Iubite-n vară dorm ninsori ciudat
Și nu mai cântă vântu-n păpădii,
Iar fânul ieri cosit, pare culcat
De nu-mi mai plânge orele târzii.

Iubite-n parul meu adoarme nea
Iar vântul troienește prin zăpadă,
Cum ninge-n vară peste umbra mea
De au încremenit bujorii de pe stradă.

Iubite, vara ce-i cuprinsă nu e toată
O parte consistentă, curge dinapoi
Doar pare că-a venit, adevărată
Și tulbură zăpezile… din noi.

Iubite-n vară curg zăpezi prin flori
Și solii ei mai vântură-n iubire,
Când noaptea horcăiește printre zori
Trecând clepsidra, peste amintire.

Iubite prinde vara, curge ne-ncetat
Și clipa noastră zace nevenită,
Dă timpul înapoi, precum mi-ai dat
Iubirea ta, clipită de clipită.

Întind mâna-ncet, să mângâi
Stele, din Calea Lactee
Ochii-mi pleacă și mi-i bântui
Recuzitei , că-s femeie.

Plânge Perseu lacrimi de foc
Și toate-i cad pe Andromeda
Iar eu nu vreau să intru -n joc
Ca să-i așez pe ochi moneda.

Plânge cu foc , flăcări șiroaie
Se-nflăcărează-n lacrimi Hora
Suflete-nchise ,se despoaie ,
În trupul meu, și-al tuturora.

Celest spectacol făr’ de ban
În noaptea ce-anceput descântul
Pe grup de stele din Cioban
Și unde te mai duce…gândul.

Mă fac micuță și m-ascund
Într-un suav cotlon din suflet
Un bolid trece, cam rotund
Brăzdează Cerul, fără sunet.

Iar noi uimiți de-o bucurie
Că noaptea nu și-a tras cortina
Așteptăm altul să mai fie
Lămpaș, de-a luminat rutina.

Cu sufletele prinse-n noapte
Am adormit prin Cerul gol
Perseu aruncă gutui coapte
Prinse-n al Cerului obol.

În noaptea ce-mi plânge ciudat
Din ochi se desprind păpădii,
Sub Cerul deasupra-mi culcat
La ore prea mici, ori târzii…

Pe Calea Lactee din nea,
Pe proaspătă ninsă zăpadă,
Văd steaua și simt că-i a mea
Sub norul ce-o-mpinge pe stradă.

Actorul din piesa-i plecată
Privește uimit recuzita-napoi,
Pe scena din Ceruri pictată
Lumina ce trece cuminte de noi.

Balauru-n Cer mai leapădă flori
Și pleacă de tot, din multa-i iubire,
În noapte clepsidra, mai deapănă zori
Și-i deapană-n lene, pe-o amintire.

Cum plânge Perseu…neîncetat,
Pe clipa din visuri ce-mi pare venită,
Îi dărui privirea, prin ochiul udat
Și piesa se-ncheie, clipită-n clipită.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

13 august, 2018

Doamne ăștia-s frații mei
Cu gesturi obscene,
Vagabonzi și derbedei
De mai multă vreme.

Doamne unde-s frații mei
Se urăsc de moarte,
Pentru șase, șapte lei
Viața ne desparte.

Doamne rău i-au dezbinat
Ori o face Dracu,
Om cu om și sat cu sat
Dezbinări cu sacu.

Doamne țara mea de dor
Te-am bătut cu pasu’ ,
Frați de-o vreme se omor’
Dezbinați de sasu.

Ura a crescut spre Cer
Fără împăcare,
Prin suflete crește ger
Lumina le moare.

Toți vorbesc prin glas răstit
Nimenea n-ascultă,
Îl hulesc pe Răstignit
Pătimire slută.

Doamne proști și trădători
Cu mame gravide,
Se întorc de sărbători
Cât s-or mai divide ?

Strigă hoți și trădători
Cât îi țin plămânii,
Parcă sunt nemuritori
I-au plătit străinii.

Pentru-o mână de arginți
Și-au vândut o mumă,
Săracii nefericiți
Creiere din ciumă.

Doamne fă tu rânduială
Vrajba să dispară,
Dracu să-i arunce -n smoală
Vânzători de țară.

