Și-n luciul apei din fântâna somnambulă
Neîncetat te caut ,,slovă cu gene lungi”
Galben îți este chipul precum raza de lună
Dor lăcrimări căzute pe rănile-mi adânci…

Destinul tău mă doare că-i îngropat profund,
În hău de-un fulger care a căzut la întâmplare…
Da-n spațiul meu trăiești, îmi înflorești în gând
Domnești și-n veșnicii: Doar ești, nemuritoare!
…………………………………………………………..

Uneori mai zâmbesc pentru că simt,
Că până și-n durerea ce zbate în agonie,
Filonul viu și vesel, al sfântului cuvânt
Prelinge în căutări continuu… poezie!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,La margine de amurg’’, 2014)

O amintire veche ivită de neunde
Vremea-mi încurcă; jucându-se-n destin.
Oglinda fântânii cu calmele-i unde,
Mi-adulmecă chipul ce-i galben de chin.

Un car de durere-i bătrâna mea viață
Ce-amurgul își frânge la final de izbândă,
Trecute fantome îmi aleargă prin față
Ieșind dintre riduri; încrustată-osândă…

Salt gândul care-mi zace în a minții ruină
Și-l urc plină de speranță pe treptele de astru
Și fruntea mi–o ridic spre-o rază de lumină,
Privesc cu demnitate la Cer senin albastru.

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Nostalgii din anotimpuri, 2019)

Și împovărat cu tăinuiri prea grave
Te-acoperi cu lințoliul unor trucuri,
Țesut din gânduri negre, reci, concave,
Și doar cu-un fals curaj mă picuri…

Te mai aștept. Dacă ai să vii,
Am să-ți aprind, lumina pe cărare…
Și pașii plânși ți-aș șterge, din orele târzii,
Apoi te-aș ocroti, în cuib de sărutare..

Dar m-amăgesc; căzând, îmbrățișez pământul,
Te văd gonind prin iarba, proaspăt ninsă,
Pe care zac doar eu, când rece vântul,
Mă spulberă spre apus fără simțire, stinsă…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Nostalgii din anotimpuri, 2019)

Am rădăcină strâmbă dar, vie, neamorțită,
Știu coaja cum să-mi umplu cu sevă primăvara.
Coroana cum s-asmut spre lumina dezlănțuită
Și cum s-o cresc viril și în arșița de vară.

Nu uit cum să-nfloresc din mugur crud în fașă
Iert bruma ce-mi îmbracă între răceli foșnirea,
Prin cutezanța vie slobodă sau trufașă,
Trec dincolo de digul care-mi vrea vremuirea.

…………………………………………………
Atunci când arămiul îmi va-nnegri coroana
Și frunzele s-or cerne pe-alei covor durut…
Chiar și sub talpa ploii,îmi voi învinge teama
Și am s-aștept cuminte alt an, alt început…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Nostalgii din anotimpuri, 2019)

Cu muguri moi îmi împresori grădina
Vrei toamna-mi să m-asmută în adorare
Când eu doar îmi așez în liniștiri hodina
Pe leagănul petalelor de dalbă floare.

Sunt încă vie și simt fremătând
Un dor tomnat, nepotolit, cromatic,
Încă pot să renasc din slăbiciuni de gând
Ca o ispită când își saltă imboldul apatic.

Ce-i ființa mea? Un sanctuar de doruri,
Unde trăirea își toarce vie clipa
Și-n care recunosc, mai rătăcesc fioruri,
Pe care le împarte cu nesăbuință, pripa.

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Nostalgii din anotimpuri, 2019)

Mândria-mi joacă feste, în liniștea ciudată
Vreau doruri ce-am uitat din vechile trăiri.
Orgoliul doar e forța aptă să mă abată,
Să nu cad în ispite, deși, vreau noi iubiri.

Mă mângâie neștirea în rătăciri de noapte,
În patul alb ca neaua seducătoarea clipă,
Ca un surâs șăgalnic discret ieșind din șoapte,
Undind adorarea dorul-durut își țipă…

Mă lasă-nțelepciune să mă ascult pe mine,
Măcar pentru o clipă mă ia din rătăcire
Învăluie-mă în liniști, așa cum știi mai bine
Să simt că și-n amurg pot retrezi simțirea…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Nostalgii din anotimpurim, 2019)

Dă-mi mâna ta iubite că vreau, s-o culc cuminte,
Pe fruntea-mi neîntinată de gânduri inutile,
Al dragostei potir să-l bem ca și înainte,
Fără a mai rătăci prin rechemări fragile.

Dă-mi mâna ta iubite, promit s-o culc cuminte,
Mă lasă doar să-ți ard în brațe pătimașă!
Mai torc fuior de vise, din vara cea fierbinte
Și încă mai roșesc timid ca o cireașă….

Dă-mi mâna ta iubite, promit s-o culc cuminte
Pe pântecul ce-și saltă emoțiile și-n toamnă,
În fluxul febrei iarăși, înfașă-mă fierbinte
Și lasă-mă să uit, că sunt, o mare doamnă!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Cu slove toamna-mi înfrunzesc”, 2016)

Mi-ai așternut și pe obraz sărutul,
Pe tâmpla unde-mi sta fidel credința…
Mi-e teamă c-ar putea fi începutul,
Care să-mi răscolească iar ființa.

Mi-ai așternut pe buze-mpurpurate,
Uitate-n-așteptarea naivă și cuminte,
Cuvinte abia șoptite și chiar nevinovate
Și–al rozelor parfum, ce fremăta ispite.

Mi-ai retrezit și sânii cu dulce, cald fior,
Din rotunjimea lor, cu-n fel de-nfiorare.
Mi-e dor de mângâieri din cel mai dulce dor…
Deși-s doar amintiri așa de-amăgitoare!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

                                   (Din volumul ,,Nostalgii din dalbul iernii, 2019)