împodobit un os
Cum la margine de drumuri , găsești umbra altui pom
Vezi că-n capătul de viață, rest la fapte-ți dă Cristos.

Te învârtește, te-amețește,
În rostogol să te alinte,
Iar de iubirea, te iubește,
Plutești ca scoasele din minte.

Vorbești cu tine şi-ți promiți
Că n-ai să poți să mai iubești,
Iubirea-i fără de arginți ,
Și făr’ de preț, te dăruiești.

Și te scufunzi în sacrul noi
Și te transformi în poezie,
Buchet de stele prinse-n doi
De când e lumea și-o să fie.

Tolănit pe-un pâlc de jnepeni, parcă retrăiește
Dansul razelor zglobie ,de prin Infinit.
Nu așterne drumul lunii și nu reclădește
Calea noptii-n munții carpatici, ce s-a îndoit.

Stă și-i roșu bată-l vina, munca-i pare grea,
Raze scurse-n ochii lumii iar s-au rătăcit.
Ii întind un colț de suflet , din ființa mea
Și o clipă de odihnă, din timp netrăit.

Iau lumina lui pierdută, ca s-o fac altar,
Brazii de pe vârf de creste naosul susțin,
Fac iconostas din frunza unui vechi stejar
Iar din ghinda lui strivită, anafuri și vin.

Animale speriate din munți adunam
Și la sfântă rugăciune, astăzi le-am adus.
Păsările zbuciumate toate-s sus pe-un ram,
Dumnezeu, în liturghiei, miruie-n apus !

Pădurile din mine, s-au despletit de frunze
Și norii bolții noastre, demult sunt despletiți,
Pe perna absolută, trec visele confuze
Prin trandafiri de stele, de parcă sunt cosiți.

Pleoapa minții mele, e trează și nu strânge
Din lacrimi scurse vieții noianele de ploi,
Te-am așteptat în mine și viața mi se scurge
Toți munții grei din suflet, sunt pustiiți și goi.

Pe calea neumblării în timp v-a crește iarbă,
Sahara dispersării , mai creste prin uscat,
Iar timpul din desagă va prinde să mă fiarbă
Prin lutul copt în mine, demultului crăpat.

In așteptări sihastre, prin suflet țes cărare
Prin vremi ce par departe, sau au întârziat,
Pun așteptării mele, o Lună ce răsare
Și-o trec la foi diverse, în timpul meu uitat.

Plâng cosițele-i din valuri împletiri din lapte
Pletele nisipuri scaldă, cânt ce-i legănat ,
Peste fruntea-i din topaze, noapte, după noapte
Încercând să prindă timpul , tare încruntat.

In răstimpul dat de vremuri țărmul i-a fost casă
Cerul e acoperișul, Doamne, ce absurd !
Iar când iarna o-mpresoară, fără de grimasă
Ea , tot cântă din vioară, dintr-un val mai surd.

Se revarsă peste maluri, plajele apasă ,
Șterge pașii din nisipuri, reci și mișcătoare.
Numai umbrele iubirii pare că le lasă,
Sau le impleteste-n valuri , ninse de uitare.

Primăvara ‘ntinde ziua, în buchete mari și darnic,
Vara pârjolind pământul, se oprește doar pe stânci
Toamna umple coșul zilei, dintr-un suflet pururi darnic
Iarna, mai copil din fire, peste pârtii, ne dă brânci.

N-apucăm să luăm de veste, când pe vreme se-ntind norii
Și în clipa neștiută, pleci prin spațiul cel imens
Strânge viața lângă tine și îți mângâie toți porii
Fă ca zilele-n buchete, să recapete vre-un sens.

Zbor de păsări călătoare prind în cârd zilele mele
Și se duc, în voia sorții, fără să am grija lor.
Unele pe bolta spartă, ca șiragul rupt de stele
Ori ca pietrele speranței, căptușind orice izvor.

Din ierbile de suflet, prinse-n timpuri
Am făcut fân, așa cum veacul știe,
Căpițe-n contratimp, prin alte gânduri,
Vechi putregai, și-așa o să rămâie.

