Țara mea
Plai străbun din cartea de poveşti
Ți-au promis tâlharii o idilă ,
Prinț de vânt coboară din caleşti
Dintr-un timp, de humă şi huilă.
Trupul sfârtecat prin râu de sânge
Este pe-un făraş de griji strivite,
Ochiul care nu mai poate nici a plânge
Speră să întoarcă minți greşite.
Te jelesc prin cramele cu vinuri
Într-un curcubeu trădat din lacrimi,
Iar prostimea cară-n spate chinuri
Mulți Hristoşi ce-şi poartă crucea-n patimi.
Peste timpuri ce-au venit tardive,
Dezbinarea e acum mai cruntă.
Prin speranțe slute, costelive
Până și credința ta-i vândută.
Tot ce pot ca să te trec prin dor
Deşi simt că nu-s decât decor.
Sunt bunică, mamă
Pe un drum de țară, văd o casa tristă
Pereții din humă plini de mucegai
Poarta atârnată de-o balama ruptă
Poteca ei poartă, volburi, spini şi scai.
Pe piatra din stradă, văd două picioare
Prinse-ntr-o tăcere care nu mai doare,
Cizmele din gumă , negre și murdare
Doar bastonul vieții de prin colb mai sare.
Drumul intră-n satul, pustiit și trist
Parcă nu-si dorește să-şi reamintească,
Că-ntr-o casă-n mijloc, eu nu mai exist,
Nu mai e nici tata, care să mă crească.
Calc pământul aspru, merg încetișor
Ulițele vremii , peste timp ce doarme,
Şipotul fântânii-i fără de ulcior
Eu mă pierd pe uliți şi îmi uit de foame.
La o poartă-naltă, mă așteaptă mama,
Ceaunul pe plită, pus de mamaligă,
Pe un colț de sobă, într-o oală-i zama
Un tăciune roşu, de sub plită strigă.
Mă dezbar de mine, am ajuns acasă,
Merg în curtea mică printre bolovani
În odaia scundă, mă aşez la masă
Și-mi adun viața, cursă de prin ani.
Văd pe policioară , o sticlă de lapte
De vecinul mamei cred ca e adus,
Mă cufund în mine derulând prin fapte
Apuc sticla mamei şi-o ridic de sus.
Soarele țâșnește, peste dimineață,
Cerul cum e oul, prin norii furați,
Mama croșetează dintr-un cap de ață
Șosete din lână, pentru sinistrați.
Foamea-n mine creşte, din mare-n mai mare
Trupul mamei firav, vreau să-l strâng în brațe ,
Mijlocul de veacuri, gârbovit mai tare
Iau sticla cu lapte şi-o îndes în mațe.
Timpul se oprește, am ajuns acasă,
Mama mă privește, tristă sărăcuța,
Hai cu mine mamă, să mâncăm la masă
Iau cu toată grija să-i sărut mânuța.
Ochii ca-n icoană, mă privesc duios
Mămăliga mamei parcă e mai crudă,
Dar divina-i voce, curge mai mieros
Și fruntea-i senină, nici nu mari asudă.
Ce şopteşte mama, ruga de-nțeles
Și își face demnă o cruce cam mare,
Cu-o închinăciune, înspre Cel Ales
Apoi scoate blidul, unde ține sare.
Ziua lină curge și se schimbă-n mâine,
Și zi după noapte , se preschimbă-n an,
După mămăligă, mama face pâine
Şi-o depozitează, jos pe-un bolovan.
În brotinul sobei, mai îndes un măr,
Altul copt mai bine, abia pot să-l scot,
Zeama lui fierbinte, îmi arată cerul
Și-mi suflu în palmă, că atât mai pot.
Ies îngenunchiată lâng-un colț de casă,
Lacrima durerii, alinare – mi este,
Haina fericirii parcă-mi e mai groasă
Noaptea-mbracă ziua, prinsă fără veste.
Zbor prin suflet tandru, într-un colț de Rai
Ziuă umple foaia, până astăzi albă,
Zurgălăi tatei , ce-i punea la cai,
Mi-i aşez pe suflet, colier și salbă.
Peste nori mai creste, prin grădini, cirezi
Și astăzi și mâine, poate și poimâine,
Eu cu mama-n brațe, doar îl priveghez,
Norii răi la suflet , peste ei îl tine.
Am venit acasă, să îți spun mamică
Început de viață, sunt acum bunică !
Aici consemn ! Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme” →
Bucuria