Zbor de pasăre măiastră lasă-n urmă fulgii goi
Vântul fuge și se-ntoarce într-o margine de lac,
Umbrele necunoscute se ascund pe după noi
Toată grijle pustiei , prin apusuri, loc îşi fac.

Cerul a- nghițit tot focul , strâns de-un veac la fierărie
A suit şi nicovala și trosnește din ciocan
Sub aripi strânge fierarul să-l învețe meserie
Și la poartă-i miorița ce-i pierdută de-un cioban.

Eu pe fânul din căpiță adun timpul într-un loc
Mic îl fac si deapăn iute cât un măr ce-n pârg a dat
Îl arunc pe bolta serii , ca-n ștergarul ei de foc
Și-mi chem câinele cu mine ,să audă-n palme bat.

Lăsăm grijile la poartă sufletului mic si blând
Și culegem romaniță într-un coș larg de nuiele
Vine ziua,trece noaptea fără timp și fără gând
Fără grijile mărunte, fără nori și temenele.

Adormită pe căpiță si sub umbra unui nor
Vreme vine, vreme pleacă și cu ea plecăm și noi
Miorița singurică zbiară-n van fără ciopor
Cerul a-nceput să plângă , lacrima din ochii goi.

Foamea a uitat de mine și-n picior doarme un ciot
Câinele suflă mai tare si căldura lui mă cerne
Îi strâng trupul cald în brațe , cu urechea peste bot
Și copil adorm ca-n brațe , în a Cerurilor perne.

Copaci m-ai strâng din frunzele ce-i dor
Și leapădă doar crengi ce nu-înțeleg,
Că-n toamna ce le-aşteaptă ,parcă mor
Și moarte le rămân un an întreg.

Pe scoarța ruptă, le-a crescut o gură
De nici nu poate să le-aducă vină
Că-i pregătită de cuminecătură
Pentru a cere de la Dumnezeu Lumină.

Pe malul apei mă trec să privesc
Un vârf de munte unde cresc zăpezi,
Mai văd pe nori un vers ce îl citesc
Și-un apostrof, care de-abia-l mai vezi

O frunză din pădure-mi spune , scrie
Ce vezi aicea, nu-i un vis din vis
Și mâna-ncepe-o nouă poezie,
Iar tocul și cerneala s-au deschis.

Finalul ei nu pot să-l mai citesc
Ca rimele nu știu ce este frica,
Din vara ce se pleacă şi-o iubesc
Zburând fără să pot să-i zic nimica.

O Doamne simt minunea din minune ,
Iar vorbele – amorțite, toate-mi tac.
Închin pădurii sfântă rugăciune,
Iar pân’ să plec, cu limba , cruce-mi fac.

Deodată-mi pare gândul că pleca
Și văd pe Cer pădurea, asudată,
Despoaie frunze prinse-n din mucava
Să le aștearnă, Raiului, la poartă .

Țâțâni albastre prinse de-un gorun
Ca licuricii ce se dorm pe-o cale,
Și alta mare, strânsă de-un alun
Din frunze moarte-n unda nicovalei.

O creangă plânge că se vrea mai jos
Să strângă vremea și să-o făurească,
Pentru a trece, mai ușor, pe dos ,
În timpul minții , cât să îl descrească.

Iar aripa tăcerii , prinsă-n mal
E înfășată, vierme-ntr-o găoace,
Și depănată, peste-un vechi caval
Ce tipă, doar atât, cât s-o dezbrace…

Dar deschid ochii din acest delir
Și văd pădurea, toată dezbrăcată,
Gorunii adormiți toți, fir cu fir
Iar eu cu mama. Dorm, într-o covată…

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

8 august, 2018

Trupul și-a găsit pământul, pe un petic de odihnă
Ochii mei fac semnul crucii, de pe-un deal, pe crucea nopții,
Sufletul neprins de vrajă prin otavă cade-n tihnă
Și-n clipita din clepsidră , dă nisipu-n grija sorții.

Cade noaptea peste mine fără a băga de veste
Caut poartă mea stelară, da-i beteagă și închisă,
Munți cu frunțile brăzdate și-au prins stâncile de creste,
Eu cu sufletul cât fulgul, zac, din lutul meu desprinsă.

