De-ți găsești prin fese-un dinte
De la cei ce știu să muște,
Mergi cu tine, spre-nainte
Pe ei lasă-i să te guște.
Dă-i cu gândul la o parte,
Sufletu-ți simte ce-i bine
N-au cum sufletu-ți împarte
De nu știi, în loc te-or ține.

Vrei să fugi, dar nu, te plimbă
Scrisă este-n legea firii,
Viața nu te mai preschimbă
Scoate-ți masca asupririi.
Chiar de-i gol oul de Paște
De Crăciun să ai de toate,
Nu te-arăta că te-or paște
Cei cu mințile curbate.

Viața-i ca un amfiteatru
Tu, pe scenă de te sui
Uită-l pe cel egolatru,
Când joci , suflete descui.
Viața, pentru toți e-o artă
Iar de-o joci un pic mai bine,
Parc-ar vrea să ti-o despartă
Dacă simți, ce se cuvine.

Sufletul ți-e tot avutul
Cine-ai vrea că să te-nvețe
Tot pățitu-i priceputul,
Și nu-i timp să te răsfețe.
Numai el simte și știe
Cum le trece, cum le poate
Așternute-n lumea vie
Doar le cari în cârcă, toate.

Cum se-ascunde prin cojoace
Când e lumea proaspăt tristă
Cum să-l porți pe vino-ncoace
Pe o scenă optimistă.
Cum să joci o melodramă
Cum să lași spre public vamă
Alt registrul, altă dramă
Cum să nu-ti iei rolu-n palmă.

Nu te-mpiedica de proști
Prinși prin grijile mărunte,
Ochi pierduți și cam anoști
Joaca-ți rolul, râzi și du-te!
Mâine, ești pe scenă, nou,
Suflet cald, ori suflet rece
Tragi cortina de-un anou
Că sunt alții să se-alpece.

Lumea toată-i o migrenă
Învelită-n felinare
De e teatru, ori arenă
Nicio importanță n-are .
Urcă-n scaun și coboară
In sandale de aramă
Ori de-i ziuă, ori de-i seară
Unii sunt de luat în seamă.

Minți fierbinți te-ar vrea în lanțuri
Alți-ți iau din ochi măsură
Alții te-ar vedea prin șanțuri
Fără chip, fără făptură
Unora le pari prea mică
Altora, le ești cât zece,
Viața trece fără frică
Timpul, peste noi petrece!

Timpul peste noi petrece
Unii sunt de luat în seamă
Că sunt alții să se-alpece
Cum să nu-ți iei rolu-n palmă
Doar le cari în cârcă toate
Dacă simți ce se cuvine
Cei cu mințile curbate
De nu știi, în loc te-or ține.

Vine noaptea pe speranță și nu știu ce să mă fac,
Dar îmi mângâie apusul ca-ntr-o veșnică splendoare,
Pomilor le cade frunza , demult despuiați de floare
Și îmi intră frigu-n oase scăpărând dintr-un amnar.

Ca pe munte iar mă prinde singură și cam orfană,
Plaiul geme după fluier, după cârdul de miori,
Ce-au plecat spre alte pajiști, rumegând pe lăsători,
Și-au rămas pustii și singuri pe sub moartea dolofană.

Gerul prinde să mă crape, din priviri îmi sar cristale,
Mai apuc eu primăvara, oare-n vară-am să mai fiu ?
Cine de sub muchia iernii mai rămâne drept și viu ?
Ori prohod ne canta vîntul, mir, al cerului pocale!

Tu poate-aștepți Învierea, pe Golgota când te sui,
Eu, sunt dincolo de mine și mai am un singur pas.
Calea către nemurire doar de-o șchioapă mi-a rămas,
Stau cu piciorușu-n aer, parcă nu voi să-l mai pui.

Ia ascultă, parcă vântul iar și-a ascuțit tăcerea ,
Iar pe raza de apusuri și-a uitat ce-avea de scris!
Poate mă mai las-o noapte, poate mă mai las-un vis
Și mă paște primăvara…mă cuprinde Învierea !

Parcă încă mai am treabă, parcă voi a cugeta,
Parcă pe cotorul vieții mai văd file-n calendar,
Deși viața-mi curge iute, parcă nu-mi curge-n zadar,
Parcă-i spun la vânt să tacă, două file-a pregeta.

Dar de-și adună orchestra și-o cânta ultima filă,
Să înceapă cum e datul, cum n-am fost eu niciodată…
O minune-n flori albastre, sau o ispășită fată,
Prinsă-n porțile de ceruri, îmbrăcată-n clorofilă.

Iar e soare după munte și prin noi geme-a târziu,
Dar am prins și noi de veste că merge spre începuturi.
Florile de cer, albastre , ai grijă să nu le scuturi,
Că orfan rămâne pomul… și tânjește… din pustiu.

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu, aprilie 2019