Voi herghelii, pierdute-n larg de ape,
Pe unde urma, poate să vă mâne,
Iar Cerul ploii, știe cum s-adape
Și poate spune , ce nu voi a spune.

Prin coamele din nori se spulber’ vânturi
Și-n legănare, parcă prinde-a jocuri ,
Dar Cerul, ca și marea , prin adâncuri
Vă scot din ape și zidesc fiorduri.

Cu trup de jar , acopăr toți tăciunii
Iar cântecul mi-l strâng ca cingătoare
Am semănat adânc de tot străbunii
Bogatul rod, al vremii viitoare.

Las scrisul meu, că să-l înșirui cărare
Și ciutură bătrână a fântânii,
Stâlp din granit la margini de hotare
Și troaca sacră-n întorsura pâinii.

Un vers îl vărs în ape curgătoare,
Altul, toiag, pe care leagă funii.
O virgulă , pe semnul de-ntrebare
Si-un semn pe cer ce-ndrumă toți lăstunii.

Iar de mă trec și ciutură și bici și soare
Așteaptă-mă să vin, în viața viitoare !

Iar dacă rugăciunea mamei, copii ține
Mai caut calea Doamne, calea către Tine.

Peste clipe revoltate , pune alb cuvânt,
Lasă negrul amintirii, să se spele-n ploi.
Iar durerile din cale , du-le în pământ
Și frustrarea absolută, trece-o la nevoi.

Zile negre, ponosite, fă-le amintiri,
Și amesteca-le bine într-un vas cu glod.
Peste zilele senine , nu fă răstigniri
Dăruiește-te pe tine și la cel norod.

Celui ce și-a pierdut calea, dă-i un sfat de om,
Cântă-i la vioara vieții, un cântec duios.
Merele recunoștinței, toate cresc în pom
Și la capătul de lume, te-așteaptă Hristos.

Peste zorii dimineții, vag se-așterne alt trecut,
Raze ce-nvelesc privirea se vor trece-n amintiri.
Iar pe patul nopții noastre, doarme visul neavut
Și refuză pasul zilei, să ne treacă-n spre simțiri.

Pe un colț de etajeră , pusă-i cartea cu povesti
Și-a pierdut coperta-n timpuri, ca și ultimul cuvânt,
A uitat de bucuria când îmi tot aducea vești
Și se teme că uitarea, mă v-a face să o vând.

Prin clipita proaspăt scursă, se așterne un alt timp,
Zilele se scurg în valuri și se prosternează-n rând.
După vară, vine toamna, anotimp din anotimp
Iar un șal de păsări ninse , înghețate pe un gând.

Noaptea pleacă nerăpusă prin penelul unor zori
Cere-n scurta mângâiere ilustrează noi năluci.
Cerul parcă stă să plângă de sub geana altor nori ,
Tu, cu cana neagră-n mână, cauți încotro s-apuci.

Zilele trec unduinde, dar cu ele trecem noi,
In desagă timpul strânge, anotimpuri rând pe rând.
Viața curge ca nebuna, te trezești prins în nevoi
Și cuvinte dezmățate, se ascund pe dup-un gând.

Ne petrecem printre vise și ne trecem amintiri,
Zilele, înlănțuite , le coși cerului șirag …
Zile albe, zile negre, ori dureri ,ori împliniri,
Faci bagajul, uiți de toate și lași tot ce ești, pe prag.

Prin suflet surâd fariseii
Și dorm, mai adesea pe-un gând
Acum pot rânji tefeleii
Și țara și-o bagă, în fund.

Minciuna le trece de minte
Prin chipul ce greu și-l ascund,
Adio… și nu am cuvinte
C-au rupt România, la fund !

Cu fețe de parcă-s creștine
Iar suflet de smoală, afund
La Dracu pe veci să se-nchine,
Iar dosul, să-l facă fecund.

De azi mă închid toată-n mine,
Adânc, în străfund, mă scufund,
Doar Tatăl mă poate reține
Votat, Eu, nu mai corespund !!!