Stelele îmi dau binețe și se prind la Carul Mare,
Caii Carului, sălbatici, duc în aripi largi jăratec .
Mă amestec în țărâna trupului ce nu mai doare
Într- o tainică urcare , dintr-un ritual molatec.

Și mă plec prin Universuri, ba pe ici, ba paralele,
Trup îngenuncheat de grijă las în lutul ce-i e frate,
Sufletul pe strop de Lună, cu mărgean din trup de stele
Iar cu ochiul de prin gânduri, prins de crestele pudrate.

Zori din dimineții senine se revarsă de pe-o rază,
Soarele se străduiește peste munte să privească
Eu cu mine dimpreună, în otavă, ca-ntr-o oază…
Mă întorc din drumeția, ce îmi pare, nelumească.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

7 august, 2018

Pătrunde-n nori, pătrunde-n ape
Pătrunde-n lacrima din noi,
Pătrunde-n glie cât s-o sape
Pătrunde-n pomii noștri goi.

Se trece-n gândul nimicit
Pe calea percepută drept,
Iar peste trupul ieri chircit
Altar îi face, către piept.

Lumina plânsă prin știință
Și măsurată-n fel de fel,
Lumina naște din credință
Și e știută, doar de El !

E noaptea adormită și drumul plin de ceață
Și Luna tristă doarme, prin boltă se revarsă,
Iar stelele-n așternuturi de dânsa se agață
Luminile lor sacre, spre Universuri varsă.

Vezi că îmi spargi odihna, mai bate și mai lasă,
Pe marginea ferestrei la mine naște-un gând.
E ceață și e noapte, nu poți intra în casă
Și tu răstorni chemarea, durerilor pe rând.

Prin toată încleștarea, nici fluturi nu mai zbor
I-am strâns în primăvară și i-am ascuns în mine.
Pe pajiștea durerii, nu trece azi vreun dor
Și lămpile sunt stinse dar somnul nu mai vine.

Ce ai străine-n noapte, fii doar un călător
Ce-mi bate la fereastră, în măsurat răstimp.
Viața mea-i lumină, plecată prin alt dor
Din valurile ceții, bilet am spre Olimp.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

3 august, 2018

Visul meu din calea către casă
Peste munții doar de timp bătuți,
Am pășit pe-a vremii lor angoasă
Pe un vârf ce nu l-am mărunțit.

Norii peste el în vals agale,
Jnepeni încruntați de suferință,
Razele pierdute, fără cale
Prin eforturi, fără de putință.

Văd doi îngeri, vor să se răsfețe
Ziua pare că se vinde toată-n noapte
Aripile le-au ajuns doar două bețe
Pe sub penele de timpuri mai uzate.

Alte pietre negre și bătrâne
Pare că-s venite la ferești,
Trag de noapte cât s-o mai amâne
Într- un vis ce-mi pare din povești.

,, Fără poezie, viața e pustiu”
Clipele dau buzna în vechi calendare,
Încotro ne-or duce, nici nu vreau să știu
În singurătatea, din mare- n mai mare.

,, Fără poezie, viața e pustiu”
Nimicul din suflet, prinde de ne doare.
Tot ce este verde, nu mai este viu
Cărări urcă- n Ceruri, fără să coboare.

,, Fără poezie, viața e pustiu”
Și râmânem singuri , triști, ai nimănui.
Ne pierdem prin aștri, Cerul azuriu,
Până și iubirea se plimbă hai-hui.

,, Fără poezie viața e pustiu”
Viața se usucă, plânsă prin ierbare,
Vremea bate toaca , plânsă-n cenușiu
Găunoși prin suflet, cui să-i ceri iertare ?

, Fără poezie, viața e pustiu”
Mâna mamei sfântă , unsă- n rugăciune,
Truda părintească pentru al lor fiu,
Fără poezie? Cine-mi poate spune ?

Peste timpuri, amintirea
E balsam, e alinare
Închid ochii și privirea
Se dezmiardă c-o chemare.

Atunci sufletul renaște
Nu odată, iar şi iar,
Curge-n apele albastre
Urcă-n dealuri de cleşter.

Fiindcă Luna, mai cuminte
Doarme-n bolta înstelată,
Prinde doar cât să m-alinte
Sub cascade lungi scăldată.